În 1937, scriitorul și excentricul britanic Sacheverell Sitwell face o vizită în România la invitația prințesei Ana-Maria Callimachi, voiaj în urma căruia este publicat la Londra, volumul Romanian Journey. În 1940, prințesa Ana-Maria Callimachi va părăsi România și, la încurajarea lui Sacheverell și a Georgiei Sitwell, își va publica memoriile, în 1949, în Anglia. Fiecare dintre ei își va dedica volumul celuilalt, motiv pentru care vă recomand să citiți împreună “Călătorie în România” și “Lumea era toată a mea“.
Sir Sacheverell Sitwell a fost un veritabil reprezentant al aristocrației britanice. Poet consacrat, critic de artă, eseist, memorialist și aventurier, luptă cu aceeași ușurință în Primul Război Mondial cu care critică literatura vremii. Face parte din “Cuibul de tigri”, un select cerc intelectual londonez, rival recunoscut al grupului Bloomsbury, patronat de Virgina Woolf.
Arogant și narcisist în viziunea multor contemporani, Sir Sacheverell Sitwell, este însă un veritabil ambasador al costumelor populare și al covoarelor românești și un mare admirator al artei bizantine. Iubește arta rusă, dar detestă expansionismul rusesc.
M-am delectat anul trecut cu jurnalul său de călătorie în România și bazându-mă pe însemnările lăsate mi-a fost destul de ușor acum să pun în ordine câteva idei. Volumul lui Sitwell a apărut la începutul anului 1938 și a fost foarte bine primit la Londra.
Sincer, m-a amuzat oarecum, afirmația Maria Berza, cea care a asigurat minunata traducere, din introducerea volumului, și anume, că “niciun fel de aluzie asupra tensiunilor politice pe cale de a se acumula nu transpare pe întreg parcursul cărții.” În opinia mea, anumite tensiuni apar încă din al doilea paragraf, chiar fără nicio subtilitate, și pe măsură ce vom înainta spre Dobrogea și nordul Moldovei ne vom întâlni și cu alte realități care nu scapă ochiului fin al lui Sitwell.
Când vine vorba pentru prima dată despre o călătorie în România, foarte multă lume, ca și mine de altfel, își deschide atlasul și o caută pe hartă. Nimeni nu s-ar osteni să facă așa ceva în cazul unor țări mai cunoscute. România este, fără îndoială, una dintre țările europene cele mai puțin cunoscute. Toată lumea a auzit de București și Sinaia; știm cu toții că România are exploatări petroliere și, desigur, că țăranii poartă costume minuante. Iar asta, pentru marea majoritate, este tot ce știm despre România.
Este o țară îndepărtată. Dacă te sui în tren, hotărât din cine știe ce motiv, să pornești în călătoria cea mai lungă cu putință din Europa, este foarte probabil că te vei da jos peste patru zile în gara Constanța, pe țărmul Mării Negre, descoperind că ai ajuns, fără să fi știut probabil, în Tomisul lui Ovidiu. Aceasta, desigur, dacă nu socotim Rusia și Siberia ca făcând parte din Europa. Este o chestiune de principiu. Majoritatea oamenilor sunt mulțumiți să știe că Europa sfârșește la Nistru și Marea Neagră. Astfel, România e la capătul Europei.
În continuare, Sitwell vede și punctează, chiar dacă subtil “tensiunile politice pe cale de a se acumula”, pe mai tot parcursul cărții. O umbră dinspre Rusia e mereu prezentă. Apoi atinge și un alt punct nevralgic deja în Europa:
Am văzut că există o colonie de evrei spanioli, sefarzi, în Bucuresți. Evreii din nordul României aparțin altei categorii. Situația lor e destul de acută în Basarabia și Bucovina, dar pentru a o înțelege pe deplin se impune vizitarea Maramureșului. (…)
Ce se va întâmpla cu această populație? Ei nu pot emigra și nimeni nu-i vrea altundeva în România. Ar fi potrivit să-i descriem ca pe cea mai implacabil medievală populație a Europei. (…)
Problema evreilor din Europa de Est se dovedește de fapt insolubilă. Dar rămâne o problemă ce capătă an de an o importanță tot mai mare și curând ea va trebui să fie confruntată cu hotărâre și să se ia o inițiativă în fața pericolelor și dificultăților reciproce. (…)
Viitorul unor orașe ca Cernăuți, Hotin sau Sighetul Marmației trebuie să fie una dintre marile griji sau preocupări ale României.
Educației aristocratice, de formă enciclopedică a călătorului nostru, e greu să i se ascundă ceva. De altfel, rar am întâlnit britanici, exponenți ai clasei de mijloc chiar, care să nu aibă un acut simț al realităților politice. E adevărat însă ca volumul lui Sitwell nu își propune să ofere lecții de istorie a României și nici nu are un caracter politic pronunțat. De altfel, nici nu se documentează depre România înainte de călătorie, preferând spontaneitatea și bucuria primei întâlniri cu ceva nou și ascuns. Cultura sa enciclopedică și multele călătorii pe care le-a întreprins ne vor oferi însă un jurnal de călătorie surprinzător, comparații care ne vor face să reevaluăm România ca destinație turistică, lăsându-ne însă adesea un gust de amărăciune. Sunt ultimii ani ai Regatului României aflat la maximul întinderii sale teritoriale. Sunt acei ani în care în societatea occidentală există încă un puternic miraj pentru tot ceea ce înseamnă moștenire bizantină, România, fiind considerată o destinație exotică, ascunsă sub o aură de mister făurit din legende populare și care “vorbește” printr-un limbaj al semnelor și culorilor, ce se regăsesc în veșminte populare și covoare, de o frumusețe uluitoare. Nu cred să fi citit o descriere mai frumoasă a portului popular românesc! Sau a covoarelor românești! Ochiul său de colecționar de arta caută în toate interioarele în care pășește, covoare oltenești sau basarabene, de a căror simbolistică și limbaj nu se mai poate sătura! Și pe care le descrie cu minuțiozitate.
Călătoria lui în România începe la Sighișoara unde ajunge cu trenul. După ce descoperă Transilvania, drumul lor o cotește spre sud. Vizitează cu interes mănăstirile, iar în drumul lor sunt primiți și la culele Duca, de către văduva omului de stat. Este fascinat de prima întâlnire cu un vechi conac. Ținutul din preajma mănăstirii Hurez, este asemuit de Sitwell cu Toscana. Imaginea drumurilor proaste și prăfuite se pierde în contrast cu această Românie toscană.
Nimic nu poate fi mai încântător decât pacea idilică din acest loc. Liniștea nu e întreruptă de nici cea mai mică amenințare. Cât vezi cu ochii, sunt doar case țărănești și niciun vecin. E ca în Toscana, pe Arno, fără domul lui Brunelleschi semețindu-se din câmpie.
Însă Sitwell nu căuta în mod deosebit singurătatea. Era dornic să intre în contact cu comunități locale și etnice dintre cele mai variate. Va fi la fel de bucuros să se întâlnească cu Regina Maria și cu regele Carol al II-lea, sau să asiste la o nuntă tradițională țărănească la Rucăr. Îl încântă târgurile provinciale și este fascinat de diferitele comunități de țigani.
România, care într-un fel suferă de pe urma prezenței țiganilor, are, se poate spune, o atitudine cu totul binevoitoare față de ei. Ni s-a spus că există chiar un ziar în limba lor care apare la București. Nu am putut găsi nici un exemplar în capitală, deși e sigur ca această publicație unică există cu adevărat.
Nu știu dacă Sitwell și-a propus cu adevărat să găsească în călătoria sa cele mai rare comunități și cele mai ciudate secte ale diferitelor etnii ce și-au găsit refugiul în România, însă din relatările sale răzbate un sentiment de respect pentru acest melanj de popoare care reușesc să trăiască în pace aici.
România era o țară a libetăților, unde tuturor li se îngăduia să-și practice credința și să urmeze perceptele unei vieți care li se părea dreaptă.
Spuneam într-un alt articol, că am fost oarecum surprinsă să găsesc atât de puține relatări despre cea care i-a lansat invitația pentru o călatorie în România, prințesa Ana-Maria Callimachi. Totuși, scurta desciere a conacului Mănești, al prințesei Callimachi, unde autorul oprește în drumul său spre București, destăinuie fascinația autorului pentru tot acest melanj cultural care poate fi găsit în România.
Conacul Mănești, locuința ospitalierei nostre prietene, prințesa Callimachi, a fost reconstruit de bunicul ei, pe proprietatea familiei, cu aproximativ șaizeci de ani în urmă. În felul său e un monument al vremii și mai cu seamă unul ce nu poate fi modificat. Verande maure și un turnuleț din șipci zăbrelite constituie un preludiu spre interior, care e mobilat în mare parte de furnizorul sau ebenistul lui Napoleon al III-lea și are ștampila patronajului imperial aplicată sub multe fotolii și sofale. Interiorul este aproape în întregime second Empire, iar ciudățenia lui esențială sau urâțenia nu-l fac mai puțin interesant. Parcul de la Mănești aparține unei generații anterioare. Are un lac și sălcii plângătoare și chiar câteva mici temple clasice. E tipul de parc întâlnit în multe dintre nuvelele lui Turgheniev, prevăzut cu un conac sau manoir în care doamnele citeau Byron și tocmai îl descopereau pe Chopin. E posibil ca și conacul să fie rusesc prin atmosferă și, ca alte lucruri din România, să amintească de Riviera Crimeii, de Ialta ori de Alupka, castelul gotic construit de Blore pentru prințul Voronțov. Românească este cu sigurnață calitatea excelența a dejunului îmbelșugat care ni s-a servit.
Ajuns la București, se îndrăgostește rapid de acest oraș cosmopolit, viu și colorat. Bucureștiul are ceva din farmecul Parisului, o doză din pasiunea Napoliului, peste care se adaugă un strop din magia Orientului, rezultând într-un final un oraș unic, pe care fie îl iubești, fie îl urăști. Nu e un oraș cu jumătăti de măsură, la fel cum nici Sitwell nu e. Grădinile de vară cu tarafurile lor și viața de noapte îl încântă, iar ziua îl fascinează contrastele și modul haotic în care acest oraș s-a dezvoltat.
Personal nu am ajuns înca în Deltă, însă parcă această descriere a “Veneției României” e desprinsă dintr-un alt tărâm. Nu se aseamănă cu nicio imagine pe care am vazut-o pe google, sau instagram, sau… E un tărâm sălbatic, în care se trăiește după reguli simple, iar caviarul care se strânge aici contrastează atât de puternic cu sărăcia din jur încât îți face rău să privești. Și totuși, e unul dintre acele locuri în care se întâlnește o sfințenie greu de găsit altundeva, unde elementele românești, ruse și turcești se întrepătrund.
Înainte de a pleca spre Moldova și Bucovina, urmează o scurtă vizită a litoralului românesc, pe urmele lui Ovidiu și desigur, la Balcic. Ultima parte a jurnalului de călătorie, o parte consistentă și emoționantă este dedicată mănăstirilor și bisericilor din Bucovina. Nu știu sigur dacă prințesa Ana-Maria Callimachi l-a ajutat în stabilirea acestui traseu, însă pe masură ce mă apropiam đe sfârșitul volumului din care, la tot pasul, străbătea profunda admirație a lui Sitwell petru tot ceea ce înseamnă cultură și artă bizantină, îmi dădeam seama că nu putea exista o încheiere mai inspirată pentru acestă călătorie în România.
Această primă imagine a bisericii pictate de la Sucevița este una dintre cele mai impresionante revelații ale întregii lumi bizantine. Aceasta înseamnă că, în timp ce lumea clasică are Parthenonul, templele de la Girgenti, Colosseumul, lumea gotică fațadele de la Chartres sau Wells, Renașterea, colonadele de la Sfântul Petru sau fântânile și grădinile de la Versailles, biserica pictată de la Sucevița este de o importanță egală în lumea artei de care aparține.
În ceea ce privește Voronețul:
Împreună cu Patmos, Santorini și Meteora, reprezintă una dintre minunile lumii bizantine.
De la cap la coadă, jurnalul de călătorie al lui Sitwell te îmbie să faci o călătorie în România. Să o cunoști, să o descoperi cu alți ochi. E ciudat cum, la o distanța de 80 de ani, un alt britanic, Prințul Charles, vede aceleași frumuseți pe care însă noi nu suntem capabili să le vedem. E ciudat cum, din cuvintele unor străini, reiese o dragoste și o sinceritate plină de admirație pentru aceste locuri. Dar și mai ciudat e că noi suntem surzi. La fel ca și acum, aristocrații britanici se dovedesc a fi printre cei mai buni ambasadori ai României peste hotare.
Lumea ei rurală, care nu a fost contaminată înca de bolile industriale ale marilor orașe, reprezintă viitorul țării. Nu ar putea exista o tulpină mai bună pe care să se poată grefa avantajele și primejdiile civilizației moderne. Măcar ei au fost cruțați de toate hidoșeniile revoluției industriale. Secolul al XIX-lea abia i-a atins în treacăt. Ei au ajuns, proaspeți și nealterați, în veacul nostru. (…)
Și, peste câteva minute, trenul a plecat din Cernăuți spre Polonia. România, cu frumoasele ei amintiri, rămăsese dincolo de noapte.
Sitwell și-a încheiat aproape profetic relatarea, căci România va rămâne, dincolo de noapte, peste 50 de ani.
Am încercat să pun pe hartă locurile pe care Sir Sacheverell Sitwell le-a vizitat în timpul călătoriei sale prin România. Sper să nu fi uitat ceva. Mintea sa găsea veșnic comparații astfel încât nu de putine ori e posibil să uiți unde te afli. Cert este că circuitul său a mai inspirat și alți străini dornici să descopere România văzută de Sitwell, sau ce a mai rămas din ea, deci poate vă inspiră și pe voi.
Puteți comanda cartea online de pe libris.
