Viața păstorului. O poveste din Lake District



Home » Din calatorii » Viața păstorului. O poveste din Lake District

Am avut norocul să petrec o zi în Lake District în 2008 și de atunci, la fel ca o mulțime de alți oameni m-am îndrăgostit de acest ținut. Am înțeles cu ușurință de ce acest loc, desprins dintr-o lume de basm, a fost sursă de inspirație pentru Tolkien atunci când a creat Middle Earth. Și lumea poveștilor și a minunatelor ilustrații ale lui Beatrix Potter își trag magia tot din acest loc; dar despre Hill Top am povestit mai pe larg în alt articol. Prin urmare m-am bucurat mult când am văzut la editura Publica, în colecția Narator, titlul “Viața păstorului. O poveste din Lake District“. Am avut ocazia, în cele câteva zile în care am citit cartea pe nerăsuflate să pătrund din nou în acest ținut verde, mărginit de un labirint de garduri de piatră, construite după o rețetă magică din timpurile îndepărtate, care se moștenește din tată în fiu. Prin urmare acest articol este mai mult o rememorare in imagini, prin intermediul cărții, a locurilor văzute, decât o recenzie de carte.

Noi toți, cred, suntem construiți din povești.

În acea zi de noiembrie în care am ajuns în Lake District, am avut parte de aproape toate fenomenele meteo de care păstorul James Rebanks amintește în cartea sa. Ne-am bucurat de soare, de ceață, de nori care păreau a avea viață, de ploaie… Am scăpat doar de zăpadă. Land Rover-ul ne-a purtat, în mare parte pe drumuri de țară (asfaltate) și alarmant de înguste, în susul și josul dealurilor. Bucăți bune de drum le-am parcurs la pas pentru a ne putea bucura de frumusețea Parcului Național Lake District.

Fac parte dintr-o categorie de oameni, aș putea spune, privilegiați, deoarece am avut șansa să îmi petrec vacanțele la țară, la bunici. Încă îmi aduc aminte de ulițele prăfuite ale satului, de vacile care se întorceau la orele 18:00 acasă, cu mers agale și mulțumite după o zi pe izlaz, de rațele și gâștele din fața caselor. O altfel de lume, care trăia după un alt ritm, mult mai apropiat de ciclurile naturii. O lume care la noi, în multe regiuni s-a pierdut, dar care a reușit printr-o minune și cu ajutorul unor personalități și filantropi să rămână aproape neatinsă de secole într-unul dintre cele mai civilizate locuri ale lumii, țara care a dat startul Revoluției Industriale. Mă întâlnisem într-o vacanță anterioară în Britania cu marile orașe industriale și culturale; aceasta era prima vacanță în Britania rurală, prin urmare a fost un șoc primul contact vizual, cu câmpiile verzi întinse, pătate ici-colo de mici puncte albe, brune sau roșcate. Același sentiment de bucurie, ca atunci când în drum spre satul bunicilor treceam pe lângă o stână; o emoție de care aproape uitasem – să poți să vezi oi, și vaci, și cai, zburdând în voie pe câmpuri sau pur și simplu rumegând leneș, cuibărite strategic într-un loc în care soarele dădea din calea sa niște nori, uneori mari și pufoși, alteori grei și întunecați. Era, probabil, unul dintre puținele locuri în care mă gandeam că m-aș mai putea întâlni cu acea imagine magică a vieții la țară!

Nu există nici început, nici sfârșit. Soarele răsare și apune în fiecare zi; anotimpurile vin și se duc. Zilele, lunile și anii se strecoară printre raze de soare, ploaie, grindină, vânt, zăpadă si îngheț. Frunzele cad în fiecare toamnă și cresc din nou în fiecare primăvară. Pământul se învârtește în spațiul infinit. Iarba răsare și moare în căldura soarelui. Fermele și turmele rezistă, mai puternic decât viața unei singure persoane. Ne naștem, trăim o viață de muncă și murim, trecători precum frunzele de stejar pe care le suflă vântul de iarnă pe pământul nostru. Suntem, cu toții, părți minuscule din ceva rezistent, ceva ce pare solid, real și autentic. Viețile noastre de fermieri au rădăcini adânci de peste cinci mii de ani în pământul acestui ținut.

Povestea lui James începe vara, când se strâng oile de pe coline pentru tuns și când se fac pregătiri și provizii de fân pentru iarnă. Însă în Britania, strânsul fânului e o cursă nebună, înaintea inevitabilelor ploi, care nu de puține ori strică întreg nutrețul, aduncând păstorii în pragul disperării și uneori și în pragul falimentului. Însă între tunsul oilor și strânsul fânului există și câteva momente de respiro pentru un fermier, moment de care James profită pentru a ne povesti despre “cursul normal” al lucrurilor, al generațiilor de oi și de oameni din acest ținut. Desigur, cartea oferă și multe informații despre crescutul oilor, funcție de anotimp și terenul fermei, precum și informații despre împărțirea și folosirea pământului comun din această zonă, rolul zidurilor de piatră, al concursurilor și târgurilor de oi sau al câinilor ciobănești. Este o poveste plină de suișuri și coborâșuri, riscuri și pariuri cu natura, economia, politica, piața și tehnologia pe care doar fermeirii o cunosc. Însă încă de la primele fraze pe care le citim ne dăm seama că structura ciclică a anotimpurilor aleasă de autor nu este una întâmplătoare și, dincolo de importanța anotimpurilor pentru un fermier, cartea nu se dorește a fi un tratat despre creșterea oilor și nici ghid turistic; fiecare anotimp reprezintă o etapă importantă din viața fermierului și a comunității în care trăiește. Este mai degrabă povestea moștenirii istorice a unui ținut, care poate să fie Lake District, dar la fel de bine poate să fie orice alt colț de lume, care se zbate între nevoia de industrializare și eficientizare economică și nevoia de păstrare a identității. Este conflictul dintre nou, modern și străvechi. Este povestea moștenirilor personale; este povestea lui James și a familiei sale, a bunicilor și strămoșilor lui, însă, din anumite puncte de vedere în ea găsesc și povești ale bunicilor mei. Este o carte despre noi, despre familie, rădăcini și identitate. Este o poveste despre lucrurile după care alergăm să le găsim în alte locuri, uitând unde este “acasă” și de ce “acasă” este “acasă”.

Pentru James Rebanks, însă Lake District a fost întotdeauna acasă:

Poate să pară o lipsă de imaginație sau de spirit de aventură, dar nu-mi pasă. Iubesc locul ăsta; pentru mine reprezintă începutul și sfârșitul lumii și de aceea oriunde altundeva mă simt ca nicăieri.

Pentru James nu este o rușine să fii ‘țăran’, munca la fermă cu toate greutățile și riscurile a fost aleasă și asumată în ciuda unei diplome la Oxford. A fi ‘țăran’ pentru James înseamnă o mare responsabilitate.

Peisajul aceste are ceva ce oamenii iubesc. Vara, celor mai mulți dintre ei, de oriunde ar veni din lumea asta, le pare excepțional de verde și de îmbelșugat. Este un “peisaj pastoral” și temperat, un ținut al ploilor abundente și al verilor calde, un loc extrem de prielnic, pe scurt, pentru iarba de vară. Cum au tot spus scriitorii, este un peisaj intim, la scară umană. Cladirile văruite în alb ale fermelor îmbrățișează versanții imediat sub vechea pășune comună de sub culmi. Alte clădiri aparținând fermelor, punctează valea în locurile mai înalte ori pe crestele ce răsar din stufărișul care crește în pământul îmbibat cu apă de pe fundul văii, unde a trăit și bunicul meu. Noi suntem una dintre cele aproape 300 de familii de fermieri ce susțin acest ținut și stilul de viață străvechi de aici.

Apropos, în caz că vă întrebați cum a votat Lake Distrcit în cazul Brexit, 58% au votat pentru ieșirea din UE. Dacă au făcut bine sau rău, doar istoria va dovedi, însă pe mine, cel puțin, istoria m-a învățat să nu subestimez niciodată un britanic.

Am lăcrimat de multe ori, în special la poveștile despre bunicul autorului. Inevitabil îmi aduceam aminte, de Ticu, bunicul meu. Nu vă panicați însă, nu e o carte lacrimogenă, vă veți ciocni des de vestitul umor britanic și veți râde cu multă poftă.

Bunicul era foarte muncitor, dar și trăia intens și bea la fel de intens. Marțea era zi de târg. O activitate care se întindea pe toată ziua, petrecută alături de alți fermieri bătrâni (muncitorii și fiii rămâneau să lucreze acasă). După vânzări, ziua se termina la cârciumă, unde se pileau binișor. În cele din urmă, aflau și femeile ce se întâmplă și porneau vânătoarea. O nevastă sau două ajungeau la cârciumă c-o falcă-n cer și una-n pământ și-și luau bărbații acasă cu forța. (…) Bunicul părea să îi știe pe toți și să fie în relații bune cu aproape toată lumea. Fusese partener de pozne, măcar o dată, cu fiecare dintre ei.

Le spunea celorlați povești moștenite de la bunicul său, povești ce acopereau perioade vaste, de parcă 1850 și 1910 ar fi fost alaltăieri. Prin “argintăria” și “alămurile” pe care le lustruia bunica se găseau și obiecte aduse acasă de soldații familiei, din Războaiele cu Burii sau din Războiul Crimeei. (…)

Bunicul înțelegea lumea modernă și era perfect capabil să i se adapteze. Dar se ținea la distanță de valorile și invențiile ei de ultimă oră. Când se întorcea de la licitații, o ruga pe mama care era “educată”(un semestru la Universitatea din Norwich, înainte să-l cunoască pe tata și să renunțe) să facă socotelile la “computer”. “Computerul” în care nu avea totuși deplină încredere, era un mic calculator Sony de buzunar, cu baterii. Pe scurt, din punct de vedere intelectual eram un pic mai mult decât “țăranii” deținători ai unei viziuni conservatoare (cu “c” mic) asupra lumii, moștenite prin tradiție orală, bazate pe povești și transmise prin întelepciune și inteligență, și totuși supraviețuiam în Britania anilor 1980, în timp ce toul în jurul nostru era în plină schimbare. Dincolo de tractoarele și mașinăriile fermei, cam tot ce făceam și cum făceam era în continuare străvechi.

Desigur, și James și tatăl său au fost atrași de promisiunile unor noi rase de oi și al unor noi tehnologii de creștere. Experiența dobândită i-a determinat însă să se întoarcă la un sistem de păstorit mai tradițional, în special datorită costurilor pe care sistemele moderne le implică, ducând în multe cazuri la falimentarea unor ferme mici, de familie. Au descoperit, într-un final fericit, că metodele tradiționale încă funcționează.

Poate o dată, de două ori pe vară urcam pe un munte, aventuri pentru care eu nu eram cam nicioadată îmbrăcat potrivit (de obicei purtam un tricou, teniși sau cizmele cu care munceam pe câmp). Pe drum ne întâlneam cu oameni echipați ca pentru o ascensiune pe Everest. Nu știam niciodată ce deal urcăm, pentru că dincolo de valea noastră nu le mai știam numele. Verișorii mei din sud știau mult mai multe decât mine despre dealurile astea, datorită ghidurilor lor. (…) Nu mai văzuserăm niciodată așa-ceva pentru că noi nu priveam Lake District ca pe un loc despre care să scrii cărți ori în care să vii să te relaxezi.

Toamna, pe lângă târguri și concursuri, reprezintă pentru James un moment de redescoperire. Descoperă biblioteca mamei și plăcerea lecturii iar circumstanțele fac, ca în ciuda faptului că a abandonat școala să găsească un profesor cu har la cursurile serale care să îl recomande la Oxford. Viața la Londra îl va ajuta nu să se piardă în marea metropolă, ci dinpotrivă, să se simtă și mai atras de locul natal, reușind acum să înțeleagă roiurile de turiști, până atunci considerați enervanți, și atracția lor pentru acest ținut. Iernile care vor urma, cu toată moartea pe care o aduc la o fermă îi vor cimenta convingerea că trebuie să joace un rol în conservarea acestui loc, motiv pentru care, și nu numai, va deveni consilier UNESCO pe probleme de turism sustenabil, înțelegând și încercând să explice și altora că istoria poate să le fie aliat și nu povară.

Apropos de târguri, cu o oarecare tristețe mărturisește cum acestea, în ultimele decenii, au fost mutate din centrul orașelor, la perifierie sau în zonele industriale, în numele sistematizării și al modernizării.

Eu cred că odată cu asta s-a pierdut ceva important, anume legătura dintre oamenii de la oraș și lumea noastră.

O experiență similară, a cunoscut și România, odată cu exodul oamenilor de la sat spre oraș, început în perioada comunistă și continuat, din păcate, și în zilele noastre, fără soluții de a fi oprit și, în foarte multe cazuri, fără alternative viabile pentru oamenii nevoiți să își câștige existența într-un fel sau altul.

Nu întâmplător iarna, acest anotimp al morții, rece și înghețat este, prin contrast, exact anotimpul care descrie cel mai călduros, relația dintre fermier, turmele și câinii săi atât de valoroși, vecini și natura care te poate costa viața, dacă nu o cunoști și respecți.

Turma se ghidează după bătrâni.

Noi nu suntem oameni sentimentali, dar ne împărțim viața cu oile astea. Ne pasă de ele. Oaia aceea s-a născut la ferma noastră, cu șapte ani în urmă. (…) Oaia bătrână a fost o parte importantă din povestea asta, fiind cea mai bună. O știam de când s-a născut, mama ei fiind, la fel, oaia mea de expoziție. S-a născut pe vânt și ploaie, sub un copac căzut. Un singur miel.(…) Astăzi există și în alte văi descendenți de-ai ei. Ultima fiică îi seamănă foarte bine.

Însă după moarte vine viață, iar primăvara moșim alături de James noile generații de miei și urcăm cu ei pe dealuri, cu acea siguranță că totul este ciclic, nimic nu se pierde, că viața își urmează nestingherită cursul doar să știm să o prețuim, că vara va veni din nou, cu aceea tranziție de putere, de la cei bătrăni la cei tineri și tot așa.

Oile își cheamă mieii să le urmeze sus, pe stânci.

Asta e viața mea. Nu veau alta.

Sincer, vă recomand lectura acestei cărți în preajma Sărbătorilor Pascale. Savurați-o, amintiți-vă de locuri dragi și oameni dragi; vă asigur că până și mâncarea va avea alt gust. Multe fragmente i le-am citit mamei, în timp ce pregătea mâncarea pentru masa de Paște. Am râs și am lăcrimat împreună. Dacă aveți copii și doriți să vă mutați la țară, citiți-o; veți găsi sfaturi utile despre cum vă puteți crește copiii la fermă. Dacă lucrați în domeniul turismului, faceți agroturism, citiți-o. Veți înțelege, sper, de ce ne bucurăm de ceea ce în ziua de astăzi a devenit “diferit”. De altfel, cred că aș include această lectură, pe o listă de lecturi obligatorii pentru toți angajații din ministerele responsabile cu turismul, dezvoltarea, conservarea, cultura și patrimoniul. Ah, și nu în ultimul rând, să nu uităm să prețuim oameni precum Dragoș Lumpan, care încă se mai zbat să mențină vie transhumanța într-o lume considerată fără bariere dar cu tot mai multe obstacole.

Pe James Rebanks îl puteți urmări pe contul său de twitter, dar și în multe filmulețe pe youtube.

P.S.: Mulțumesc, Bob, oriunde te-ai afla acum, pentru ziua asta de noiembrie din 2008!

Viața păstorului. O poveste din Lake District de James Rebanks, Editura Publica 2016, Colecția Narator, traducere de Florin Tudose, 288 de pagini. disponibilă pe libris.ro, cartepedia.ro sau direct de pe site-ul editurii Publica.

*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

error: Copierea sau utilizarea conținutului de pe acest site, fără acordul scris al autoarei sunt strict interzise în conformitate cu Legea Drepturilor de Autor.
Skip to content