This article is available in English on Substack.
În 1937, scriitorul și excentricul britanic Sacheverell Sitwell face o vizită în România la invitația Anei Maria Callimachi, voiaj în urma căruia este publicat la Londra, volumul Romanian Journey, volum tradus în română de Maria Berza și apărut la editura Humanitas în 2011 cu titlul Călătorie în România. L-am citit pe nerăsuflate anul trecut însă am rămas surprinsă că nu am găsit multe referire în legătură cu gazda sa. În 1940, prințesa Ana Maria Callimachi va părăsi România și la încurajarea lui Sacheverell și a Georgiei Sitwell, își va publica memoriile, în 1949, în Anglia. Încă mă întreb oare ce părere și-au format despre România britanicii, în momentul în care au citit-o. Ce au gândit despre această țara care “nu este un ținut al moderației și al echilibrului”. Desigur, nu erau primele relatării despre această țară, care până cu câteva decenii în urmă reprezenta un fel de tărâm exotic, al cărui farmec a început să le încingă imaginația în special după Războiul din Crimeea. Plus că ne dăduseră deja și o regină, nepoată a reginei Victoria. Ei, da! Și despre relatările despre Regina Maria, mă întreb ce au gândit! Cert este că tocmai acest popor, cu defectele și calitățile sale, și-a iubit Regina, iertându-i orice escapade, în dragoastea lui de iubire. Toate relatările din spatele culiselor din palat, cu iz de bârfă de salon, păstrează o doză de mister, evită tonul siropos, având toate ingredientele unei povești care să nu te lase să oprești lectura. Scriitura Anei Maria Callimachi este proaspată, alertă și onestă până la durere și dor.
Moralitatea nu a fost niciodată punctul forte al compatrioților mei, care se pot lăuda însă cu farmec și frumusețe, istețime, umor și inteligență. Viața era prea neconvențională într-o țară bogată și relaxată încât să nască principii rigide. Extraordinara ușurință a divorțului în trecut ca și în prezent, a spulberat oarecum sfințenia vieții conjugale și tăria legăturilor de familie. (…) Dezaprobarea din partea Bisericii, care ar putea să facă din divorț o practică mai puțin răspândită, lipsește aproape cu desăvârșire. Te poți căsători de până la trei ori la Biserică, slujba fiind puțin mai scurtă de fiecare dată. În unele cazuri se poate obține o a patra binecuvântare. (…) Nimeni nu citește Biblia, totuși s-ar putea ca unii să cunoasca Evangheliile, superstiția religioasă, aproape rudă cu magia, domina țărănimea, fără să împiedice păcatul.(…) Avanpost al Orientului avem aici atracțiile lui periculoase. Bastion al Occidentului, veacuri de civilizație atârnă greu asupra unei populații proaspăt dezvoltate. Standardele morale lipsite de fermitate sunt la fel de caracteristice clasei de mijloc și țărănimii. Aici nu e vorba de “clase superioare corupte moralicește”, ci de concepția generală despre viață, care poate să varieze ca formă, nu în grad, pentru orașe, sate și mahalale. Orașele de provincie copiază Capitala și nu prea exista contrast cu așa-zisa corupție din București. Puritanismul provincial, des întâlnit în altă parte, este inexistent în România. Este nevoie de secole pentru a schimba profundele caracteristici ale unei rase, iar de a mea sunt legată prin ereditate, limbă și mediul din copilărie. Indiferent de revoltele și nemulțumirile mele ulterioare, rădăcinile mele se află acolo.
“Lumea era toată a mea. Amintirile unei prințese” a apărut recent – 2015 – în colecția Istorie cu blazon, coordonată de istoricul Filip-Lucian Iorga, la editura Corint, fiind tradus de Lidia Grădinaru. La insistențele mamei și fiind încă sub influența lecturilor care descriu perioadele antebelică și interbelică, am abandonat biografia lui Wilson și m-am lăsat purtată în lumea acestei prințese. Și bine am făcut, căci volumul te cucerește încă din primele rânduri. Lumea de ieri a lui Stefan Zweig e toată lumea Anei Maria Callimachi, amândouă fiind amintirile unor europeni, din multe puncte de vedere cu mult mai europeni decât suntem noi, acum. Însă tonul Anei Maria Callimachi, în ciuda tuturor pierderilor, spre deosebire de adâncul sentiment de tristețe și deznădejde care răzbate din volumul lui Zweig, este cu mult mai optimist, chiar și la apusul unei lumi. Această capacitate de adaptare a unor vlăstare nobile străpunge timpurile și, într-un fel, învinge revoluțiile, având capacitatea de a trece prin sită, bucuria de tristețea, găsind tot timpul suficiente resurse pentru a mai trăi cu curiozitatea unui copil încă o zi.
Fie ca zilele mele de ieri, mult mai numeroase decât cele despre care am scris aici, să nu-mi pună în umbră puținele zile de mâine.
Astfel își încheie memoriile o prințesă, căsătorită Callimachi și născută Văcărescu, deci, cu origini care se pierd în secolele din istoria Țărilor Române, Ana Maria fiind urmașă a lui Ianache Văcărescu, cel care, alături de Constantin Brâncoveanu, își va pierde capul la Constantinopol, și a lui Ienăchiță Văcărescu, erudit și poliglot, poet, filolog și istoric, precursor al limbii române culte și al doilea român după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiul Otoman. De altfel, marea familie de boieri, Văcărescu va da mai mulți oameni ai literelor și ai cuvântului, poeți și diplomați. Verișoara sa, Elena Văcărescu, după o idilă imposibil de materializat cu viitorul Rege Ferdinand, își va găsi împlinirea la Paris, militând pentru realizarea Marii Uniri și folosindu-și abilitățile diplomatice în favoarea Regatului României, din postura de secretar general al Asociației Române pe lângă Societatea Națiunilor.
Orfană de mamă de la o vârstă fragedă, Ana Maria va fi marcată de figura maternă a bunicii, pe care o evocă cu multă căldură. M-am bucurat mult să descopăr în paginile cărții relatări despre educația bunicii, la un pension privat pentru fete din Franța, o mărturie a legăturilor care s-au format în timp între România și Franța; legături de sânge, prin numeroasele căsătorii de alianță dintre nobilimea română și cea occidentală dar și legături de prietenie care au permis accesul nobililor români în cele mai selecte cercuri franceze, austriece, germane, spaniole, italiene, belgiene sau engleze. O educație solidă care le-a deschis multora lumea diplomației.
Încă din primul moment, atmosfera a fost una de austeritate temperată de amabilitate, așa că bunica și-a adorat anii de școală. Elevele noi au fost întâmpinate – într-o bibliotecă mare, căptușită cu cărți – de silueta impunătoare, masivă a lui Madame Hachet de Macy, descendenta unei familii vechi, acum scăpatate, care, ajutată în mod eficient de o fiică rămasă fată bătrână, conducea stabilimentul în tradiționalul stil franțuzesc, după metoda originală de la Saint-Cyr, sau în maniera lui Madame Campan. Aceasta din urmă îi fusese lectrice Reginei Maria Antoaneta și a deschis o școală unde a avut marele noroc s-o educe pe tânăra Hortense de Beauharnais, atrăgând atenția astfel tatălui vitreg al fetei, Generalul Bonaparte. Devenit Împăratul Napoleon I, el i-a încredințat lui Madame Campan sarcina de a înființa Colegiul de Fete Ecouen, pentru a le învătă pe surorile și fiicele mareșalilor și camarazilor lui ofițeri pervenus bunele maniere și comportamentul rafinat din Ancien Regime.
Madame Macy aparținea altei perioade, mai demnă decât uzanțele imperiale de prost gust ale lui Napoleon al III-lea. Într-o anumită măsură, făcea parte din apropiații casei lui Marie Amelie de Bourbon, discreta soție a Regelui Ludovic Filip al Franței. Iar lucrul acesta crea o legătură cu monarhia din trecut, în sensul că toate fetele din noul regim erau trimise la școala ei, unde erau obligate să se asocieze cu fiicele aristocrației legitime și să-și însușească cele mai bune maniere tradiționale.
Într-o mare măsură tocmai educația bunicii va explica educația neconvențională de care s-a bucurat Ana Maria. O educație mai puțin milităroasă însă nu lipsită de strictețe, mai aproape de familie și de cămin, respectiv moșia de la Mănești sau vila din Bucuresți, cu guvernante sau profesori privați și totuși atât de deschisă lumii și mai ales Europei. Cu un bunic diplomat, printre altele fost ambasador al Regatului României la curtea de la Viena în ultimii ani de domnie ai lui Franz Joseph și cu un tată care se învârtea în aceleași cercuri diplomatice iar în timpul liber era un adevărat crai, instruirea în arta conversației și a dialogului a venit ca ceva natural pentru Ana Maria. Descrierea meselor, în special a cinelor, încinse de discuții și polemici sunt pline de savoare. Petrecerile din București au aer balcanic, sunt grandioase până la epuizare și ruină! Iar Europa e liberă pentru a fi străbătută cu Orient Expressul. Cei privilegiați se pot bucura de sezonul balurilor la Viena sau Paris sau Roma. Muzeele sunt descoperite în tihnă, lucrările de artă sunt analizate, se participă la cele mai imporante conferințe științifice. Cele mai importante subiecte se dezbat în cea mai importantă “instituție” a societății mondene – salonul francez! Iar toate acestea fac parte din educație. Nu este vorba despre copilăria și tinerețea unei prințese răzgâiate, ci despre creșterea unei tinere pline de personalitate și capabilă de alegeri.
Bursa căsătoriilor și instituția pețitului este tratată cu pragmatism dar și cu mult umor. Este refuzată oferta regelui Nikita al Muntenegrului și este refuzat și Alteța Sa Regală Don Jaime de Bourbon, Duce de Madrid, pretendent la tronul Spaniei, gata să intre în luptă pentru coroană, imediat ce ar fi avut fondurile necesare, dobândite prin căsătorie. În doar trei zile este acceptat și este anunațată logodna cu Jean Callimachi, iar nunta are loc în două luni, la moșia de la Mănești, la cererea Anei Maria. Urmează apoi o lună de miere de 2 ani prin Europa și o căsătorie de invidiat în ciuda diferenței considerabile de vârstă. Autoarea nu evită însă a sublinia păcatele de care clasa privilegiată din care făcea parte a dat dovadă, orbită parcă de o bunăstare strălucitoare în niște vremuri care deveneau tot mai tulburi.
Timp de mai mulți ani am dus existența banală, ferită de probleme materiale, a unui cuplu tânăr cu stare și fără ambiții. Nu constituiam o excepție în acea lume, acum apusă, atât de lipsită de griji și de sigură, încât tinerii din ziua de azi nici nu pot s-o conceapă. În fluiditatea facilă a acelor zile, ne doream uneori câte o distracție nouă, tânjeam după neașteptat, acuzam indiferența banală a perioadei în care trăiam. Nu știam pe atunci cât de norocoși eram. Atunci când neașteptatul a suvenit în cele din urmă, a sosit ca o trezire grosolană a acestei societăți adormite, încărcat cu tulburările și schimbările pe care aceasta le ignorase. Cuvântul “război” nu avea nici un sens pentru noi – sau, cel puțin, avea numai unul simbolic. Chiar și oamenii inteligenți considerau că viitorul este luminos.
Singurul meu regret este că la vremea respectivă, n-am privit mai serios viața și n-am socotit munca productivă ca fiind unul dintre țelurile ei majore. Încă de la început, singurele noastre preocupări au fost petrecerea timpului într-un mod plăcut și călătoriile. Singura mea scuză este că această concepție despre viață, destul de superficială, era împărtășită de marea majoritate a compatrioților din categoria noastră socială. Nimeni din jurul nostru nu părea să-și câștige banii, îi avea pur și simplu și se folosea de ei fără cumpătare și fără temeri.
Fiind însă vorba despre o carte în special despre copilărie și tinerețe, petrecerile și călătoriile fără griji peste tot prin Europa lasă într-un con de umbră, relatările despre relația specială pe care o dobândise cu țăranii datorită copilăriei la moșia de la Manești și orice relatare despre maturizare, inițiativă și adaptare la noile realități. Însă ele există, pentru oricine dorește să iasă din atmosfera sălilor de bal, a saloanelor din Paris ținute în compania lui Anatole France, a casei lui Edmond Rostand din Biarritz. Ana Maria e la fel de în mediul ei atât în preajma prințesei Pauline von Metternich, în fața fostei Împărătese Eugenie a Franței, care îi va mărturisi în treacăt, că “păcat că francezii par mereu înspăimântați de glorie; se simt în mai mare siguranță cu mediocritatea”, cât și în preajma țăranilor de pe moșiile sale și ale soțului său.
A fost necesară o adevărată revoluție ca să încep să lucrez personal pământul. Abia în 1920, după ce guvernul român a emis o lege drastică, chiar dacă probabil necesară, care îi expropia aproape în totalitate pe marii proprietari de pământ, crezându-ne potențial ruinați, m-am hotărât să încerc să cultiv eu însămi pământul care mi-a rămas. Aceasta era o moșie – Cocearga se numea (…).
M-am înhămat atunci la o treabă aproape imposibilă și total nouă pentru mine. Aveam ceva experiență în îndiguiri și am convins niște ingineri renumiți să mă ajute, iar ei și-au dat silința să transforme pământul mlaștinos în teren bun pentru agricultură. După aceea am făcut planuri, am cultivat, am sperat, am arat și am semănat și în cele din urmă, am reușit să fac din moșie nu doar un hobby interesant, ci și o afacere rentabilă. Până în 1940, când situația politică m-a contrâns să vând proprieatea prin procură, a fost ferma cel mai bine administrată din regiune, iar câteva dintre experimentele mele chiar au creat precedente. De exemplu, am fost primul fermier din România care a reușit să obțină două recolte de pe același teren într-un singur an. Am considerat acest lucru drept o mare realizare pentru o persoană care nu avea deloc instruire agricolă de specialitate.
Adunasem în jurul meu personal destul de competent, însă datoram o mare parte din reușita mea cooperării, înțelegerii și bunăvoinței țăranilor de pe moșia mea. Ei nu mi-au subminat niciodată munca, nici nu s-au sustras de la truda istovitoare. Mă gândesc că m-au tratat adeseori ca și cum aș fi fost una de-a lor – un mare compliment, căci țăranul român este un lord în felul său, egalul meu în multe privințe și uneori superiorul meu, în ciuda sărăciei și lipsei de educație, lucru de care este doar parțial responsabil.
La fel, în iureșul lunii de miere recent încheiate, al alegerii unei bone cu înalte calificări din Anglia – bona englezoaică fiind o altă instituție în sine a acelei epoci – pentru proaspătul nou-născut și tonul plin de umor cu care este prezentată apariția acestui nou membru al familie, fac poate, mai puțin interesantă descrierea modului în care a înteles să se implice în Războiul Balcanic. De altfel, autoarea nici nu insită în detalii pe marginea acestui subiect, nu era vorba despre un titlu de glorie, ci despre o datorie morală față de țară, care e amintită cât se poate de firesc.
Întoarcerea în țară devenise obligatorie pentru noi. Înainte de a părăsi Elveția, aștepțându-ne la ce era mai rău, am comandat tot materialul și medicamentele necesare unei ambulanțe de teren pe care intenționam să o pun la dispoziția Crucii Roșii Române, rezervându-mi dreptul de a aduce pentru ea doctori din străinătate, pe cheltuiala mea. Ultimele detalii aveau să fie supravegheate de un prieten de încredere, dr. Lardy, un chirurg de excepție, care avea să însoțească voluminoasa caravană.
În spatele unei galerii impresionante de personalități istorice din domenii variate și din toate colțurile lumii care ne sunt prezentate cu bune și cu rele, dincolo de fastul vieții și de preocupări care pot părea superficiale, descoperim un fin observator al societății într-un context politic intern și extern evocat cu un umor fin – fără note de lamentare, față de ceea ce a fost și nu va mai fi – de care doar oamenii culți și care au trăit dau dovadă, astfel că nu de puține ori m-am trezit zâmbind, uneori chiar râzând zgomotos, deși poate ar fi fost mai potrivit să vărs niște lacrimi.
Veștile de la Palat indicau că bătrânul suveran nu putea să-și revină din lovitura dată de neutralitatea regatului său. Vestea unei victorii franceze pe Marna a fost mai mult decât a putut suporta inima lui, greu încercată. Intuind acut dezastrul ce avea să se abată asupra iubitei lui Germanii, a murit subit pe 10 octombrie. I s-a organizat o înmormântare grandioasă, s-au ținut multe discursuri de slăvire oficială… Niciunul de regret sincer.
Volumul se încheie cu momentul morții Regelui Carol I și intrarea României în Primul Razboi Mondial, primul care va conduce la dispariția unei lumi, nu doar în România, ci în toată Europa și chiar și dincolo de granițele ei, dar care cu bune și cu rele a construit această Europă și căreia, până la urmă îi datorăm ceea ce astăzi numim obiective turistice, de care ne bucurăm. Un portret colorat, parfumat, zgomotos și plin de farmec al unui București care surprindea pe toată lumea, o radiografie a unei societăți pătimașe indiferent de statut. Foarte multe lecții de istorie scoase direct din intimitatea budoarelor. Povestea a două vechi familii boierești despre care cunoaștem prea puțin. Povestea vechilor noastre legături cu Europa. Peste 300 de pagini în care autoarea dovedește că este o demnă moștenitoare a genei literare a Văcăreștilor.
˜
Lumea era toată a mea. Amintirile unei prințese de Ana-Maria Callimachi, Editura Corint, 2015, Colecția Istorie cu blazon, traducere de Lidia Grădinaru
Disponibil pe libris.ro
