Se pare că în 2019 am citit cu aproximativ 2500 de pagini și 10 titluri mai puțin decât în anul anterior. Adevărul e că, la fel ca în fiecare an, mi-am propus să citesc 30 de volume și 30 am citit, fără a le pune la socoteală pe cele abandonate din diverse motive sau lecturile pentru serviciu. Deci, între 2 și 3 cărți pe lună, aproximtiv 750 pagini/lună. De ce 30 și nu “minim 100” cum am văzut că se practică? Poate pentru că citesc mult prea puțină literatură YA, motivațională sau romance. În plus nu sunt recenzor de profesie, sau editor, sau profesor de literatură, nu trăiesc din asta. Apoi îmi place să savurez lectura, să am timp să o asimilez, rămân nu de puține ori conectată mai mult timp într-o anumită lume și am nevoie de o gură de aer înainte de a trece la un nou volum. Nu în ultimul rând e important să mai și trăiesc propriile experiențe, trebuie să muncesc, să călătoresc, să privesc și – da! – să lenevesc. Și îmi plac obiectivele realizabile.
Prima parte a anului mi-am petrecut-o în Ultimul regat. După o lună și jumătate am ajuns în sfârșit cu Uhtred, la el acasă, în fortăreața Bebanburg. Peste 40 de zile am trăit cu emoție toate bătăliile descrise până la cel mai mic amănunt – de la pocnitul mușchilor întinși, la dinții sparți, săbiile prinse în cămășile de zale, până la puii de iepuri cuibăriți în iarbă, prinși în mijlocul bătăliei. George R.R. Martin avea dreptate. Bernard Cornwell chiar descrie magistral scenele de bătălie! Am călătorit cu Uhtred în mai tot viitorul Englaland visat de regele Alfred, singurul care a primit apelativul “cel Mare” în istoria Angliei. Am înțeles viața de atunci. Am înțeles fascinația pentru tot ce a lăsat Imperiul Roman în Britania. Am râs cu poftă la dialogurile dintre Uhtred cel păgân și preoții creștini atât de îndrăgiți de Alfred. M-am bucurat mult de această serie care încă nu a fost coruptă de corectitudinea politică. Plus că îmi era dor de un presonaj care să sufere de așa-numita “masculinitate tradițională toxică”! Cred însă că adevărata forță a seriei stă în faptul că e, oarecum, o oglindă a timpului prezent dacă ne gândim la Brexit și imigrație. Romanul poate să fie citit și privit din mai multe perspective: dimensiunea istorică a Angliei, relația ei cu țările din jur, o Anglie unită vs. o Anglia împărțită în mai multe regate, dimensiunea religioasă, conflictul religios dintre vechii zei și zeul creștinilor răstignit pe cruce, imigrație, justiție vs. dreptate, dragoste și loialitate, prietenie și formare, importanța jurămintelor și a cuvântului dat. Pasionaților de romane istorice le recomand cu drag seria. Între carte și serialul cu același nume, cartea câștigă detașat. Mi-a fost greu să ies din atmosfera celor 10 volume și aștept cu nerăbdare apariția ultimelor două volume.
Una dintre suprizele plăcute ale anului a fost volumul Cetăți, castele și alte fortificații din România – de la începuturi până spre anul 1540 de Radu Oltean, volum care aștepta de cel puțin doi ani să fie citit. Bogat ilustrat de autor și o calitate grafică de excepție, îl răsfoisem adesea fără a-l citi cu atenție. M-a ajutat să privesc cu alți ochi unul dintre cele mai vizitate obiecțive turistice din Arad, Cetatea Șoimoș și rolul extrem de important jucat de râul Mureș în comerțul cu sare.
În încercarea de a-mi înțelege rădăcinile am căutat să aflu cât mai multe despre istoria germanilor din România. Astfel am ajuns la volumul Nobili și artizani. O istorie neștiută a sașilor din Transilvania. Am în comun cu autorul volumului originea germană, doar că o parte dintre strămoșii mei sunt șvabi și nu sași. Istoria șvabilor pe aceste meleaguri e mult mai recentă și probabil că atunci când primul Kraus a fost înnobilat, strămoșii mei încă nici nu se gândeau la posibilitatea mutării deși au ajuns aici cu primele valuri colonizatoare. Dar chiar dacă istoria acestor două ramuri e diferită până la un anumit punct, ea ajunge la un numitor comun după al Doilea Război Mondial. Astfel, multe dintre poveștile strămoșilor lui Rüdiger von Kraus mi-au părut incredibil de familiare. Apoi nu întâmplător am crezut întotdeauna că fiecare carte apare în viața noastră la momentul potrivit. Volumul mi-a purtat noroc și mi-a oferit puncte de plecare în căutările mele la care nu mă gândisem până atunci, ajutându-mă să ajung la informații pe care le căutam deja de câțiva ani. Dumnezeu mă vrea aici, Radu Carp în dialog cu Eginald Schlattner a venit ca o completare firească a lecturii, ajutând la sedimentarea informațiilor deja acumulate din volumul lui Rüdiger von Kraus. O lectură musai mai ales pentru cei care înțeleg mai greu dinamica legăturilor etnice din Transilvania și nu în ultimul rând o profundă meditație despre însemnătatea limbii materne și contribuția ei în continuitatea religiei. Revenind la atrocitățile celui de al Doilea Război Mondial, am citit cu multă emoție mărturia psihiatrului Viktor E. Frankl referitoare la perioada de detenție din lagărele de concentrare naziste și, pornind de la o reflecție asupra ideii de libertate, încearcă să găsească un sens al vieții acolo unde pare că totul e lipsit de sens, speranță și umanitate. Omul în căutarea sensului vieţii, deși un bestseller, nu se înscrie în canoanele clasice ale literaturii motivaționale și e posibil să fie o dezamăgire pentru cei care caută răspunsuri simple în încercarea lor de a atinge starea de fericire pe care și-au autodefinit-o ca fiind singurul și adevăratul sens al vieții.
Revenind la colecția Istorie cu blazon, o altă surpriză editorială plăcută a anului trecut, a reprezentat-o volumul Familia Moruzi din Trapezunt. Scurt studiu genealogic de Florin Marinescu, care acoperă peste trei secole din existența acestei familii originare din Trapezunt, începând cu eforturile accederii în înalta societate a Fanarului și până la ultimii descendenți în linie masculină care trăiesc la ora actuală în Canada și Franța, ramura din Grecia stingându-se de peste jumătate de secol în timp ce descendenții în linie feminină – care nu fac subiectul acestei lucrări -, se regăsesc în marile familii grecești Zaimis și Roma, familii care au jucat un important rol în făurirea Greciei moderne. Citind povestea Moruzeștilor, care pare povestea unei familii care a jucat în Urzeala tronurilor, am realizat încă o dată că povestea marilor familii fanariote și/sau românești e la fel de captivantă ca povestea oricărei mari familii nobiliare occidentale. Moruzeștii nu sunt cu nimic mai puțin captivanți decât Plantageneții, sau Bourbonii, sau Tudorii, sau cei din familiile Medici sau Borgia. Mă tot întreb de ce persistă la noi un sentiment de desconsiderare atât de puternic al marii și micii boierimi autohtone. Sau de ce avem impresia ca doar Transilvania a avut nobilime, nu și Țara Românească și Moldova? Pentru că ne e greu uneori să echivalăm titlurile nobiliare de la noi cu cele din Occident? Pentru că nu știm care dregător de la noi ar fi fost echivalentul unui grandee în Spania sau al unui peer din Anglia? Un volum destul de tehnic pentru un simplu pasionat de istorie, deși foarte concis. O lectură deloc facilă.
Spre bucuria mea, multe dintre lecturile mele de anul trecut s-au legat armonios și firesc de lecturile în interes de serviciu. Astfel am descoperit una dintre cele mai fascinante personalități istorice, născute în zorii Războiului de treizeci de ani, prințul Rupert al Rinului (Prince Rupert. The Last Cavalier), finul Principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen. L-am descoperit întâmplător, în timp ce mă documentam pentru o serie de articole despre istoria pirateriei în Caraibe, iar povestea vieții lui, scrisă de istoricul Lord Charles Spencer – fratele regretatei Diana, Prințesă de Wales, m-a cucerit din primele rânduri. Stilul său de povestitor m-a convins să îmi petrec vara în atmosfera Războiului Civil din Anglia, dezbătută din unghiul ambelor tabere în volumele Killers of the King: The Men Who Dared to Execute Charles I și To Catch a King: Charles II’s Great Escape.
În cea mai mare parte, lecturile de anul trecut au fost strâns legate de locurile pe care intenționam să le vizitez. De câțiva ani mi-am făcut un obicei din a citi cărți despre locurile pe care urmează să le vizitez. Îmi place să merg pe urmele cărților. Cum anul trecut am revenit în sudul Italiei, în Puglia, mi-am dorit să aflu mai multe despre Castel del Monte. Astfel am ajuns la volumul lui Nathan Gallizier, Castel Del Monte – A Romance of the Fall of the Hohenstaufen Dinasty in Italy, volum care a văzut prima oară lumina tiparului în 1905 și care s-a dovedit a fi un bestseller, având în vedere că au apărut noi ediții în 1907 și 1910. Despre sciitor nu am reușit să aflu mai multe detalii; un clasic al ficțiunii istorice plasate mai ales în Italia medievală timpurie și al genului fantasy din secolul XIX, născut în 1866 la Klagefurt și decedat în 1927, în Cincinnati, Ohio. E drept, romanul m-a purtat mai mult prin Sicilia, pe la Palermo și abia spre final am ajuns și la frumosul și tristul Castel del Monte. După o perioadă de acomodare cu arhaismele și minunata Early Modern English necesare pentru construirea atmosferei, lectura se parcurge ușor. Cu o poveste de dragoste puțin prea dulceagă pentru gustul meu și care deseori mă ducea cu gândul la filmele de capă și spadă din anii ’30-’40, compensează însă prin descrierile minunate ale curții regale de la Palermo, prin perdeaua de magie în care este învăluit Castel del Monte din Apulia, amintind astfel de înclinațiile spre misticism ale Împăratului Frederic al II-lea, tatăl nefericitului rege al Siciliei, Manfred de Hohenstaufen și prin intrigile politice captivante în care erau implicate cele două tabere, guelfii (susținătorii Statului papal) și ghibelinii (susținatorii casei de Hohenstaufen, orginară din Suabia). Există și câteva elemente de gotic iar tragicul sfârșit (și nu numai) amintește de opera lui Shakespeare. Una peste alta, o lectură plăcută și care s-a legat frumos de un alt roman, despre ducii de Zähringer, numiți și “întemeietorii de orașe”, inrudiți cu ducii de Hohenstaufen și rivali ai acestora. Moștenitoarea de Lidia Stăniloae e în primul rând, povestea orașului Freiburg (am Breisgau) și abia mai apoi o poveste de dragoste mai puțin inspirată. În orice caz, un roman pe care îl recomandat amatorilor de povești de dragoste, dar mai ales pasionaților de istorie și, de ce nu, celor care iubesc călătoriile literare. Dacă plănuiți un sfârșit de săptămână în Germania, în Baden-Württemberg, acest mic roman va fi companionul perfect, indiferent dacă aterizați pe aeroportul Basel-Mulhouse-Freiburg, pe Karlsruhe / Baden-Baden, pe Friedrichshafen sau chiar Memmingen.
Sfârșitului de săptămână plănuit la Praga în perioada Crăciunului i-am acordat și lui câteva titluri atent selecționate. În primul rând am recuperat lectura unui mare clasic al literaturii cehe și nu numai, Jaroslav Hašek cu “Peripețiile bravului soldat Svejk în Războiul Mondial”, probabil cel mai profund volum citit anul trecut. Tragicomic, extrem de sensibil, un roman care efectiv te bântuie mult timp după terminarea lecturii și cu siguranță unul dintre cele mai importante romane de (anti)război din literatura universală. Povestirile din Malá Strana ale lui Jan Neruda m-au introdus și ele în atmosfera și cromatica unuia dintre cele pitorești cartiere ale Pragăi, iar Vechile povestiri cehe ale lui Alois Jirásek, chiar dacă nu am reuști să le citesc încă pe toate, mi-au oferit o imagine de ansamblu asupra istorie Cehiei și Slovaciei, împreună cu cele 77 de legende pragheze de Alena Jezkova, pe care am reușit doar să le răsfoiesc înainte de plecare.
Deși cele mai multe sfârșituri de săptămână le-am petrecut la ștrandurile din Ungaria, anul trecut nu am mai ajuns la Ásotthalom, gazda festivalului dedicat ultimului mare haiduc al Europei, Rózsa Sándor. Am reușit însă să scriu despre experiența din 2018 și să citesc volumul Floarea pustei. Istoria lui Rózsa Sándor, ultimul mare haiduc al Europei, scris de istoricul și ilustratorul Gabriel-Virgil Rusu și dedicat carismaticului betyár care a sfârșit în închisoarea de la Gherla, Carcer Magni Principatus Transilvaniae.
Pentru că încă port nostalgia unei anumite stări de spirit caracteristice Imperiului Austro-Ungar, am căutat un volum în spiritul lui Stefan Zweig sau al lui Joseph Roth și astfel l-am descoperit pe scriitorul maghiar Sándor Márai, născut la Košice în Slovacia. Moştenirea Eszterei e cel mai bun roman de dragoste pe care l-am citit în ultimii ani. Un elogiu adus fatalității în puțin peste 120 de pagini și sensibil ca frântura unei amintiri cu care e imposibil să lupți, singura ieșire la suprafață fiind abandonul total dar conștient.
La capitolul de lecturi verzi, cum am botezat pe blog categoria de lecturi strâs legate de grădinărit, lumea plantelor și a animalelor, viața în mediul rural și protecția mediului, cu alte cuvinte orice lecturi ne-ar ajuta să ne reconectăm mai ușor cu natura, în 2019 l-am descoperit pe Mark Hamer cu volumul Cum să prinzi o cârtiță. Și să te regăsești în natură, greu de încadrat într-un singur curent, specie sau gen literar, parțial volum autobiografic și de memorii, parțial volum de popularizare a științelor naturii, parțial volum de cronică socială și culturală, o nonficțiune creativă presărată cu poezii și ilustrații sensibile. O bijuterie de carte care va smulge și câteva lacrimi.
Nu am avut multe dezamăgiri în 2019 în materie de lectură. Aveam așteptări mai mari de la volumul Secretul culorii pure de Federico Andahazi, un mic roman care a început extrem de bine dar care s-a terminat extrem de previzibil. Un roman până la urmă nu prost, dar mediocru. Bun însă de luat pe tren, mai ales datorită dimensiunilor. Ușor de citit, recomandat celor care gustă romanele cu subiecte despre artă și cu o tentă polițistă. Edda: Povești din mitologia nordică de Snorri Sturluson nu prea a reușit să mă captiveze. Ediția editurii Herald are o grafică frumoasă dar destul de multe dezacorduri gramaticale. Un volum recomandat celor care doresc să înțeleagă mai bine mitologia nordică care a stat ca sursă de inspirație pentru seriile Urzeala tronurilor și Ultimul Regat și cam atât.
Singura dezamăgire a anului a fost mult lăudatul volum Istoria albinelor de Maja Lunde. Rar mi-a fost dat să citesc un volum care începe atât de promițător și care în final să realizeze între planurile narative o legătură atât de sărăcită de sens, lăsând parcă personajele în aer, în graba de a pune punct. Nu mai vorbesc de viziunea autoarei în care salvarea omenirii ar sta în implementarea unui nou sistem comunist. Recomandat doar celor care doresc să afle mai multe detalii despre creșterea albinelor în Anglia secolului al XIX-lea.
De câțiva ani obișnuiesc să îmi închei anul cu o lectură care să mă ajute să apreciez mai ușor și mai mult lucrurile de care m-am putut bucura în anul care s-a scurs. Nici anul trecut nu a făcut excepție așa că pentru ultimele zile din 2019 am ales volumul lui Amin Maalouf, Naufragiul civilizațiilor. Un eseu care trece în revistă istoria recentă a Orientului Mijlociu, încercând astfel să găsească răspunsuri la barbaria și întunericul care par a se răspândi de acolo în întreaga lume. Un volum cu multe întrebări, insuficiente răspunsuri și care, cu siguranță, te face să te simți norocos că te-ai născut în România. Un volum care oferă multe teme de gândire și comparații între istoria României și cea a unor state din Orientul Mjlociu. O lectură care se citeste ușor, fără a fi însă facilă și confortabilă.
Tot anul trecut am avut ocazia să și vorbesc public despre lecturile mele, în cadrul unor serate culturale. O experiență interesantă din care am multe de învățat. Cum filtrul personal, bagajul de cultură acumulat, experiențele de viață ne fac să privim, poate, în mod diferit, una și aceeași carte, nu e foarte ușor să alegi volume care să suscite un interes cât mai mare sau să prezinți cât mai diplomatic un volum care oferă anumite controverse. Răbdarea și interesul celor prezenți m-a onorat, bucurat și responsabilizat.
2019 se pare că a fost un an în compania multor proscriși notorii. Spre surpriza mea, am citit mai multă ficțiune și mai puțină non-ficțiune (memorialistică și jurnale), dar nu m-am îndepărtat de domeniul preferat – istoria. Lecturile nu m-au purtat prin foarte multe locuri, sper ca 2020 să fie ceva mai bogat în acest sens. Pentru moment sunt în Țara Bascilor, dar mi-aș dori să mă reîntorc în Mexic și SUA pentru o perioadă și apoi aș vrea să poposesc ceva mai mult prin Balcani. Nu e însă nimic bătut în cuie, prioritatea volumelor în teancul de lângă noptieră se schimbă în permanență și în plus, încă nu ne-am hotărât nici asupra destinației pentru vacanța de vară. Ceea ce e sigur e că voi citi cel puțin un clasic, cel puțin un scriitor român contemporan, cel puțin un volum în engleză, voi încerca să recitesc cel puțin un volum care mi-a marcat copilăria, adolescența sau anii de facultate. Nimic măreț în planul ăsta. Doar doze mici de normalitate care sper să vină la pachet cu ceva mai multe plimbări prin împrejurimi și curajul de a mai picta câte ceva.
