Plecat în căutarea surorii sale Europa, răpită de către Zeus, Thassos, fiul regelui fenician Arginor, eșuează în misiunea sa și îi este imposibil să se întoarcă învins la tatăl său. Undeva, în nordul Mării Egee, o insulă bogată în păduri de pin, izvoare și marmură albă, va fi locul unde va reuși din nou sa se simtă acasă. În timpul dominației feniciene insula va cunoaște o glorioasă dezvoltare.
Există și o altă variantă a originii denumirii care susține că Thassos se trage din cuvântul “Drosos”, care în greaca veche înseamnă răcoros; probabil datorită pădurilor dese. Unii poeți și scriitori antici au numit insula și “Aeria”, datorită brizei sau “Chrisi” datorită minelor de aur. Însă eu prefer povestea cu tânărul plecat în căutarea Europei. Poate din cauză că în ultimul timp am frecvent impresia că mulți suntem în căutarea Europei și, la fel ca și Thassos, mulți sunt cei care aleg să rămână pentru restul vieții lor în acest mic paradis. Cei mai puțin norocoși, se întorc an de an.
Am impresia că românii se pot împărți între cei care au văzut insula Thassos, cei mai mulți și cei care nu au vazut-o, tot mai puțini. Mulți dintre cei din a doua categorie o consideră o destinație supraestimată și o destinație prea ieftină pentru a merita atât de multe cuvinte de laudă, luându-i peste picior pe cei ce se declară fideli acestei insule, alegând să își petrecă ani la rândul concediul în același loc.
Insula Thassos nu întâmplător este insula grecească cu cel mai mare grad de revenire, iar acest lucru naște uneori niște situații cel puțin hilare! Nu mi s-a mai întâmplat altundeva să simt o asemenea presiune… geopolitică! Există un fel de rivalitate între cei care pot fi considerați primii turiști pe insulă și cei care au urmat mai apoi. După cum aveam să aflu de la Sakis, în puținele momente de respiro pe care taverna familiei i le oferea, primii turiști au fost englezi, hippies, începând cu anii ’60. Ăstora le plăcea la nebunie să închirieze câte o barcă și să se retragă pe insulițe pustii, unde să poată fuma și bea în liniște. Nu că pe insula mare i-ar fi deranjat cineva! Au urmat apoi scandinavii, albi și blonzi, înalți și foarte sportivi. Apoi au venit nemții și acum, de câțiva ani, românii, într-un număr tot mai mare.
E interesant să stai să observi reacțiile oamenilor, la auzul unei limbi sau a alteia. Britanicii strâmbă din nas la ruși și la nemți. Grecii strâmbă din nas la nemți. Bine, nu îți va spune niciunul deschis că are ceva cu o nație sau alta; sunt comercianți adevărați și gazde ca la carte. E de ajuns însă să spui ceva nasol de Merkel și să îi observi cum aprobă. Nemții strâmbă din nas la români, dar în timp ce toată lumea strâmbă din nas la nemți, românii au “colonizat” cu succes insula. La cine strâmbă din nas românii? Cel mai frecvent la alți români.
Ne continuăm micul dejun englezesc, sățios și târziu și până să ne hotărâm cum să ne organizăm ziua admirăm cu oarecare invidie colecția de pisici leneșe a tavernei Korali. Cinasem cu o seară înainte, prima noastră seară, tot aici; ne-am simțit atât de bine după un platou mixt cu pește și fructe de mare, vin alb, ușor dulce și rece, turnat dintr-o carafă de aramă în zgomotul valurilor care loveau micul dig din pietre încât nu dorisem să încercăm și altă tavernă. Era aproape de prânz dar lumea era incă leneșă iar în jur era liniște.
Pisicile se mai certau uneori, iar câte un curtezan nu-și scăpa din ochi aleasa, mulțumiți acum că au terasa aproape doar pentru ei. Cu o seară înainte alesesem locul acesta pentru că era cel mai apropiat de mare. Ziua însă parcă era și mai frumos. Nu ne-a fost deloc greu să mâncăm în fiecare zi aici, încercând diferitele specialitâți. Era plăcut să te știi așteptat, căci după 2 zile, ospătarii și Sakis deja ne așteptau seară de seară, și ne rezervau din proprie inițiativă o măsută de două pesoane cât mai aproape de mare. Tratația începea cu ouzo și se termina cu câte un desert surpriză, ambele din partea casei. Te simțeai de-al locului și te gândeai cu tristețe la ziua plecării. Era atât de ușor să te imaginezi locuind aici, pe insulă, într-o căsută mică, cât un cub de zahar, cu vie și hortensii în grădină, ieșind duminica cu familia la masă la taverna lui Sakis! Îi invidiez pe britanicii stabiliți aici, în căutarea liniștii și a căldurii, dar și pe românii care au început să își cumpere proprietăți aici!
Pe Sakis nu par să-l deranjeze; nici pisicile care i se strecoară printre picioare, nici numărul tot mai mare de români(despre cei deranjați de români într-un alt articol). Pe pisici le știa pe fiecare după nume și mă asigură că iarna, când doar foarte puțini localnici mai rămân pe insulă, restul plecând la Kavala, pisicile nu sunt uitate. Fie vine cineva și le aduce mâncare regulat, fie unele dintre ele “migrează” în satele de munte, după oameni. E printre primii patroni de tavernă care s-au orientat către turiștii români. O soluție de criză, oarecum, îmbrățișată însă fără regret. Prima care s-a simțit a fost criza financiară din 2008, care a afectat bugetele de vacanță ale vest-europenilor. Apoi a urmat criza refugiaților, iar în vreme ce englezii și nemții își anulau concediile, românii păreau neperturbați în hotărârea lor de a-și petrece vacanța în Grecia. Asta nu se uită, așa că a scos primele meniuri în română din Skala Potamia, lucru cu care se mândrește. Ba mai mult, pentru a înțelege mai ușor ce vor clienții, a angajat și un ospătar român. Dan Munteanu e parte nu doar din echipă, acum e parte din familie. Sakis îi asigură salariu, cazare și mâncare, asigurare medicală… E bine și e mulțumit, dar recunoaște că programul nu e unul ușor. L-a cunoscut la Bucureșți, la un restaurant cu specific grecesc, i-a plăcut de Dan și i-a propus să vină cu el în Grecia. De când cu criza emigranților însă e tot mai complicat să angajezi străini. Dan ne cofirmă și el că anul ăsta a avut de umblat după o grămadă de formalități. Noroc că Sakis a reușit să îl însoțească aproape de fiecare dată. Probleme directe cu emigranții nu au fost în Thassos, spre deosebire de alte insule. Însă lumea e puțin neliniștită deoarece mai mulți emigranți ar urma să fie transferați la Kavala, în foste baze militare.
Deseori am auzit sau citit că grecii nu se plâng, indiferent ce probleme ar avea. Eu cred că se plâng la fel ca orice om cu care ai răbdare să stai mai mult de vorbă despre problemele lui. Însă se plâng altfel, cu o anumită demnitate. Și găsesc veșnic resurse interioare pentru un zâmbet și o vorbă bună în final.
Românii nu sunt clienți răi. Englezii și nemții veșnic vor să negocieze, să mai scad de aici, să mai scad de acolo, îmi spune Sakis. Cu românii nu am problema asta. Vin, se uită la prețuri iar dacă li se pare prea mult pleacă. Asta se întâmplă însă foarte rar pentru că la taverna Korali prețurile sunt mai mult decât rezonabile iar porțiile generoase. Acum e mare concurență între taverne pentru turiștii români.
Ne lasă să ne continuăm masa în liniște. Ne gândeam că în prima seara am lăsat ciubuc ospătarului, puțin peste 20% din notă. De obicei las 10%, dar ne simțisem atât de bine, peștele fusese atât de bun, vinul atât de răcoros și desertul din partea casei atât de delicios încât 5 euro nu părea o sumă mare. După reacția ospătarului aveam să ne dăm seama că destul de puțină lume lăsase bacșiș, cel puțin în acea seară.
Un motan ne dă târcoale pentru resturi de mâncare iar Sakis se apropie de masa noastră, cu o farfurie plină cu cireșe negre și foarte reci și o copie după un articol dintr-un ziar apărut în România. Cu o mândrie specifică oamenilor care au muncit pentru ceea ce au, uneori pierzând și apoi luând-o din nou de la început, Sakis se bucură de fiecare dată când are ocazia să povestească despre istoria tavernei deținută acum de familia lui. A fost prima tavernă din Skala Potamia, alături de primul hotel – Blue Sea Hotel – care este chiar lângă. Înainte se putea ajunge la tavernă doar de pe mare, cu barca. Singurii turiști de atunci veneau via Kavala sau Istanbul și se cazau în Limenas. Plaja de acum din Skala Potamia era plină de copaci și greu accesibilă. Abia în timpul dictaturii militare se vor construi șosele și turismul va fi intens sprijinit să se dezvolte. Interesant e că în cazul multor greci se simte o oarecare melancolie față de Regimul Coloneilor. Apoi, începând cu anii ’70 au început să vină primele feriboturi cu turiști. El s-a născut în Kavala, însă bunicii săi erau din Thassos. Au părăsit insula după război. S-au întors aici abia când copiii erau deja mărișori. Taverna nu a fost o moștenire din familie. În timp ce era student la Kavarna – științe economice și statistică – a prins o bursă în Germania. A lucrat mult în restaurante din Berlin, Dortmund, Hanovra, apoi Viena dar și Bruxelles iar aici a cunoscut mulți oameni, în special din fosta Iugoslavie, dar și turci, italieni, spanioli și portughezi. Prima oară și-a încercat norocul în afaceri în Germania, cu un steakhouse cu specific argentinian. Totul a mers foarte bine o vreme până când a apărut scandalul cu boala vacii nebune. Atunci totul s-a dus de râpă și într-un final a fost nevoit să închidă. Cele două fete ale sale erau deja mărișoare așa că au hotărât să se întoarcă acasă, în Grecia. Europa a fost fermecătoare însă Grecia era acasă. Revenit în Thassos și-a investit toate resursele rămase cumpărând această tavernă. S-a gândit că astfel toată familia va avea unde să lucreze. De bucătărie se ocupă fratele său, iar de aprovizionare și administrare se ocupă el. Este ajutat de una dintre fiicele sale, care probabil va și prelua în viitor taverna. Cealaltă fiică e în Marea Britanie unde lucrează ca și chimist.
Sakis e în permanență la tavernă și nu de puține ori se ocupă personal de clienți. Iar când nu e aici, e pe scuter, livrând comenzi. Ziua e în interior, rezolvând probleme administrative dintre mormane de flori si plante aromatice puse la uscat, pentru prepararea unor ceaiuri și amestecuri de condimente iar seara încearcă să răspundă întrebărilor clienților. Mâncarea e delicioasă, fie că e vorba de bucătăria tradițională grecească sau de cea internațională și de fiecare dată ai impresia că ai primit mai mult decât ai cumpărat. Însa grija față de client e cea care face o impresie puternică – în fiecare seară eram așteptate cu o floare proaspătă pe o măsuță rezervată cât mai aproape de mare. Ce vă recomand să încercați, pe lângă peștele proaspăt și fructele de mare? Ardeii umpluți, sărmăluțele în foi de viță și musacaua! Un deliciu! Deci dacă aveți drum sau sunteți cazați în Skala Potamia, treceți pragul tavernei Korali. Nu veți regreta.
P.S: Nu știu dacă se va gândi să introducă și acest serviciu în meniu, însă în ultima seara, ne-a pregătit la pachet, pentru drum, niște sandviciuri delicioase.
P.S.S: Salutări Sakis Moshidis, Dan și Miki și mulțumim pentru serile frumoase!
