Mi-am început anul cu primul volum din Istoria cruciadelor – Cruciada I și întemeierea Regatului Ierusalimului -, al reputatului bizantinolog și medievist Steven Runciman, apărut în colecția Byzantivm a Editurii Nemira. Fascinația mea pentru Imperiul Bizantin o datorez Alexiadei lui Anei Comnena; sursă grecească des citată și de Runciman. Moștenitor al unei averi uriașe care i-a permis să călătorească în voie, Sir Steven Runciman, școlit la Eton și Cambridge, se consideră un istoric de modă veche, care grație pasiunii și erudiției sale nu uită niciodată povestea din spatele datelor istorice. Sir Steven Runciman nu este singurul englez sincer îndrăgostit și fascinat de Bizanț, însă volumele sale dedicate Bizanțului sunt în continuare printre cele mai apreciate scrieri în domeniu, deși nu sunt lipsite de controverse. Spre deosebire de Sir Sacheverell Sitwell, din câte știu, Runciman nu a ajuns și în România, dar a avut o relație de corespondență cu marele nostru istoric Nicolae Iorga, ale cărui volume sunt și ele des citate. Lăsând însă la o parte accesul autorului la documente greu accesibile altora, datorită prieteniei cu mulți dintre aristocrații și politicienii țărilor răsăritene, valoarea operei sale este dată mai ales de capacitatea sa de a scoate povestitorul în fața istoricului, oferind cititorului de rând o poveste accesibilă, cu care să poată rezona și empatiza. Runciman nu ascunde nicio secundă că în acest meci al apusului cu răsăritul, el “ține” cu marea civilizație a răsăritului, Bizanțul. Antipatiile sunt la fel de clare. Această favorizare a unei părți nu deranjează însă, iar umorul britanic și ironia fină aduc “sarea și piperul”, volumul nefiind doar “lecturabil” ci și plăcut. Dacă vă place să îl citiți pe Neagu Djuvara, cu siguranță îl veți gusta și pe Runciman, în ciuda volumelor voluminoase și a titlurilor care poate par prea “de specialitate”.
Din timpuri imemoriale Răsăritul a fost furnizorul produselor de lux pentru întreaga lume. Acum, acesta trimitea spre Occident și obiecte religioase de mare preț. Creștinismul a fost mai întâi o religie orientală, iar majoritatea sfinților și martirilor din creștinismul timpuriu au fost orientali. Tendința de venerare a sfinților era în creștere.
Obișnuiți în ultimele decenii să privim ‘lumina’ ca venind exclusiv din Occident, tindem să uităm de foarte multe ori, rolul important pe care Răsăritul l-a avut în consolidarea civilizației europene. Aproape că ne vine greu să credem că au existata secole întregi în care acea parte a Europei pe care acum o numim civilizată era un colț de lume cât se poate de întunecat și barbar, privind cu jind în primul rând către faima și bogățiile estului, și abia mai apoi către cunoașterea și organizarea ultimului descendent al Imperiului Roman, Bizanțul. Însă pentru Runciman, Bizanțul este mai mult decât unicul supraviețuitor al marelui Imperiu Roman. Pentru Runciman, Bizanțul este o construcție unică, un imperiu cu o ierarhie clară și puternică, cu o gândire geostrategică bazată atât pe puterea militară cât și pe arta diplomației și care a reușit să integreze cu succes diversele popoare ale Orientului Apropiat. Să încerci să înțelegi motivațiile fiecărei părți, fie că vorbim de occidentali, bizantini, armeni, evrei, sirieni sau diferitele facțiuni musulmane, pe o perioadă întinsă în timp și spațiu, iată monumentalitatea operei lui Runciman, care prin Istoria cruciadelor reușește să ne ofere o bucată importantă din istoria mai multor popoare, din diverse perspective – economice, militare, strategice, religioase -, de la un nivel macro și până la un nivel micro, personal.
Primul volum este împărțit în cinci cărți, dintre care prima și a doua mi s-au părut, personal, cele mai interesante. De ce? Pentru că prezintă principalele conflicte care au condus la necesitatea propovădurii unui război sfânt, cauzele diverselor erezii, succesul comercial al Egiptului și Siriei, cele mai bogate și populate provincii ale Imperiului Roman, geniul lui Mahomed, trezirea sentimentelor de naționalism, alianțe și trădări istorice, siguranța drumurilor către locurile sfinte de pelerinaj, acoperind în jur de șapte secole între anii 400 și 1100. Mai apoi am aflat care a fost primul război sfânt, și nu, nu a fost prima cruciadă. De asemenea am aflat diferențele dintre războiul sfânt și jihad. Apoi propaganda fabuloasă și justificarea papei Urban al II-lea. Apoi motivele lui Alexie Comnenul care l-au determinat să apeleze la ajutorul cavalerilor din vest. Diplomația și jocul lui Alexie sunt absolut fascinante. Apoi toți acești cavaleri: Bohemund, Tancred, Guillaume de Tyr, Robert de Flandra, Richard de Salerno, cu care m-am întâlnit și în alte opere sau pe urmele cărora am pășit prin Apulia; sau Balduin, care grație împrejurimilor ajunge primul rege al Regatului Ierusalimului, “Apărător al Țării Sfinte”, căci nu a purtat niciodată titlul de rege, după ce fratele său, Godefroy de Boulogne a fost primul suveran al Ierusalimului, fiecare cu motivațiile și ambițiile personale, generate de o orânduire occidentală, feudală, care îi împingea către o cale a armelor pentru a-și împlini destinul. Căci atunci când pământul și legea celui dintâi născut îți este potrivnică ce altă soluție, într-o lume dominată de bărbați poți avea, decât cucerirea unor teritorii aflate în sfera de influență a altora poate mai slabi decât tine. Dar e cineva oare suficient de naiv încât să creadă că Alexie Comnenul, marele împărat al Bizanțului, nu era conștient de toate acestea?! Departe de a fi aventuri romantice sau invazii barbarii, cum ar putea fi simplist catalogate, primele cruciade au fost rezultatul unui cumul de factori complecși.
Succesul unui pelerinaj depindea de două condiții: una era ca situația din Palestina să fie calmă pentru a permite unui pelerin să călătorească și să se închine în relativă siguranță, iar a doua era ca drumurile să fie deschise și ieftine. Prima condiție presupunea pace și o bună guvernare din partea autorităților musulmane, iar a doua depindea de bunăvoința și prosperitatea Bizanțului.
Ce am aflat interesant din acest prim volum? Că evreii se opuneau constant autorităților centrale, alături de cei considerați eretici. Că din cauza veșnicei opoziții și al pericolului pe care îl reprezentau pentru autorități, creștinii nu ratau nicio ocazie de a tăia din drepturile cetățenești ale evreilor, așa cum evreii nu ratau nicio ocazia de a-i submina pe creștini. Un cerc vicios greu de spart și care în cele din urmă a dus la o alianță și o trădare greu de imaginat în prezent, încheiată prin căderea Ierusalimului. Rolul jucat de evrei nu a fost uitat sau iertat niciodată, iar războiul împotriva persanilor a devenit un război sfânt. La fel, armenii, considerați eretici, se pare că îi urau mai mult pe ortodocși, decât pe oricare asupritor musulman. De altfel, Bizanțul a motivat anexarea Armeniei prin necesități militare, de siguranță națională, cum am spune acum, armenii nefiind considerați parteneri de încredere. Tot din acest capitol am aflat și cum a luat ființă acest cult al relicvelor și/sau moaștelor sfinte. Se pare că împărăteasa Elena (mama împăratului Constantin) a fost, după cum o numește Runciman, “arheologul de cel mai înalt rang și cu cel mai mare succes dintre marii arheologi ai lumii”, aceasta plecând spre Palestina pentru a efectua săpături pe Muntele Calvarului, unde se pare că a găsit relicve ale Patimilor. Pentru a-i sărbători rezultatele, împăratul construiește acolo o biserică, Biserica Sfântului Mormânt. Șantierul împărătesei va atrage valuri de pelerini. Ceva mai târziu, împărăteasa Evdochia va pune bazele marii colecții de moaște de la Constantinopol, cu un portret al Fecioarei Maria realizat de Sfântul Luca. Se pun astfel bazele celei mai vechi forme de – am putea să îi spunem -, turism, bărbați și femei înfruntând mări și străbătând mii de kilometri în căutarea unor trupuri sfinte producătoare de minuni. Mulți pelerini vor încerca să obțină câte o bucățică din sfintele moaște pentru a le duce acasă, la biserica locului. Relicve minore încep să ajungă în vestul Europei, aduse fie de pelerini norocoși, fie de negustori, comerțul cu obiecte religioase de mare preț înflorind în fiecare an. Diferitelor relicve aduse li s-au închinat biserici dar în scurt timp tot mai multi creștini voiau să ajungă în chiar Orașul Sfânt. Astfel, în politica europeană își face apariția o nouă forță, rezultantă a unei inițiative private, cea care se va ocupa cu organizarea traficului de pelerini. Un loc de seamă în acest sens îl va juca abația de la Cluny, care datorită unor abați extraordinari și aflându-se în mijlocul unei imense rețele ecleziastice foarte bine organizate și foarte apropiate de papă se considera păstrătoarea conștiinței creștinătății occidentale, sprijinind pelerinajul. Pe lângă abații, clunisiacii vor contrui și diverse popasuri de-a lungul drumului în special pentru a deservi prima parte a călătoriei. Astfel, de exemplu, în Austria, la Melk funcționa un mare han, în timp ce în Italia existau locuri de popas speciale care primeau exclusiv vikingi. Am mai aflat că pe lângă Constantinopol, Ierusalim și Santiago de Compostela, cel de al patrulea loc de pelerinaj celebru era Monte Sant’Angelo(Muntele Arhanghelului Mihail), din Gargano – motiv suficient pentru a ne întoarce pentru încă o vacanță în Apulia. În timp ce Comnenii puneau capăt războiului civil din Imperiul Bizantin și își consolidau puterea și dinastia, în vest, Apulia este cucerită de fiii unui mărunt cavaler normand, Tancred de Hauteville(un urmaș al lui Rollo, pentru cei care vă uitați la Vikingii), înființând aici un principat. Urmașii săi, războinici temuți, vor scrie capitole importante din istoria Apuliei, Calabriei și Siciliei, răvnind și la bucăți din Imperiul Bizantin, pentru care vor purta lupte cu împăratul Alexie Comnenul și participând mai apoi la prima cruciadă. Însă până la ceea ce astăzi numim Prima Cruciadă, până ca principii din vestul Europei să ajungă în capitala Bizanțului, alte două cruciade – populară și germană -, au avut loc. Neîncununate de succes și lăsând în urma drumului lor prin Europa mult sânge; hoarde scăpate de sub control, puse pe jaf și distrugere, în special a comunităților evreiești. Unii își vor găsi sfârșitul la scurt timp după ce vor păsi în afara zidurilor Constantinopolului, ignorând sfaturile împăratului, în timp ce ceilalți nu vor reuși să treacă de granițele Ungariei, al cărei rege era sătul deja de mulțimile necioplite și însetate de sânge cu care se întâlnise nu cu mult timp în urmă.
Desigur, istoria primei cruciade este inevitabil legată de ciocnirea dintre civilizații însă înainte de a fi vorba despre ciocnirea dintre creștinism și islam, e vorba despre ciocnirea dintre creștinii occidentali(latini) și cei bizantini(greci) și multitudinea de evenimente care într-un final, după mulți ani de dispute a dus la marea schismă a creștinătății. Răsăritul își va pierde încet strălucirea, sub conducerea unor împărați slabi, presați continuu de turci și jefuiți de cei care ar fi trebuit să le fie aliați. Principii occidentali, încă de la început își vor încălca jurământul făcut lui Alexie Comnenul, luptându-se între ei pentru titlurile de principi, și pentru pământuri întinse, aflate cândva între fostele granițe ale Bizanțului .
Istoria lui Runciman nu se citește repede dar nici foarte greu și din multe unghiuri e o lectură cât se poate de potrivită înainte de Sfânta Sărbătoare Pascală. Eu cu siguranță voi continua cu următoarele volume și mai mult ca sigur, pentru a înțelege mai bine subiectul voi încerca și un alt autor. Sper însă să vă fi făcut și pe voi curioși în legătură cu acest subiect.
Puterea islamului rezida în simplitatea lui: un singur Dumnezeu în cer, un Conducător al creștinilor pe pământ și o singură lege, Coranul, conform căruia se guverna. Spre deosebire de creștinism, careporpovăduia o pace pe care nu a reușit să o instaureze niciodată, islamul, fără urmă de timiditate, și-a făcut apariția cu sabia.
Istoria cruciadelor. Cruciada I și întemeierea Regatului Ierusalimului, vol. I, de Steven Runciman, Editura Nemira, Colecția Byzantivm, 2014, traducere din limba engleză de Ovidiu Cristea, Marian Coman, Maria Pakucs-Wilcocks și cuvânt introductiv de Ovidiu Cristea
Îl puteți comanda direct de pe site-ul editurii Nemira sau de pe platfomele libris sau cartepedia.
*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.
