“Pe atunci, înaintea marelui război, când se petreceau evenimentele istorisite în aceste pagini, nu era încă indiferent dacă un om trăiește sau moare. Când din rândurile celor vii cineva era șters de pe suprafața pământului, nu trecea imediat altul în locul lui pentru a-l face uitat pe cel mort, ci rămânea un gol în urmă și martorii apropiați sau depărtați ai dispariției amuțeau la vederea golului rămas. Când un incendiu mistuia o casă din șirul de clădiri de pe o stradă, locul sinitrului mai stătea multă vreme pustiu. Căci zidarii lucrau pe îndepelete și cu chibzuială, iar vecinii apropiați, ca și trecătorii întâmplători, de câte ori zăreau locul viran, își aminteau de aspectul și și zidurle casei dispărute. Așa era pe atunci! Tot ce creștea avea nevoie de timp mult pentru a se coace și tot ce pierea cerea de asemenea vreme îndelungată pentru a fi uitat. Dar tot ce existase cândva lăsa urme și se trăia din amintiri, așa cum se trăiește astăzi cu darul de a uita repede și definitiv.” (p. 122)
Martor al prăbușirii unei lumi, Joseph Roth reușește prin Marșul lui Radetky un roman de o melancolie sfâșietoare. Un roman al sfârșitului; sfârșitul unei familii pe fundalul sfârșitului unui imperiu. Trei generații ale familiei von Trotta încearcă să își găsească locul într-o lume care intrase fără să își dea seama într-un danse macabre. Iar dacă la Viena, inima a imperiului, lumea se arunca în vârtejul valsului, la periferiile sale răsuna ritmul marșurilor.
“Un străin nimerit prin aceste locuri trebuia să se piardă. Nimeni nu era mai puternic decât mlaștina. Nimeni nu putea înfrunta granița. Pe vremea aceea, domnii sus-puși de la Viena și de la Petersburg se porniseră să pregătească marele război. Oamenii de la graniță îl simțeau venind înainte ca ceilalți să-i ghicească apropierea; nu numai fiindcă erau deprinși să presimtă desfășurarea lucrurilor, ci și pentru că vedeau zilnic cu ochii lor simptomele prăbușirii. […] Și în acel pustiu mlăștinos, departe de lume, al garnizoanei, câte un ofițer cădea pradă disperării, jocului de noroc, datoriilor bănești și oamenilor dubioși. Cimitirele garnizoanelor de frontieră adăposteau multe trupuri tinere ale celor slabi.” (p. 140)
Și măcar dacă ar fi fost vorba de Marșul lui Radetky, un marș al victoriei imperiului contra revoluției[1]! Ceea ce începea însă să se facă auzit la granițe era un marș înșelător, la fel ca și victoriile lui Radetky, un marș al decepțiilor, un marș funebru, care amintea mai degrabă de înfrângerea armatei austriece în bătălia de la Solferino, când suferințele îngrozitoare ale victimelor și numărul de morți au impresionat o lume întreagă[2]. Eveniment istoric real, bătălia de la Solferino are și o puternică încărcătură simbolică. A fost ultima bătălie din istoria universală în care armatele s-au aflat sub comanda directă și personală a monarhilor. A fost momentul în care viața lui Franz Joseph I a fost salvată de Căpitanul Trotta, iar viața căpitanului nu a mai fost niciodată la fel.
“Din neamul nostru de țărani mărginași, destinul a făcut austrieci. Și austrieci vrem să rămânem!” (p. 138)
Proaspăt înnobilat Baron von Trotta și Sipolje, slovenul erou de la Solferino, își va petrece restul vieții încercând să își găsească locul în afara manualelor care îl prezintă drept căpitan de cavalerie și nu de infanterie, pentru a spori efectul dramatic al actului dar și estetica scenei. Lucru de neînțeles pentru țăranul Trotta, crescut și obișnuit a spune lucrurile așa cum s-au întâmplat și fără înflorituri, căci pentru el dragostea pentru împărat nu era condiționată de niciun artificiu. Viața până mai ieri, ghidată de principii simple și clare, devine o existență complicată în care relațiile de familie sunt primele care par a avea ceva șubred în ele. Recunoștința cezaro-crăiască pare a fi o povară tot mai mare pe umerii celor pentru care cutumele își pierd sensul. Relația dintre tată și fiu care pare a se degrada cu fiecare nouă generație exprimă de la un nivel intim, relația tot mai diluat dintre împărat și supuși, dintre centru și periferia imperiului, dintre Viena și restul provinciilor din imperiu. Prefectul von Trota, fiul eroului de la Solferino, deși nu neapărat fericit de cariera aleasă de părintele său pentru el, înțelege posibilitatea de a sluji cu credință pe cel de care păreau a fi acum legați pentru vecie; până la urmă o carieră în administrația publică a imperiului nu era cu nimic mai prejos decât o carieră militară! Moștenirea istorică a tatălui se putea îngriji printr-o bună și dreaptă conduită, prin ordine și disciplină în viață. Originile modeste nu trebuiau uitate, însă în același timp trebuia cultivată mai ales conduita de adevărat senior. Onoarea și cuvântul dădeau valoarea unui om, zilele se desfășurau după un program riguros, munca era ceva sacru, concediul nu reprezenta o nevoie iar când te îmbolnăveai însemna că urmează să mori. Atât și nimic mai mult. Prefectul nu era neapărat fericit, dar nu era nici nefericit. Prefectul avea un rost, acela de a-l proteja în continuare pe împărat, la fel ca și tatăl său, eroul de la Solferino, iar asta și făcea în fiecare zi de muncă. În opinia prefectului cel mai infam cuvânt din lume era “revoluție” iar împăratul trebuia protejat de orice era infam.
“Pe acesta îl stârpise cu desăvâșire. În vocabularul lui, chiar și în cel oficial, cuvântul “revoluție” nu apărea; și dacă în vreun raport al subalternilor săi citea denumirea de “agitator revoluționar” pentru a desemna un activist social-democrat, o ștergea și o corija cu cerneală roșie în “individ suspect”. Poate că undeva, în cuprinsul Monarhiei existau revoluționari, dar în districtul domnului von Trotta nici pomeneală nu putea fi!” (p. 153-154)
În ceea ce-l privește pe fiul prefectului, cel mai tânăr membru al familiei von Trotta, era “bătrân pentru anii lui, trecut prin împrejurări triste dar fără a fi tras vreo învațătură, nu iubea cu pasiune dar nici trecăror”. Tânărul von Trotta, care nicioadată nu a excelat în vreun domeniu, pe măsură ce înainta în viață și încerca să găsească o cale de a se apropia de bunicul erou sau de tatăl devotat datoriei familiei von Trotta, devenea tot mai conștient de ratarea misiunii care i-a fost încredințată. Orice favor imperial în loc să-l întinerească, îl îmbătrânea, aducându-l mai aproape de alienare.
“E atât de nefericit, încât îl poți face cel mult fericit.” (p. 205),
se spunea despre cel care știa că:
“Odată cu mine, totul va fi înmormântat. Sunt ultimul Trotta!” (p. 170)
Captiv al unei misiuni în viață pe care nu a cerut-o, neavând aplecare pentru viața militară, tânjind după simplitatea vieții de țărani a strămoșilor săi sloveni, nefiindu-i dat să se bucure de libertate în viață, prea fricos, prea slab, prea sărac și prea banal pentru oricare din lumile accesibile cuiva de statutul său, tânărul se consolează cu gândul că până la urmă că “(…) războiul e libertatea ostașului.”
La fel cum al treilea și cel mai tânăr membru al familiei von Trotta și Sipolje, nu este capabil să lege relații amoroase și de amiciție curate și sincere, la fel și lumea de la periferie pare incapabilă de a mai înțelege inima imperiului. Povara moștenirii curajului și demnității eroului de la Solferino se dovedește a fi prea mult pentru ultimul Trotta, și nu doar pentru el.
“În fiecare an, în timpul vacanței, aveau loc aceste convorbiri mute dintre nepot și bunic. Mortul nu trăda nimic. Nimic nu afla băiatul. An de an portretul părea să devină tot mai șters, aparținând parcă și mai mult lumii celeilalte, ca și cum eroul de la Solferino ar mai fi murit o dată, ca și cum ar fi absorbit în sine propria-i amintire, ca și cum a trebui să vină o vreme în care, din rama neagră, să nu se mai uite la urmași decât o pânză goală, mai mută chiar decât portretul însuși.” (p. 40)
Și, la fel cum portretul eroului de la Solferino se descompune în fiecare an în fața nepotului, la fel și Monarhia se descompune, an de an, de la granițe spre centru. Tot ce i se întâmplă tânărului von Trotta, i se întâmplă la o scară cu mult mai largă și impersonală imperiului care se destramă după același tipar după care se destramă și familiile. Dispariția portretului împăratului din centrul încăperilor publice marchează deteriorarea încrederii care cheamă descompunerea ce se va încheia zgomotos, în pas de marș și cu prăbușirea unei lumi.
“Dar Monarhia se descompune de vie. Ce zic: “se descompune”? S-a și descompus! Un moșenag hărăzit morții, primejduit de cel mai mic guturai, își menține vechiul tron doar prin miracolul că mai poate ședea pe el. Dar cât timp încă, da, cât timp? Vremurile nu ne mai vor. Vremurile caută să-și creeze state naționale, independente. Nimeni nu mai crede în Dumnezeu. Noua religie e naționalismul. Popoarele nu se mai duc la biserică. Se întrunesc în asociații naționale. Monarhia, monarhia noastră se întemeiează pe evlavie, pe credința că Dumnezeu i-a ales pe Habsburgi să domnească peste atâtea și atâtea popoare creștine. Împăratul nostru e un frate laic al papei, Majestatea Sa Apostolică Cezaro-Crăiască; apostolică, singura, ca nici o altă maiestate în Europa atât de dependentă de grația lui Dumnezeu și de credința popoarelor în această grație. Împăratul Germaniei, dacă-l pedepsește Dumnezeu tot mai poate domni, eventual prin grația națiunii, împăratul și regele Austro-Ungariei nu trebuie să fie părăsit de Dumnezeu. Dar iată că Dumnezeu l-a părăsit!” (p. 174-175)
Copiii nu mai înțeleg valorile părinților; părinții renunță treptat la unele obiceiuri pentru a se apropia de tineri; totul însă este zadarnic. Conflictele din familii sunt cu atât mai puternice cu cât drama lor se consumă mai aproape de granițe. Tați aflați în slujba Împăratului se contruntă cu proprii fii, mânați de idealuri revoluționare. Onoarea și răspunderea își pierd vechile înțelesuri. Severitatea devine sinonimă cu dictatura, favorul sau răsplata cu corupția, orice era bun înainte devine rău, iar ceea ce ieri era trainic, acum pare caduc.
“Timpurile erau pe atunci severe, precum se știe. Dar lumea îngăduia excepțiile și chiar îi plăceau. Era unul dintre acele puține principii aristocratice potrivit cărora simplii burghezi erau oameni de categoria a doua, dar unul sau altul dintre ofițerii proveniți din burghezie putea deveni aghiotant al împăratului; evreii nu puteau aspira la distincții mai înalte, dar câte unul putea să fie înnobilat și să se bucure de prietenia unui arhiduce; femeile trebuiau să respecte o morală traditională, dar una sau alta putea iubi ca un ofițer de cavalerie. (Erau principii pe care astăzi le numit “ipocrite” fiindcă suntem mai intoleranți; intoleranți, cinstiți și lipsiți de umor).” (p. 203-204)
Ceea ce până mai înainte era suficient pentru un tânăr pentru a porni în viață, acum pare mai degrabă o piedică. Ceea ce până mai ieri părea o moștenire de preț, acum pare o corvoadă care sufocă idealurile mărețe.
“Nici un om nu trebuie să-și asume vreo răspundere pentru altul.
-Tatăl meu și-a asumat-o pentru mine și bunicul pentru tata, răspunse prefectul.” (p. 265)
Povara unei moșteniri culturale comune, chiar și plină de succes, devine obositoare pentru multitudinea de neamuri a imperiului. Mlaștina de la periferie se întinde cu ușurință, în timp ce inima imperiului nu mai are putere să bată pentru toți. Peste tot domnește un sentiment al capitulării în fața inevitabilului recunoscut în gând de toți.
“Sublocotenentul semăna cu un om care și-a pierdut nu numai patria, dar și dorul de patrie.” (p. 244)
Nu e de mirare deci că Marele Război a fost pierdut de cel mai bătrân împărat din lume chiar înainte de a începe:
“Fiindcă e sigur că vom pierde războiul! zise Nechwall, sublocotenentul. Sunt alte vremuri acum!”
Dar oare rezultatul ar fi fost o supriză pentru împărat?
“Împăratul era un om bătrân. Cel mai bătrân împărat din lume. (…) Când trecea drept om bun, rămânea nepăsător. Dar când se spunea că îl lasă ceva rece, îl durea inima. Trăise destul pentru a ști ce nesăbuit lucru e să spui adevărul. Îngăduia oamenilor eroarea și credea mai puțin în stabilitatea lumii lui, decât acei mucaliți care, în cuprinsul întregului imperiu, povesteau anecdote pe seama sa. Dar nu se cuvine ca un împărat să-și pună mintea cu glumeții și cu atotștiutorii. Așa că împăratul tăcea.” (p. 234)
“Franz Joseph urmărea prin binoclu mișcările fiecărei unități în parte, simți timp de câteva minute mândria de a dispune de o asemenea armată și alte câteva minute regretul de a o putea pierde. Căci o și vedea înfrântă și împrăștiată, împărțită între multele popoare ale vastului său imperiu. Vedea de pe acum soarele uriaș, de aur al Habsburgilor apunând, zdrobit la temelia primară a lumilor, risipit în mai mulți sori mici, la rândul lor sortiți să lumineze, ca niștre aștri de sine stătători, națiuni de sine stătătoare…. Vezi că ne le mai convine să le guvernez eu! gândi bătrânul. Dar n-am ce face! își zise în sinea lui. Căci era austriac… ” (p. 243)
O lectură iernatică și cu o desfășurare lentă, o lectură care deprimă de la prima până la ultima pagină, căci sentimentul de dezrădăcinare, de înstrăinare de casă dar și de paralizie este foarte pregnant. Trist cât de mulți cititori par a fi mult prea grăbiți pentru acest mare roman. Trebuie înțeles că nu este întâmplătoare această paralelă între familie și imperiu, între figura paternă a tatălui familiei, și figura paternă a împăratului unui imperiu multietnic, paralelă care se repetă la nesfârșit și pe care destul de mulți cititori i-o reproșează autorului. Unii s-au născut și chiar au murit în timpul domniei celui “mai bătrân împărat din lume”. Trei generații de bărbați din familia von Trotta au slujit același împărat. Prin urmare șocul morții împăratului în plin mare război al lumilor a avut niște ecouri greu de înțeles în întreg imperiul. Viena, capitala în care răsunau cu mândrie imnurile a 15 națiuni, după ce și-a încheiat amețitorul vals s-a trezit orfană.
“Domnul von Trotta n-a putut supraviețui împăratului (…) cred că nici unul, nici celălalt nu puteau supraviețui Austriei.” (p. 355),
își încheie Roth romanul. Adevărul e că nici autorul nu i-a supraviețuit Austriei pentru mult timp, murind prematur la Paris. Profund marcat de experiența Primului Război Mondial în care se înrolase voluntar pentru a lupta de partea Împăratului și pentru singura patrie pe care o cunoscuse vreodată, monarhia dualistă austro-ungară, Joseph Roth care nu și-a negat niciodată originile evreiești, va fi măcar cruțat de a trăi ororile nazismului înt-o Europă care era tot mai departe de lumea de ieri pe care el și Stefan Zweig au cunoscut-o și fără de care se simțeau incompleți.
[1] – Este vorba despre revoluția italiană din 1848, marșul fiind compus de Johann Strauss (tatăl) în onoarea feldmareșalului Josef Wenzel Radetzky von Radet cu ocazia victoriei pe care armata aflată sub comanda acestuia a repurtat-o la Custozza în contra revoluționarilor italieni. În istoria militară universală, faima lui Radetzky este discutabilă, dar în istoria armatei austriece el figurează ca fiind “Vater Radetzky” (Tatăl Radetky). Imediat după moartea sa în 1858 a izbucnit însă Al Doilea Război de Îndependență Italian iar armata sa iubită a fost înfrântă în fiecare întâlnire.
[2] – La bătălia de la Solferino din Al Doilea Război de Independență Italian a fost martor și elvețianul Henri Dunant care, puternic impresionat de suferința soldaților și de violenta luptei, va începe o campanie care într-un final se va solda cu încheierea convențiilor de la Geneva și înființarea Crucii Roșii Internaționale.
