Am așteptat ca Dunkirk să ajungă pe marile ecrane cu aceeași nerăbdare cu care aștept de obicei și penultimul episod din Game of Thrones, dar de foarte mult timp nu am mai trăit un film cu asemena intensitate. Întreaga experiență de aproximativ 2 ore m-a ținut țintuită în scaun cu inima bubuind puternic, de la începutul și până la finalul filmului și încă mult după. Am ajuns acasă și eram într-o asemenea stare de agitație încât nu mă puteam opri din fumat, în timp ce îl discutam cu mama. Mă simțeam vlăguită, de parcă aș fi fost și eu acolo, la Dunkirk, fugind de o liniște huruitoare și vestitoare de moarte, oscilând când între supunere și acceptare a hazardului și așteptând în rând șansa evacuării de pe o plajă, care părea de dimensiunea infinitului, neștiind niciodată când o bombă va lovi din nou, unde și cât de aproape de mine, când încercând cu ultimele resurse fizice să ajung cât mai aproape de apă, căci astfel simțeam că aș fi mai aproape de acasă, acel “acasă” pe care aproape că îl puteai vedea peste Canal și totuși atât de departe. Momentele petrecute pe unul dintre vasele venite să ne evacueze, erau momente în care cel puțin aparent și pentru câteva momente te simțeai în siguranță, de parcă un strat de fier ar putea să te păzească de toată furia lumii aflate sub cerul care ascundea uneori privirii alte lupte. Un huruit infernal te învăluie din toate părțile, iar inima îi ține ritmul. Dunkirk te face să simți că ești acolo și nu în confortul unei săli de cinema moderne. Sentimentul de oroare îți este indus prin toți porii, fără a se abuza însă de scenele de măcel specifice altor filme de război. Filmul e atât de bine gândit și realizat încât groaza e în tine, nu e nevoie să îți fie brutal arătată. Dușmanul, e acolo, undeva, e peste tot, în spatele liniilor ținute de unii și mai puțin norocoși, e în aer, e în apă și cel mai îngrozitor, e fără chip. Și totul e atât de uman, căci în astfel de momente, fie dăm ce e mai bun în noi, fie ce e mai rău, fiecare după puterea care i-a mai rămas.
Nu vreau să fac acum o cronică de film, găsiți o mulțime pe internet scrise de oameni capabili de păreri cu mult mai pertinente, însă din punctul meu de vedere Nolan, cu al său Dunkirk, a scris un nou capitol în istoria filmelor de război. Deci, musai mergeți și îl vedeți!
Înainte de a trece la ceea ce vreau să vă povestesc aș dori să fac o mențiune. Dunkirk nu intenționează să vă țină o lecție de istorie(care teoretic, de la o anumită vârstă ar trebui să fie cunoscută), în sensul că dialogurile sunt puține, detaliile politice sunt reduse, fără a fi însă minimalizate, dar nu intrăm în consiliul de război, nu ne întâlnim direct cu Churchill, nici cu Hitler. Dunkirk e, într-un fel, brut, prezentând povestea de supraviețuire a unor bărbați simpli, a soldatului a cărui unică datorie de la un anumit moment, e să supraviețuiască. Individual, niște anonimi, însă împreună, ca britanici, o forță care vor transforma o înfrângere colosală într-o victorie a spiritului.
Totul este echilibrat și bine dozat, nu se abuzează de nimic, nici de eroism, nici de traume și nimic nu este întâmplător, nici un detaliu nu este amplasat la întâmplare. Unul dintre momentele mele preferate din film a fost momentul de la final, în care pilotul salvat de pe mare își dă jos salopeta, afișând întreaga splendoare și tot respectul pe care uniforma militară a forțelor aeriene o impune, simolizând astfel rolul incontestabil al RAF în succesul operațiunii. Mai sunt și alte multe momente care mi-au rămas întipărite pe retină, dar nu aș dori să vă stric cu totul surpriza primei vizionări. Poate vă întrebați – cei care l-ați văzut deja – dacă colegul său, Farrier, chiar a existat și a făcut acele manevre. Farrier, este un personaj fictiv, însă există relatări despre un pilot de origine neo-zeelandeză care se pare că ar fi făcut manevre foarte asemănătoare.
Nolan s-a pregătit foarte mult pentru acest film, a discutat cu mulți veterani și participanți la această operațiune dar până să ajungem să vă povestesc ce m-a impresionat, respectiv povestea adevărată a uneia dintre ambarcațiunile care au alcătuit flota civilă, se impune totuși o scurtă lecție de istorie. Cât e adevărat și cât e fictiv în acest film?
Cât a durat evacuarea? De pe 26 mai până pe 4 iunie. E adevărat că au fost distribuite fluturașe în zona aliaților cu solicitarea de a capitula pentru ca sunt încercuiți? Da, e adevărat. E adevărat că doar francezi au rămas în ariergardă? Da, în foarte mare parte doar o parte a Primei Armate Franceze a ținut față atacului german pentru ca trupele expediționare britanice să poată să se retragă în speranța unei evacuări din portul orașului Dunkirk. Până pe 28 mai o parte a defensivei a fost ținută și de armata belgiană, însă pe 28 mai, regele Leopold al III-lea al Belgiei a capitulat fără a se consulta în prealabil cu aliații, complicând cu mult situația acestora. De altfel, dacă Churchill l-ar fi avut în acel moment în față pe regele Belgiei, cred că l-ar fi strâns de gât (a se vedea discursul lui Curchill). Mare parte a Primei Armate Franceze a încercat să divizeze atenția germanilor de la Dunkirk înspre Lille, rezistând până pe 31 mai. Apoi, până pe 4 iunie, când ultimii 30-40 000 de francezi au capitulat, un ultim perimetru a fost apărat de aceaștia dar și de britanici până pe 3 iunie. E adevărat că Churchill a dat ordin ca doar 40-50 000 de oameni să fie evacuați din Dunkirk? Situația a fost foarte complicată pentru Marea Britanie. Inițial, da, ordinul a fost să se evacueze 40-50 000 de oameni în două zile, din simplul motiv pentru că doar atât se credea că poate fi salvat, înainte de un atac în fortă al germanilor. Pe zi ce a trecut însă, lucrurile au evoluat și într-un final au fost salvați peste 360 000 de oameni, dintre care aproximativ 120 000 de francezi. E adevărat că Churcill a insista pe evacuarea britanicilor și a francezilor cot-la-cot? Da, e adevărat. În ceea ce îl privește pe Churchill, faptul că trupele Corpului Expediționar Britanic au fost nevoite să se retragă din Franța, echivala cu o trădare față de armata franceză și aliată. Prin urmare, considera că e o responsabilitate de onoare să salveze cât se poate, atât francezi cât și britanici. De altfel, responsabilul cu evacuarea i-a comunicat lui Churchill că aceasta a fost încheiată cu succes pe 3 iunie. Întrebat dacă au mai rămas francezi în urmă, acesta i-a spus că da iar Churchill a spus că în acest caz operațiunea de evacuare nu e încheiată. Astfel, în noaptea de 3-4 iunie, încă aproximativ 30 000 de francezi au fost evacuați. La fel de adevărat este însă și faptul că britanicii, conștienți de faptul că pierd teren în Franța, au început pregătiri pentru retragerea trupelor britanice, fără a-i anunța pe aliații lor francezi, încă de pe 20 mai. Winston Churchill a gândit planul evacuării? Întregul plan a fost gândit de vice-amiralul Bertram Ramsay, Churchill fiind ținut la curent cu modul în care se avansa. Centrul de comandă al operațiunii se afla în camera care furniza electricitate(dynamo room) în Castelul din Dover și galeriile sale subterane(de aici și numele de cod, Operațiunea Dynamo). De altfel, de aici, situația putea fi observată cu ușurință, până dincolo de Canal. E adevărat că a fost împiedicat accesul francezilor spre navele de evacuare în favoarea britanicilor? În primele două zile doar membri ai Corpului Expediționar Britanic au fost evacuați. În final doar britanici și francezi au fost evacuați? Nu, pe lângă au fost evacuați și militari polonezi, olandezi și belgieni și chiar și civili. A fost orașul Dunkirk grav bombardat? Da, atât orașul cât și portul și facilitățile portuare, îngreunând astfel evacuarea, fiind aproape imposibilă acostarea unor nave de gabarit mai mare. În plus, rețeaua de alimentare cu apă a fost grav afectată, de aici și disperarea după o gură de apă din film. E adevărat că s-a dat ordin pentru rechiziționarea unor nave mici, de pescuit sau agrement particulare? Da, această flotilă de vase civile era privită ca o soluție salvatoare în condițiile în care se dorea ca navele marinei britanice să fie cât mai puțin expuse în apropiere de plajă; portul din Dunkirk fusese grav avariat în urma bombardamentelor iar numărul de trupe aliate care reușiseră să se retragă pe plajă în speranța evacuării era tot mai ridicat. Datorită flotilei civile evacuarea s-a putut efectua atât de pe plaje cât si de pe cele două diguri, de la vest și est. Cam câte “little ships” au participat la operațiunea de salvare? În jur de 700, flancate de Marina Regală. Rolul lor a fost să se apropie cât mai mult de plaja din Dunkirk, să preia oamenii și să îi transporte spre navele mai mari ale marinei. Cine a manevrat aceste “little ships”? Atât marinari ai Marinei Regale cât și proprietarii lor care s-au considerat suficient de experimentați în navigație. În primă fază s-au rechiziținat mici ambarcațiuni de pe Tamisa, din apropiere de Londra, riviera engleză, cât mai aproape de Dover. Ulterior vestea despre situația dramatică din Dunkirk s-a răspândit și tot mai multe mici ambarcațiuni, nave comerciale și de croazieră, chiar și din porturile Insulei Man și Scoția s-au grăbit să răspundă chemării. E adevărat că au fost atacate nave spital? Da, de fapt, navele spital au fost printre primele ținte ale aviației germane. E adevărat că soldații aliați au stat în șir, foarte ordonați și disciplinați pe plajă? Da, toate relatările și multe imagini și filmări de arhivă demonstrează acest lucru. Însă, retregerea și evacuarea a presupus și mult haos, astfel că mulți au încercat să “sară rândul” în speranța unei evacuări mai rapide. Mulți, din disperare, au încercat să traverseze Canalul Mânecii înot, ceea ce era sinucidere curată. Doar Marina Regală Britanică a participat la operațiunile de salvare? Nu, a participat și marina franceză, și chiar și mici nave olandeze și belgiene. E adevărat că soldații de pe plajă se simțeau neprotejați de Aviația Regală Britanică? Da. Majoritatea luptelor aeriene dramatice au avut loc, departe de plajă, în largul Canalului. E adevărat că submarine germane au încercat să împiedice evacuarea alături de aviația germană? Da. S-a încercat împiedicarea evacuarii de pe uscat – perimetrul a fost asigurat de mlaștini și canele inundate, împiedicând înaintarea tancurilor însă aceastea și-au continuat focul, în mare existau mine și submarine germane, în aer, aviația germană ataca atât plaja, orașul și portul cât și Canalul și navele din larg. E adevărat că soldații evacuați se simțeau rușinați de această înfrângere? Da, trebuie însă să înțelegem că ne aflăm într-un moment apropiat încă de Primul Răzoi Mondial. Tații acestor tineri au luptat poate pe Somme. Sentimentele antigermane erau foarte puternice în Marea Britanie. Exista un altfel de sistem de valori și de onoare decât cel de acum, plus că mulți erau conștienți că după înfrângerea Franței va urma un atac asupra Marii Britanii. A fost populația supărată pe acești tineri evacuați? Nu, tocmai pentru că memoria ultimul război era încă vie, ororile războiului nu au fost uitate și orice viață salvată reprezenta o șansă. Care a fost soarta prizonierilor de război britanici? Pentru fiecare 7 oameni salvați, unul a fost lăsat în urmă. După un marș chinuitor au fost repartizați în diferite lagăre de muncă germane unde condițiile au fost foarte grele, în special pentru britanici. Unii au fost executați, alții au murit înfometați sau surmenați iar alții au supraviețuit până la capitularea Germaniei fiind apoi eliberați. Cum a fost posibil “miracolul de la Dunkirk”? Categoric datorită Forțelor Aeriene Britanice care au ținut cu succes piept puternicei aviații germane, a flotilei civile și a greșelilor de strategie, dar și datorită aroganței germanilor și sacrificiul trupelor franceze din ariergardă. De ce a fost episodul Dunkirk atât de important în evoluția celui de al Doilea Război Mondial? Am să vă citez aici punctul de vedere al Generalului-maior Julian Thomson, autorul volumului “Dunkirk: Retreat to Victory”, exprimat într-un articol din The Telegraph:
Evacuarea din Dunkirk a fost fără îndoială, faza finală dintr-o înfrângere. Dar, dacă aceasta ar fi culminat cu predarea și capturarea Forțelor Expediționare Britanice(BEF), este de neconceput ca Marea Britanie să fi avut forța pentru a lupta în continuare. E foarte posibil ca germanii să nu ne fi invadat, ci, în schimb, așa cum Hitler a sperat mereu, Marea Britanie să fi fost forțată să accepte condițiile de pace impuse. Evacuarea cu succes a BEF, urmată de eșecul Luftwaffe de a căștiga Bătălia pentru Marea Britanie, ne-au acordat un prețios avantaj: timp, pentru absorbi lecțiile campaniei din Franța și Flandra, pentru a ne redefini și recalifica armata.
În 1939, armata Statelor Unite se afla pe locul 17, în clasamentul mondial, după România. Prin urmare este exclus să credem că America ar fi putut opri înaintare Germaniei, dacă Marea Britanie ar fi fost înfrântă. Fără Marea Britanie, Imperiul Britanic și Comunitatea Națiunilor care au continuat să reziste, există posibilitatea ca Hitler să fi câștigat războiul, chiar și după invazia Rusiei. Evacuarea Forțelor Expediționare Britanice de la Dunkirk, a fost cu adevărat, o retragere până la victoria finală asupra Germaniei naziste.
Rezistența britanică și efortul de război al populației e cu atât mai impresionantă cu cât mare parte din dotarea militară a armatei a rămas abandonată în Franța (arme și provizii de muniție, tancuri, autovehicule, combustibil, alimente), fără a mai pune la socoteală pierderile de vieți omenești sau numărul celor ajunși prizonieri de război.
După cum spuneam și mai sus, personajele lui Nolan sunt fictive, însă în ceea privește povestea micuțului vas Moonstone și a echipajului său, există o izbitoare asemănare cu povestea vasului Sundowner, despre care vă voi vorbi acum și pe care o găsesc fascinantă.
Sundowner, care a participat în realitate la acțiunea de salvare de la Dunkirk, a fost proprietatea soților Charles și Sylvia Lightoller. Charles Lightoller, are o poveste de viață demnă și ea de un film. Născut în 1874, își începe ucenicia în navigație, pe o barcă în Liverpool. Primul naufragiu îl trăiește în Oceanul Indian în 1889. Al doilea naufragiu îl trăiește în 1912, de data aceasta ca și ofițer secund al Titanicului. În Primul Război Mondial, nu stă deoparte și vânează submarine germane. În 1929, în timp ce împreună cu soția sa de origine australiană, Sylvia, caută un iaht de croazieră și în cele din urmă dau peste corpul unei șalupe pe care o convertesc în iahtul visat. Sundowner este lansat la apă pe 28 iunie 1930, iar după testarea pe Tamisa, efectuează o primă călătorie în Franța. În următorii 10 ani, călătoresc intens pe coasta nordică a Europei până în Marea Baltică, apoi pe Somme și pe canalele franceze, participând cu succes la mai multe concursuri internaționale. În 1939, Lightoller a fost ales pentru a întreprinde o misiune secretă de cercetare a coastei europene. Prin urmare nu a fost nicio surpriză când Sundowner a fost rechiziționat de Amiralitate pe 30 mai 1940. Lightoller specifică însă că dacă se pune problema ca nava să fie dusă de cineva la Dunkirk, atunci acel cineva va fi el, fiul său Roger și un mus pe nume Gerald Ashcroft. Astfel, pe 1 iunie, alături de alte 5 nave civile, Sundowner trece Canalul. În drumul lor, întâlnesc un vas de crozieră în flăcări, așa că preiau ecipajul naufragiat și își continuă drumul spre Dunkirk. Trevor, al doilea fiu lui Lightoller, fusese evacuat din Dunkirk cu 48 de ore în urmă. Salvează și de aici cât de mulți oameni poate duce ambarcațiunea. Un total de 130 de bărbați înghesuiți precum sardelele. În drumul spre casă, grație unor tehnici evazive de o abilitate uimitoare, Lightoller evită să fie lovit de avioanele inamice. Datorită incărcăturii extraordinare, pericolul cel mai mare îl reprezenta însă posibilitatea de a se scufunda datorită distrugătoarelor care se mișcau rapid pe lângă ei. La sosirea în Ramsgate, au fost din nou pe punctul de a se răsturna în momentul în care greutatea trupelor s-a mutat într-o parte a navei pentru debarcare. Lightoller a fost nevoit să strige oamenilor să stea culcați și să nu se miște până nu le spune el. După acest prim succes, Lightoller hotărăște să mai facă un drum la Dunkirk însă nu i se mai permite din cauza capacității tehnice a ambarcațiunii. Sundowner își continuă însă serviciul de război ca navă de patrulare și participă la o serie de alte salvări spectaculoase. Devine și o stea de film, fiind obișnuită să demonstreze în documentare rolul pe care ambarcațiunile de calibrul ei l-au avut în operațiunile de apărare și salvare costiere.
Charles Lightoller a murit în 1952, la vârsta de 78 de ani, iar soția sa Sylvia a continuat să călătorească cu Sundowner, luând parte la mai multe concursuri. La vârsta de 80 de ani, ea a preluat conducerea bărcii bărbatului ei și a condus Armada micilor nave civile spre Dunkirk, într-o cursă care comemora 25 de ani de la eveniment. I se face însă rău și este transporată de urgență în Anglia. Aceasta avea să fie ultima ei călătorie la bordul Sundowner. Sub un nou proprietar Sundowner navighează în Spania și Marea Mediterană și se întoarce în Anglia 10 ani mai târziu. În 1986 este avariată de o furtună puternică, un efect al uraganului Charlie în nordul coastei din Kent. În aceeași toamnă este însă preluată de East Kent Maritime Trust. Începând cu luna mai 2012, Sundowner este deținut de The Steam Museum Trust, care de asemenea gestionează Muzeul Maritim Ramsgate.
Revenind acum la cursa care comemora 25 de ani de la eveniment, doresc sa precizez că începând cu luna mai 1965, Raymond Baxter, un celebru prezentator de radio și TV, a organizat și strâns o flotă de 43 de “Little Ships” originale, care au participat la operațiunea de evacuare pentru a reveni la Dunkirk și a comemora epopeea din 1940, în care au jucat un rol atât de important. Cu această ocazie s-a decis că un astfel de eveniment este unic și că ar fi păcat ca rolul acestei flotile civile să fie uitat de posteritate. Astfel, în 1966 ia ființă “Association of Dunkirk Little Ships”. Obiectivul asociației este de a menține viu “spiritul Dunkirk”. Peste 100 de nave mici sunt în prezent reprezentate de membrii asociației, iar cea mai “tânără” navă are acum peste 75 de ani. Calificarea pentru calitatea de membru este simplă; proprietatea curentă a unei “Little Ship” care a participat în operațiune de evacuare de la Dunkirk. Apartenența câștigă dreptul ca nava respectivă să poarte steagul cu blazonul Asociație, Crucea Sfântului Gheorghe (steagul Admiralităii) peste care este supraimpus blazonul orașului Dunkirk. Aceste nave mici au, de asemenea, dreptul de a afișa o placă marcată “DUNKIRK 1940”. Flotila participă la evenimente anuale pe apă, pentru a fi prezentate publicului povestea lor iar la fiecare 5 ani, cu sprijinul Marinei Regale Britanice refac traseul spre Dunkirk, pentru că istoria nu are voie să fie uitată.
Puteți să vă imaginați cam ce importanță vor acorda britanicii anului 2040, când se va comemora centenarul? Și acum, că tot vorbim des despre centenar și în România, puteți să faceți un exercițiu de imaginație, și să presupuneți, care ar fi fost soarta acestor “Little Ships” dacă,prin absurd, ele ar fi fost sub pavilion românesc?
Miracolul de la Dunkirk le-a adus britanicilor simpatia americanilor, și, deși, armata franceză a fost îngenuncheată, în Marea Britanie această înfrângere nu a făcut decât să întărească spiritul societății, dispusă să susțină până la o victorie finală această luptă.
“Vom merge până la capăt, vom lupta în Franţa, vom lupta pe mări şi pe oceane, vom lupta în aer cu tot mai multă încredere şi forţă, ne vom apăra Insula, oricare ar fi preţul. Vom lupta pe plaje, vom lupta pe terenurile de aterizare, vom lupta pe câmpuri şi pe străzi, dar nu ne vom preda niciodată.” – Winston Churchill
*sursă imagine – imdb.com/dunkirk
