Ce are asta de-a face cu mine? de Sacha Batthyany este una dintre ultimele cărți citite anul trecut. De altfel, am ținut-o special pentru luna decembrie. După ce Viața păstorului. O poveste din Lake District de James Rebanks mi-a atras atenția asupra colecției Narator de la Editura Publica, volumul lui Sacha Batthyany m-a captivat din prima, foarte probabil și din cauză că mă regăsesc în multe dintre întrebările pe care și le-a pus și în multe dintre trăirile sale. Spre deosebire de Sacha însă eu nu mă trag dintr-o familie istorică, nu știu ca cineva din trecutul familiei mele să fi asistat la un masacru sau la o crimă și nici nu m-am născut, crescut și format în Elveția.
Ce are asta de-a face cu mine? este, poate în primul rând, o carte pentru generația “nepoților de război”. Asta nu înseamnă că ea nu poate fi citită de toată lumea, doar că “nepoții de război” vor rezona cu mult mai ușor cu această mărturie. Te vei trezi dând din cap în timp ce o citești, aprobând cumva cuprins de ușurare, că iată, nu ești singurul care și-a pus astfel de întrebări, nu ești singurul care simte nevoia să afle, să vadă, să cunoască în detaliu, să simtă ceva deja uitat. Este pentru cei cărora le-a fost luată patria, statutul, lumea, familia. Este pentru cei care au crescut cu povești frânte și/sau șoptite despre ce a fost cândva. Dacă, la fel ca și mine, aveți și origini germane și maghiare, pe lângă cele românești; dacă aveți rude care au supraviețuit Gulagului sau poate au murit acolo, precum unul dintre străbunicii mei, dacă mai aveți bunici care au avut norocul să se întoarcă de pe front, dacă aveți rude care au fost victime ale comunismului, cărora li s-a luat totul, dar cumva și-au păstrat viața, atunci, poate că, la fel ca și autorul, v-ați spus:
Aș vrea să aflu cât din cele întâmplate în trecut se află înăuntrul meu.
Vreau să aflu cum ne schimbă ceea ce s-a întâmplat demult.
Ce are asta de-a face cu mine? este o carte sinceră, despre lașități, despre teroare, despre dezumanizare, despre rădăcini. Incomodă, probabil, pentru unii. Revoltătoare, pentru cei obișnuiți să privească istoria dintr-un singur unghi. Emoționantă, deschizătoare de discuții aprinse pentru cei care încearcă să găsească punctele care ne unesc în ciuda granițelor. (În aceeași notă, vă recomand și Tovarăsul baron. O călătorie în lumea pe cale de dispariție a aristocrației transilvănene de Jaap Scholten, volum apărut la Editura Corint, în colecția Istorie cu blazon, coordonată de istoricul Filip-Lucian Iorga.) Autorul, descendent al unora dintre cele mai vechi și puternice familii maghiare – Esterházy și Batthyány – , este și nepot prin alianță al unei reprezentate a marii familii de magnați, Thyssen. De altfel, tocmai această Thyssen – Contesa Margit Thyssen-Batthyany -, pentru autor, Tante Margit, va fi cea care va declanșa o adevărată goană în trecutul dureros al familiei, prin apariția în presa elvețiană a unui articol în care această mătușă a autorului este acuzată de masacrul a 180 de evrei într-o noapte de martie 1945, un masacru ce s-a desfășurat în liniște, în ritm de dans și printre sticle de șampaniei. Obișnuit cu anonimatul pe care o țară aseptică precum Elveția îl oferă, Sacha devine conștient de sonoritatea aparte a numelui său doar în preajma Crăciunului când este tachinat de colegii care au vizionat filmul Sissi, în care Împărăteasa, jucată de Romy Schneider, valsează cu un conte pe nume Batthyány. O crimă are însă cu totul rezonanță față de atmosfera romantică a unui bal iar de data aceasta jurnalistul Sacha Batthyany devine conștient și de moștenirea unui nume istoric. Și dacă în trecutul familiei tale și implicit al tău a existat un criminal de război, cum trebuie să reacționezi? Cum ne schimbă mediul, cum ne schimbă trecutul?
Pentru părinții lui Sacha, Elveția nu va fi niciodată “acasă”, ci doar un loc în care să își tragă sufletul, să uite; un popas din lumea reală, cu suișuri și coborâșuri, cu fericire și suferință. Pentru Sacha, această lume “netulburată” care îl încojura, în această cea mai protejată țară din Europa, ceva din interior îi spunea că nu era nici lumea lui.
Oamenii trăiesc, lucrează, au copii, se căsătoresc, cresc găini acolo unde au avut loc abuzuri și crime. Asta m-a fascinat întotdeauna la legătura dintre trecut și prezent. Oare nu tocmai asta îmi lipsea atât de mult în Elveția? Faptul că străzile, casele, cartierele nu spuneau nicio poveste, fiindcă nu au existat schimbări și, dacă existaseră, fuseseră doar spre bine? Oare acești ani de stabilitate și siguranță, preamăriți de toată lumea, nu ne tociseră cumva simțurile? Nu dispare orice urmă de profunzime atunci când lucrurile nu tind să o ia decât în sus? […] Ce altceva era, de fapt, o casă, dacă nu o mostră de trecut?
Plecat în căutarea adevărului despre mătușa Margit, va descoperi că aceasta nu apăsase pe trăgaci, deși se făcea vinovată de indiferență și complicitate cu ofițerii naziști, dar și că orășelul Rechnitz și ruinele castelului Batthyany, la șaptezeci de ani de la comiterea crimei, reprezentau modul în care Austria refuza să își recunoască trecutul nazist. Mai apoi, în Ungaria, în micul sat Sárosd, în curțile castelului Eszterházy în care crescuse bunica sa, familia sa se făcea responsabilă de aceeași crimă a indiferenței și a mușamalizării. Însă nu va trece mult timp până când călăii de ieri, prin închiderea ochilor și lașitate, vor deveni victimele prezentului. De altfel, transformările complexe prin care a trecut Ungaria, cu puțin înainte de cel de al Doilea Război Mondial, colaborarea cu naziștii și mai apoi intrarea armatei ruse și instalarea regimului comunist sunt redate prin filtrul unui jurnalist atent la detalii. Nu se caută scuze, dar se încearcă o creionare cât mai fidelă a societății și a conjuncturilor, încercându-se o explicație pentru antisemitismul trecut, dar mai ales prezent al Ungariei. Ungaria de atunci și Ungaria de acum. Dacă multe dintre rigorile unei educații sănătoase s-au pierdut, pasiunea pentru reconstruirea Ungariei Mari se pare că s-a păstrat neștirbită, în special în cazul reprezentanților acelor generații cărora le-a fost refuzată moștenirea. Nu regretă atât de mult pierderea unei moșteniri cei ce au trăit-o, cât o regretă cei cărora le-a fost refuzată. Un subiect dificil și sensibil de abordat, însă în această perioadă în care divergențele româno-maghiare, sau maghiaro-române, dacă preferați, par să erupă din nou, mi se pare util să încercăm să cunoaștem ce se află de ambele părți. Căci iată că durerea și ororile comunismului le-am trăit la fel! Sărăcia țăranilor noștri a fost aceeași. Iar într-un final, cel puțin 3 generații – bunici, părinți și nepoți -, au suferit de pe urma unor schimbări forțate și cât se poate de violente, direct sau indirect. Plecat în căutarea adevărului despre mătușa Margit, Sacha va ajunge din Ungaria în Rusia și mai apoi până în Argentina descoperind nu doar povestea familiei sale, dar și că uneori speranța unui nou început nu are cum concura moștenirea trecutului.
Mă dusesem în Siberia pentru a înțelege că nu aveam niciun atu în fața istoriei, în fața războaielor care îi bântuiau memoria. De aceea nu mai eram furios, nu mai vociferam, era mult mai grav. Stalin, mi-am șoptit în sinea mea, i-a răpit familiei tale mai întâi țara, apoi ți-a ținut bunicul la închisoare, după care ți-a răpit și tatăl.
Va descoperi și că este imposibil, amețitor și de-a dreptul vecină cu demența, încercarea de a-i găsi pe cei care apăsaseră pe trăgaci sau pe toți supraviețuitorii celor cărora cineva din familia sa i-a greșit cândva; într-un final povestea mătușii Margit, a bunicii sale Maritta, a lui Agnes, prietena evreică a bunicii nu sunt altceva decât povești care se repetă de mii de ori, căci nu este vorba doar despre lașitatea și colaboraționismul din trecut, ci și despre cel din prezent. Narată pe mai multe voci și din mai multe perspective, într-un final, cheia se află în răspunsul sincer la o întrebare grea.
Mi-am deschis carnețelul, am citit data pe care o notasem în aeroport, înainte de decolare, pe pagina nouă, stânga, sus, și am scris: “Ai putea să faci asta, să ascunzi evrei?”, și apoi răspunsul: “Nu.”
Tu cum ai răspunde la întrebarea asta?
∼
Ce are asta de-a face cu mine? e plină de însemnări și bilețele, astfel că la final de lectură, m-am trezit cu un număr bogat de pasaje, pe care mi-aș dori să le pot reciti oricând cu ușurință.
“Generația părinților și-a suflecat mânecile pentru a se îngriji de ruinele clădirilor distruse. Misiunea nepoților este să se îngrijească de ruinele din suflet.” Așa să fie? Nu e însă prea simplu totul?
Elveția e țara perfectă pentru noi începuturi, pentru a te lepăda de greutățile zilelor trecute, pentru că nimic de aici nu amintește de Hitler sau de Stalin. Cele două sisteme totalitare ale secolului trecut, nazismul, comunismul, lagărele de concentrare, gulagul, nu sunt aici decât capitole din manualele de istorie din școli. Practic, nu există niciun monument pentru victimele războiului și nicio familie – cu excepția imigranților – a cărei istorie să fie marcată de aceste nenorociri. Nimeni nu întreabă: Ia zi, bunicule, tu ce-ai făcut în război? Nimeni nu a fost deportat sau gazat. Nimic nu trebuie “digerat”, nimic nu “iese la suprafață , așa cum se spune mereu în presă, atunci când vine vorba despre alte țări. Nu există niciun eșec colectiv, niciun fel de criză, în afară celor bancare.
Elveția nu a cunoscut decât prosperitate, siguranță și stabilitate, mai ales în perioada tinereții mele, la începutul anilor 1990, când lucrurile au devenit și mai amuzante, iar cetățenii de la periferie ieșeau cu bicicletele în jurul lacurilor din preajmă și ziceau că se duc la biking.
O astfel de atmosferă idilică își pierde repede din farmec, ați zice. Atâta lipsă de probleme duce la suferințe în sânul familiei. Ei bine, nu în cazul tuturor.
Nu am auzit niciodată vreun reproș, și totuși era foarte limpede: părinții mei își doriseră enorm un băiat. Un moștenitor. În Ungaria anului 1922, o femeie născută la țară nu valora absolut nimic. […] Dar bineînțeles că viața mea a fost una privilegiată. Beam din laptele unei vaci alese special pentru mine, altfel decât ceilalți copii din sat, aveam pantofi potriviți pentru iernile aspre, rochii cu volane vara, o cameristă, un bucătar și un profesor de limba franceză pe nume Louis, care mă învăța bunele maniere.
Faptul că eram privilegiată nu însemna însă că eram răsfățată, să nu încurcăm lucrurile. Nu ca astăzi, când părinții avuți le îndeplinesc copiilor lor cele mai curioase dorințe. Nu ne era permis să ne dorim nimic, nu aveam voie să ne văităm sau să ne plângem, iar una dintre cele mai importante porunci era să ne păstrăm întotdeauna ținuta.
Camera copiilor, în care locuiam împreună cu sora mea, era amenajată în stil spartan, fără jucării, neîncălzită, iar dulciuri primeam doar în cazuri excepționale. Cât despre bani, nu am știut ce sunt aceștia până în tinerețe, aveau ceva interzis, ba chiar vulgar. În schimb, trebuia să respectăm întocmai programul: mâncăre, rugăciune, citit. Viața noastră privilegiată presupunea și ca lumea se aștepta la mult mai multe dela noi. În tot cazul, nu avem voie să ne dăm mari – asta era o altă poruncă. Întotdeauna să ne subestimăm. Niciodată să nu spunem că știm ceva foarte bine.Pe atunci se vorbea de “puterea financiară” a unui om. Prin aceasta nu se înțelegea însă avuția sa, ci mai degrabă educația, comportamentul, atitudinea și felul în care vorbea. Un singur cuvânt putea trăda nivelul social și originea unei persoane. Era important, așadar, din ce era făcut omul, și nu ceea ce poseda.
Trianonul a provocat un șoc întregii țări. Prietenii și cunoștințele mele își mai amintesc și astăzi de acea zi neagră. Ei își descriu durerea de parcă, în acel loc, din apropierea Parisului unde a fost semnat Tratatul, și-ar fi pierdut brațele și picioarele. În anii 1930, ziua la școală încă mai începea cu o rugăciune în care se cerea reîntregirea Ungariei: Cred într-unul Dumnezeu, cred într-una patria mea, cred într-unul adevărul divin fără de sfârșit, cred în renașterea Ungariei.
Îmi amintesc prea bine de acea furie pe care o purtam cu toții în suflet. Întreaga țară părea să strige a deznădeje, și totuși nu se auzea niciun sunet. Mutilarea patriei noastre a făcut din mine și din compatrioții mei niște unguri fanatici.: obsedați de libertate, triști și îndărătnici în adâncul inimilor noastre.
La fel ca multe alte familii, aveam agățată de casă o plăcuță cu o hartă, pe fundalul căreia se vedeau contururile fine ale vechiului regat, de la Cracovia la Trieste, din Tirolul de Sud și până la Belgrad, iar la mijloc ca o rană sângerândă acest avorton de țară, așa cum arată ea astăzi. “Lăsăm lucrurile să rămână așa?”, scria sub hartă. la care, răspunsul:”Nem! Nem! Soha!”. Nu! Nu! Niciodată!
În timp ce, în perioada interbelică, în multe părți din Europa s-au putut dezvolta niște structuri democratice, Ungaria a rămas cumva în urmă. Un stat semifeudal, care se traducea printr-o organizare în pături sociale, fiecare dintre acestea având sarcinile ei bine stabilite. Dincolo de elita intelectuală, culturală și științifică de la Budapesta, formată preponderent din evrei, societatea maghiară era alcătuită dintr-o aristocrație cu pământuri și alte proprietăți, din carea făcea parte și familia mea, și, de cealaltă parte, din sute de mii de lucrători agricoli.
Aceasta a fost perioada în care a activat amiralul Miklos Horthy, regentul Ungariei. […] În această perioadă mi-am trăit copilăria minunată și tinerețea neștiutoare.Ungaria era în ruine, familia mea era împrăștiată în toată țara, ordinea socială era dată peste cap. Cel mai mare pericol nu erau “rușii”, soldații sovietici, ci comuniștii, care, după căderea capitalei, juraseră să se răzbune și erau întărâtați ca niște viespi. Cât de ușor ar fi fost – și ar mai fi și astăzi – să dăm întreaga vină pe sovietici, fiindcă ai noștri, propriul nostru popor, au fost cei care nu mai voiau: “Acum a venit rândul vostru, ziceau ei, al conților și ofițerilor hortiști.”
Lumea devenise o mare oglindă deformată, ca de bâlci. Doar umorul macabru te mai putea ajuta să suporți totul. Pentru că, în fața acestei oglinzi, noi eram cei care stăteau în primul rând. Noi, adică familia mea, rudele noastre, clanul nostru, pe scurt, întreaga noastră castă. Până atunci, ideea de conștiință de clasă îmi fusese practic străină. Însă acum îmi devenise cât se poate de clar cine eram: niște paria. Dușmani ai poporului. Criminali.
Am fost o familie de cârtițe, nota bunica mea Maritta în jurnal: Ne-am retras din lume, nu am mai crezut în nimic și ne-am prăbușit în noi înșine, cu capul sub pământ, mereu ferindu-ne.
În fond, câți oameni ca el nu erau pe lumea asta? Tineri pe vremea războiului, apoi, în anii 1980, anii copilăriei mele, pensionari cu șapcă proletară, cu pete de bătrânețe pe față și ochelari cu lentile care se întunecau la lumina soarelui. Hrăneau porumbeii pe tot continentul european, ședeu pe bănci, în parcuri, la umbra platanilor și mângâiau bebeluși străini în cărucioare. Cu 40 de ani în urmă fuseseră gardieni, soldați, membri ai poliției secrete, spioni, conduseseră interogatorii, torturaseră, uciseseră, ceruseră pedepse sporite și scriseseră procese verbale, ca Simanovski despre bunicul meu. Fotografia din 1955, din ziua în care a ajuns la carceră, nu mai înfățișează un hipster, ci un prizonier dintr-un lagăr, așa cum îl știu din filmele lui Spielberg. Ras în cap, cu câțiva dinți lipsă, cu ochii morți.
A doua zi după sosirea noastră la Moscova, m-am dus cu tata la Muzeul Gulagului. Ne-a luat ceva să îl găsim, nu erau nici un fel de indicatoare. Trecătorii care se opreau – majoritatea ne-au ignorat, văzându-și de treaba lor – nu auziseră niciodată de el, scuturând din cap: Gulag? Njet.
Până la urmă, l-am găsit într-o curte interioară. O casă mica, cu două sau trei etaje, cu câteva hărți atârnate pe pereți, fotografii vechi cu barăci ninse, cu oameni slabi în haine groase și cizme îmblănite. Într-o încăpere, se afla un pat de lemn pe care vizitatorii îl puteau încerca pentru a vedea pe pielea lor cum dormeau deținuții, cum se spălau, din ce farfurii mâncau. Însă totul părea prea curat, prea drăguț, ca într-o casă de păpuși. În fața unei hărți mari erau niște butoane pe care dacă apăsaise aprindeau niște beculețe, câte unul pentru fiecare lagăr. Arhipelagul Gulag pentru cei mici.
Unde era Stalin? Teroarea? Numai din Germania și din Austria fuseseră luate peste două milioane de oameni. Și 300 000 de unguri, dintre care ultimul, un anume Andras Toma, se întorsese abia în anul 2000. Nenumărați italieni, japonezi, americani fuseseră împrăștiați prin toată țara, de la granița cu Polonia și până la Capul Dejnev, punctul cel mai estic al Siberiei. Mulți dintre ei muriserăde foame, de frig sau au fost împușcați încă de pe drumul spre lagăr. Unii dintre cei care trecuseră prin grozăviile nazismului, ziceau chiar că Hitler fusese copil mic pe lângă ruși. Un deținut care trecuse și pe la Dachau își pusese, se pare, ștreangul la gât atunci când a auzit că urma să fie deportat în Siberia.
Însă cea mai mare parte a prizonierilor proveneau din Rusia. Sub Stalin au dispărut politicieni, țărani, profesori, medici,popoare întregi, nemții din Rusia, chiar și copii – femei, nu mai spun. Evghenia Ghinzburg, care și-a petrecut optsprezece ani în Siberia, a povestit în autobiografia ei că unui grup de copii din lagăr i se permisese să păstreze niște pui de câine. Însă copiii nu reușeau să le dea nume, întrucât mediul înconjurător le distrusese orice urmă de imaginație. Așa că i-au botezat Tigaie și Găleată, întrucât acestea erau lucruri pe care le vedeau zi de zi. […]
Cum pot aplauda oameni în toată firea unsprezece minute doar pentru că le este frică? Cum poate fi manipulat un întreg popr? Nimic din toate acestea nu se regăseau în muzeu. Și unde era foametea despre care am citit atâtea?[…] Dar în sălile muzeului nu se afla nimic despre toate astea și nicăieri nu se punea întrebarea de ce astăzi se știe atât de puțin despre lucrurile astea. “Prizonieratul de război din fosta Uniune Sovietică este subiectul cel mai puțin cercetat din cadrul istorie contemporane”, scria Șalamov într-una din cărțile pe care le parcursesem ca pregătire pentru această călătorie. De ce oare nu există mai nimic scris despre asta? De ce nu s-au făcut filme? De ce se află acest Muzeu al Gulagului tocmai într-o cuurte interioară dib Moscova? Și de ce este atât de mic și de slab dotat?Acesta era oare lucrul care deosebea generația mea de generația lui și a lui Petrov? Faptul că nu trăisem pe propria piele cum o putere străină, venită din afară, schimbase totul, fără ca oamenii să se poată împotrivi? Nouă ne lipsea această experiență, recunoașterea faptului că eram lipsiți de orice putere, că nu eram buricul pământului și că alții luau decizii în numele nostru, fără ca noi să putem face măcar ceva. În schimb, cei din generația mea erau adevărați experți ai egoului, discuțiile noastre despre relații, despre prefenție sexuale, despre alergiile la gluten se puteau întinde la infinit. Ne uitam prea mult în interior, în timp ce ei priveau doar spre exterior?
Lumea copilăriei mele era îngropată sub ruinele de beton ale Estului sau sub gunoaiele Vestului.
Acolo unde cândva fuseseră închiși oamenii care urmau să fie duși la Auschwitz era acum o școală, finanțată din bani de la Uniunea Europeană.
“Magyarorszag megujul”, Ungaria se reînnoiește, scria cu litere îngroșate pe un panou la intrare. Vopseaua strălucea, geamurile erau de termopan, iar îndărătul lor se vedeau copii în bănci joase.
Ce are asta de-a face cu mine? Povestea familiei mele, de Sacha Batthyany, Editura Publica, Colecția Narator, 2016, traducere din limba germană de Irina Cristescu
Puteți comanda volumul direct de pe site-ul editurii Publica sau de pe platformele libris sau cartepedia.
*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.
