Însemnări din timpul ocupației germane (1916-1918) – Tabloul unei lumi divizate

“Ieșind, azi-dimineață, pe poartă m-am oprit s-ascult de s-aude tunul. Se auzea în apropiere, chiar către nord, și m-am bucurat. Este singura legătură ce o mai aveam cu ai noștri.” (p.12)

Am citit volumul de “Însemnări din timpul ocupației germane (1916-1918)” al Piei Alimăneștianu cu un nod în gât. E tabloul viu al unei lumi divizate. Atunci, românii erau împărțiți în două tabere: antantiști și germanofili. Acum suntem divizați în germanofili, proUE, eurosceptici, tabăra fară penali, tabăra Coalitiei pentru familie, proLGBT, tabăra proamericană, tabăra antiamericană și așa mai departe. În aceste condiții e un volum despre care mi-a venit greu să vă vorbesc; tocmai datorită asemănărilor atât de izbitoare dintre societatea divizată de atunci și cea de acum. Personal, îmi vine greu să vorbesc despre acest volum și datorită faptului că remarc cu tristețe că atât Centenarul Marelui Război Mondial cât și Centenarul Marii Uniri au trecut pe lângă noi fără a genera emoțiile, bucuriile și discuțiile care s-ar fi impus la un secol de la aceste evenimente care au avut un puternic impact asupra întregii lumi. Suntem o societate care nu mai știe să celebreze și nici să comemoreze, guvernată nu de un cult al eroilor care s-au sacrificat în numele unui ideal comun, ci de un cult al colaboraționismului și al denunțului.

Citind doar volumul Piei Alimăneștianu, și fără a avea în spate și alte lecturi referitoare la aceeași perioadă – a ocupației germane din timpul Primului Război Mondial -, am putea fi tentați să o acuzăm de un puternic subiectivism. Totuși, punctele ei de vedere, se regăsesc și în alte volume sau în presa acelor vremuri. Desigur, e foarte probabil ca impactul ocupației să fi fost simțit cu mai multă intensitate de Pia Alimăneștianu, sora marelui Ion I.C. Brătianu (Ionel Brătianu), artizan al Marii Uniri, decât de ceilalți cetățeni ai unei țări care în decurs de câteva luni s-a găsit restrânsă și refugiată în Moldova, după ce două treimi din suprafața sa încăpuse pe mâna ocupanților. Obișnuiți astăzi cu politicieni care își urmăresc doar interesul personal pe termen scurt și mediu, ne vine aproape imposibil să înțelegem de ce Brătienii au ales să-și abandoneze femeile pe un teritoriu în legătură cu care nu mai exista niciun dubiu că va fi ocupat de inamic. Și totuși, nimeni nu a abandonat pe nimeni; nici Brătienii nu și-au abandonat femeile, nici femeile din familia Brătianu nu și-au abandonat soții și frații. A fost o decizie luată de comun acord, cunoscându-se în deplinătate toate riscurile.

“Brătienii au considerat că e de datoria lor să arate că și familia lor suferă alături de oamenii din partea de țară ocupată […].” (p. 6)

Blamați de germanofili pentru intrarea României în război de partea Antantei și considerați de unii trădători ai interesului național, femeile Brătienilor vor resimți din plin ura adresată copiilor, soților și fraților lor. Și totuși, atrocitățile care se comit întotdeauna în vreme de război de către învingători, nu reușesc să zdruncine încrederea acestor femei în judecata fiilor, soților și fraților lor. Din contră, se pare că Brătienii s-au așteptat la o pierdere temporară a avantajului pe front și, deci, și la această ocupație, la fel cum s-au așteptat la faptul că România va rezista acestei încercări, și că, mai devreme sau mai târziu, se va ivi ocazia împlinirii idealului unirii tuturor românilor sub un singur steag. E drept că probabil nu s-au așteptat că vor avea de dus un război diplomatic chiar cu cei cu care se aliaseră, dar încrederea și credința lor în realizarea României Mari a rămas nezdruncinată.

“Ura cea mare este asupra Brătienilor, fiindcă dânșii au provocat războiul – ură ațâțată și de germanii din țară și, spre rușinea noastră, și de românii germanofili rămași aici, după spusele lor, spre a apăra populația!” (p. 19)

“Așteaptă să vezi sfârșitul și atunci vom vorbi noi. Nu puteam merge decât cu cine am mers. Înfrângerea noastră actuală trebuia să fie prevăzută. Nu de la noi se așteaptă victoria finală.” (p. 59)

Ne gândim uneori la Primul Război Mondial ca la ultimul razboi al gentleman-ilor. E adevărat, în Primul Război Mondial încă s-au mai aplicat anumite norme cavalerești, a existat încă un oarecare fair-play (deși, mi-e că acesta nu este neapărat cel mai bun termen, dar nu-mi vine altul, acum, în minte). În orice caz, e foarte probabil ca atrocitățile comise de armata unei țări atât de civilizate precum Germania, să șocheze cititorul. Și, ca întotdeauna, după legile nescrise ale războiului, bocancul învingătorului va fi apăsat pe gâtul învinsului cu mai multă forță și satisfacție dacă acesta se dovedește a fi femeie, copil sau bătrân neajutorat. Apoi, la aceste legi nescrise, se mai adaugă și firea umană, dornică să se răzbune pe cei care, aparent, au ales tabăra necâștigătoare. Cele mai dureroase trădări și umilințe vor veni însă, în primul rând, din partea conaționalilor. Ne întâlnim nu cu puține denunțuri mincionoase și dovezi de colaboraționism ale unor conaționali.

“La minister, unde se întrunesc germanofilii și își petrec vremea, vorbind de rău pe compatrioții lor și lăudând pe asupritor, au ajuns în așa grad de inconștiență încât au dezgustat și pe germani. Unul chiar spunea deunăzi: ” Mă dezgustă românii aceștia, care se ploconesc în fața noastră, a vrăjmașului. ” (p. 35)

Iar încercările de decredibilizare nu sunt doar ațintite împotriva Brătienilor și celor apropiați lor, ci și împotriva Regelui Ferdinand, cel care și-a rostit jurământul de rege, cu lacrimi în ochi și cu o imensă tristețe în suflet, știind încă de pe atunci, că va porni la război împotriva propriei familii. Practic, Ferdinand a fost primul german anti-germanofil!

“Se germanizează toate. Prin biserici, Mitropolitul a oprit de a se mai pomeni numele Familiei Regale.” (p.31)

Ciudat cum înca nu am învățat nimic din lecțiile regilor Ferdinand I și Mihai I, și anume ca o alianță oarbă cu Germania, nu a dus nicioadată ceva benefic interesului României!

“Ieri ni s-a spus de la minister, de domnul Crăsnaru, ca moșiile proprietarilor trecuți în Moldova vor fi vândute la țărani și banii trimiși în Germania. De asemena proprietățile urbane. Li se dau șase luni pentru unele, trei luni pentru altele de răgaz, să se întoarcă proprietarii, de voiesc să le păstreze. De unde s-ar întoarce și cum ar afla această măsură?

Guvernatorul Tülff de Tschepe și de Weidenbach locuiește în palatul Șuțu. Neplăcându-i mobila, au hotărât să cheltuiască 80 000 lei, spre a o înlocui în contul statului român.” (p. 33-34)

“La Dinu Brătianu, nemțoaica pe care au lăsat-o să păzească casa terorizează servitoarea româncă, vinde lucrurile de prin casă, aduce de la țară alimente furnizate pe nimic și le vinde pe prețuri întreite.

Germanele se plimbă pe stradă acum nerușinate la brațul ofițerilor și soldaților, în blănuri de samur rechiziționate din casele stăpânilor. Bulgarii se plâng în toate părțile că și pe ei, deși, tară aliată, îi storc și duc totul în Germania.” (p. 39)

“[…]: dumneavoastră nu voiați să luați în gazdă ofițeri turci, de teamă să nu vă prăpădească casele. Rău ați făcut, căci nimeni nu pradă ca germanul.” (p. 84)

“Sunt mâhnită că autoritățile române care făcuseră ancheta lui Emil Petrescu la Primărie, anchetă cerută de Ministerul de Interne, spun pretutindeni că nemții nu sunt hoți, dar s-au molipsit de la ai noștri!” (p. 97)

Iar dacă trădarea Rusiei, cauzată și de nefericita Revoluție Bolșevică(sau nu?) nu mai surprinde pe nimeni (este interesant însă că aceeași posibilă împărțire a României, în eventualitatea în care aceasta ar fi pierdut războiul, am regăsit-o și în însemnările lui Grigore Romalo) cu siguranță trădarea Bisericii Ortodoxe Române, prin Mitropolitul Dr. Konon Al. Donici, va lăsa un gust amar multor cititori. Pentru mine, e cu atât mai amară, cu cât scriu aceste rânduri, acum, când Biserica Greco-Catolică Româna, cea care a fost un stâlp al Unirii, a fost lovită de o nouă încercare, prin incendiul care a devastat clădirea Episcopiei din Oradea.

Și, totuși, în ciuda tristeții și a dezamăgirii care lovește cititorul care lecturează aceste rânduri din jurnalul Piei Alimăneștianu, nu putem afirma că cele două tabere – antantiștii sau germanofilii -, nu au avut în sufeltul lor un singur crez, acela al României. Fiecare tabără era convisă că face ce e mai bine pentru țară. Chiar și Petre Carp, poate cel mai vehement contestatar al alianței cu Antanta, nu poate fi acuzat de trădare, fiii săi murind pe front pentru cauza României. Astăzi, însă, indiferent din tabăra din care am face parte, cu greu mai putem afirma că ea se află doar în slujba României.

“Pe mama o admir. La vârsta ei, despărțită de cea mai mare parte din copii, neștiind de-i va mai vedea, este plină de nădejde și, chiar când are clipă de îndoială, știe să le înlăture. Viața zbuciumată ce a dus din tinerețe până la bătrânețe, în exil, războaie și lupte politice îndârjite, i-a oțelit poate sufletul mai mult ca nouă celor tineri, care am dus un trai cu mai putține frământări. Totuși, cât trebuie să sufere în ea! Să dea Dumnezeu să vadă ceea ce nu credea nimeni că va vedea generația noastră: România Mare, făurită cu ajutorul fiiilor ei, precum a văzut România Mică făurită cu ajutorul bărbatului ei.” (p.43)

Și pentru că însemnările Piei Alimăneștianu sunt greu de povestit, nefiind un roman sau o poveste cu un bine și rău, clar delimitate, vă propun doar să luăm aminte și să ne gândim la următoarele:

“Mă întreb uneori, când văd asemenea mentalități, pentru ce își pierde câte unul, trăit în străinătate, așa repede naționalitatea, pe când țăranul din teritoriile asuprite atât în Transilvania, cât și în Basarabia, până și în Macedonia și chiar cei colonizați prin Caucaz, cu toate sforțările, își păstrează neatins simțământul de patrie.

Ionel (Ion I. C. Brătianu – n. m.) spunea într-o zi, foarte bine, că noi avem diplomație foarte slabă, fiindcă diplomații noștri, după câtva timp se identifică cu țară în care trăiesc și dă pilda lui Beldiman la Berlin, pe Rosetti-Solescu la Petersburg și atâția alții.

Eu cred că de vină este și creșterea ce se dă copilului, fie trimițându-l de mic în străinătate, fie auzind părinții, care critică tot ce este în țară și laudă tot ce este străin.

De s-ar schimba această mentalitate după război, ar fi un mare bine. Clasa de sus este imitată de cea de jos întotdeauna și pildele rele nu ar trebui să ne vie tocmai de la cei deștepți și cărturari.

În toate cazurile, oricare ar fi legăturile ce le are un om cu străinătatea, nu este iertat ca el să și le păstreze cu poporul care îți urmărește armata și îți sleiește pământul. ” (p. 38)