Păi dacă tot a fost Catalonia pe buzele tuturor zilele acestea, m-am gândit să vă povestesc despre unul dintre romanele recent citite, în perioada de convalescență. Un roman absolut delicios, care m-a purtat pe urmele ciocolatei în Barcelona în timp ce subtil, îmi povestea și despre anumite capitole din istoria orașului. Fanii lui Carlos Ruiz Zafon și cei îndrăgostiți de Barcelona cred că se vor bucura de acest roman al scriitoarei Care Santos care, chiar dacă este cu mult mai luminos, păstrează o doză suficientă de mister.
Barcelona modernă, cea a lui Gaudi și cea istorică se întâlnesc în acest roman care încearcă să refacă traseul unui obiect, o ciocolatieră, suficient de mare cât să cuprindă trei cești de ciocolată, nici mai mult, nici mai puțin. Trei cești de ciocolată caldă, fiecare cu o poveste. Trei femei curajoase și independente care au reușit să iasă din tiparul social al vremurilor în care au trăit. Trei eroine care au o istorie personală cu ciocolata și care deși nu s-au cunoscut niciodată, au împărțit aceeași ciocolatieră. O ciocolatieră din porțelan fin, clar de Sevres, învăluită în mister din patru motive: prezența unei inscripții care certifică proprietatea doamnei Adelaide; absența ștanței care îi atestă originea – doi L înlănțuiți(inițiala numelui regelui Ludovic) și o a treia literă, care varia, indicând anul producției -; drumul parcurs din Paris până la Barcelona și vechimea obiectului – să fi fost realizat înainte sau după Revoluția franceză?
Este prima carte a acestei autoare pe care o citesc, dar fără îndoială vor urma și alte titluri. Care Santos este o mare povestitoare și o împătimită de istorie, iar ciocolata barceloneză pe care ne-o servește se consumă musai cu operă. Cu opera de la Gran Teatre del Liceu, cel mai important teatru de operă din Barcelona, situat pe celebra arteră Rambla! Fondat în 1837, a fost în primul secol de existență cel mai mare teatru de operă din Europa.
Trei acte numite după ingredintele folosite în amestecul ciocolatei, două intermezzo cât să prezinte prezența cicatricilor de pe ciocolatieră și un final care întregește compoziția. Nimic nu este întâmplător în acest roman, deși la prima impresia avem trei povești principale a căror unică legătură este o ciocolatieră veche.
Sara, eroina primului act, este descendentă a unei familii de ciocolatieri din Barcelona. De formație istoric, dar cu o chemare spre afacerea cu ciocolată a familiei, chemare pe care o consideră o mare responsabilitate într-un oraș cu o contribuție istorică importantă în acest dulce domeniu – unul dintre primele locuri în care ciocolata a devenit un aliment aristocratic, portul din care au pornit marii fabricanți de ciocolată din secolul XIX – Sara este mai degrabă adepta respectării rețetelor tradiționale și nu a inovațiilor șocante. Prin urmare îi va fi ușor să descopere, că asemenea anticarului care îi va vinde ciocolatiera, este una dintre cei “care cred că toate lucrurile trecutului trăiesc în continuare în noi”.
Toate obiectele sunt destinate unuia sau altuia. Magazine ca ale mele sunt doar locuri unde sunt posibile întâlniri.
La ciobiturile din trecut, obiectului i se vor adăuga noi cicatrici. Fărâmițată în urma unui accident, va renaște din nou, lipită bucățică cu bucățică, arătându-și “rangul, calitatea, orgoliul de-a fi ieșit din argilă ca să ajungă la vârful unei societăți pe sfârșite. Una care-și permitea să aibă ce-i mai bun din ce-i mai bun pe lume. Totul a dispărut, dar piesa e aici(…).” Într-un mod similar și Sara, prinsă într-un triunghi amoros, va învăța să trăiască cu urmele unei iubiri parțial neîmplinite și ale unei căsătorii care a avut trădările ei. Însă într-o lume care gustă cu frenezie inovațiile șocante și tot ce este neconvențioanl, cum faci să păstrezi tradiționalul?
În viață mereu trebuie să renunți la ceva. Orice alegere presupune cincizeci de renunțări! Așa-i făcută viața, exact așa, din alegeri și renunțări.
În Barcelona lui Gaudi, cea cuprinsă de febra revoluției industriale, Aurora are și ea alegeri de făcut, iar mai apoi are de găsit răspunsuri la câteva întrebări.
Ale cui sunt lucrurile pierdute? Ale cui sunt obiectele pe care le-a iubit cineva, când acel cineva e dus pentru totdeauna? Vor ele să le păstreze un altul, să le aprecieze, să le considere ale lui? E vreun loc unde obiectele pierdute să aștepte să fie găsite? Au lucrurile nevoie de un stăpân sau sunt mai fericite în libertate? Pe cine face fericit libertatea? Nu-i mai bună certitudinea că aparții cuiva?
După o viață de servitoare, când cel mai fericit moment al zilei era cel în care te puteai ascunde pentru o clipă pentru a scurge ultimele picături de ciocolată rămase în cească de porțelan al stăpânei, Aurora ajunge soția unui medic respectat în înalta societate barceloneză. Crescută în casa unuia dintre cei mai importanți ciocolatieri din Barcelona, când “una dintre primele nevoi ale celor mai bogați dintre bogații din vremea aceea era să se simtă oameni de bine”, Aurora ne prezintă evoluția acestui domeniu atât din punct de vedere industrial, cât și din punct de vedere al prezentării și vânzării produsului prin intermediul campaniilor publicitare. Într-o lume în care mai degrabă se pune problema vânzării casei, decât a lojei de la Liceu, ciocolata începe să fie accesibilă pentru mai toate categoriile sociale.
În viață lucrurile pur și simplu încep și se sfârșesc când vor. Și, dacă nu te-ai pregătit, asta e.
În cea de a treia parte a cărții, ultima, și care mi-a plăcut cel mai mult, același lucru îl află și Marianna, soția celebrului ciocolatier Fernandez, cel care inventase o mașină de făcut ciocolată atât de ingenioasă și de faimoasă încât cele mai importante puteri străine s-au luat la întrecere pentru ea, în vremuri și așa destul de complicate. În această parte ne întâlnim în sfârșit cu doamna Adelaide a Franței, “cum se numea a șasea fiică a lui Ludovic al XV-lea, născută – sigur – la palat și moartă în exil în Italia după ce a văzut cum cade ghilotina pe diferiți grumanji din familie. O altă femeie remarcabilă, care-i ura de favoriții părintelui său, cu o cultură tipică pentru un principe. O femeie plictisită să fie femeie, care a trebuit să se lase călcată în picioare tocmai pentru că era femeie. Si frumoasă!” Și aflăm și toate detaliile despre ciocolatieră și drumul ei din Franța în Spania. Mai mult, ne întâlnim și cu alte personaje istorice cu o viață extrem de palpitantă, precum Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, dramaturg, ceasornicar, muzician, horticultor, diplomat, spion, traficant de arme și revoluționar american și francez sau faimosul Cavaler d’Éon, la rândul său diplomat, mason și spion care trecea cu ușurință din rolul de bărbat în cel de femeie datorită trăsăturilor sale fizice.
În vremuri în care demonstrațiile de putere se făceau și prin lucruri care bucurau ochiul, precum spectaculoasele grădini de la Versailles, cu plante aduse din colțuri cât mai îndepărtate ale lumii, dar și prin cele care bucurau papilele gustative, precum ciocolata, nu e de mirare că pe fundalul pregătirilor de război din America, susținute în secret cu armament de Franța, dar și de Spania, în Barcelona mișunau cei mai buni spioni ai Angliei și Franței pentru a pune mâna pe mașina maestrului Fernandez. Orice amănunt ar fi putut îngenunchea Anglia reprezenta o victorie pentru taberele adverse. O ciocolată mai bună realizată în Franța era semn de decădere al dușmanului în tunică roșie. Desigur, toată povestea se desfășoară după un scenariu demn de o comedie semnată de Beaumarchais iar în fundal avem o Barcelonă mândră de breslele ei și de prosperitatea adusă de negoț, un oraș în care chiar și “cele mai înalte spirite găsesc aici ceea ce nu știau că ar căuta”.
La fel ca și Sara, Marianna e adepta rețetelor simple. Cea mai bună ciocolată din oraș efăcută dintr-un amestec de ciocolată, zahăr și mirodenii diverse, dar “nu pot lipsi niciodată 14 boabe de piper negru, o jumătate de uncie de cuișoare și o nucă mare de annatto, cât mai roșie. Unii recomandă să se pună și cardamon, scorțișoară, un baton de vanilie, migdale și chiar roinită(…)”. Însă spre deosebire de Sara, Marianna nu poate fi maestru ciocolatier, căci e femeie, iar femeile în acele timpuri nu pot fi maeștri în nicio meserie, breasla ciocolatierilor funcționând după niște reguli foarte stricte:
De când există breasla, ciocolatierii au propriile norme, adunate în regulamente: doar maeștrii ciocolatieri pot intra în breaslă. Cine nu e membru al breslei nu are dreptul să vândă dulcele aliment nici în detaliu, nici angro. Ca să devii maestru ciocolatier trebuie să faci ucenicie cel puțin șase ani și trebuie plătite cu religiozitate cotizațiile la breaslă. Nu-ți poți schimba maestrul decât de două ori. De asemenea, trebuie trecut un examen. Examenele au faima de a fi foarte dificile și au o parte teoretică și una practică. Cea practică constă în măcinarea, în fața unui juriu, cu o piatră din cele numite metate. Fiecare aspirant trebuie să aprindă focul și priceperea lui este foarte apreciată. Aspiranții trebuie, de asemenea, să analizeze diferite boabe de cacao și să le separe în funcție de specie, origine, calitate. După trecerea examenului, mai trebuie plătită doar cotizația spre a te numi ciocolatier. Dacă aceasta nu este plătită timp de patru luni, se pierde calitatea de membru al breslei, nu însă și cea de maestru. Femeile nu pot da examen și, ca atare, nu au nici dreptul de a face parte din breaslă. Cum se zice aici, din popor, ciocolata, doamna mea, e treaba de bărbați.
Din nou, imposibil să nu faci comparații cu mențiuni din prima parte, referitoare la calitatea învățământului și neseriozitatea cu care este tratat actul de învățare, desigur, totul într-o lume și nîn niște vremuri în care indicatorii nivelului de viață dintr-o țară sunt dați și de consumul de ciocolată:
Trebuie să fac ceva să nu mă deprim, mai ales că universitatea e o mare casă în ruine. Acum cică trebuie să fim vandabili și rentabili. Ni se măsoară succesul prin numărul de studenți care ne aleg cursul. Dacă vrei să fii un profesor sever, să-i biciui puțin ca să fie buni și exigenți cu ei înșiși, ai presă proastă și suferi consecințele. Ne guvernează legile marketingului. Și știi ce e marketingul? Nu să vinzi ce ai, ci să produci ce sepoate vinde. (…) Am copiat modelul academic din Statele Unite, dar numai în ce are rău. (…) Universitatea e o ruină (…) De-ar fi una fizică, încă ar mai exista leac, dar e intelectuală. Nu mai e nimic de făcut.
Vă sună cunoscut, nu-i așa? Revenind însă la Marianna, salvarea și eliberarea ei va veni prin Barcelona subterană, moștenire romană. Rămâne să aflați dumneavoastră dacă pașii o vor duce spre Anglia sau spre Franța. Înainte însă de a se lăsa cortina peste ultimul act, aflăm chiar momentul nașterii ciocolatierei în atelierele fabricii de la Sevres, înființată ca un capriciu al doamnei de Pompadour, favorita regelui Ludovic al XV-lea. Aflăm și de ce s-a optat pentru albastru și nu pentru rozul de Pompadour și nu în ultimul rând, recunoaștem, alături de doamna Adelaide a Franței că madame de Pompadour a făcut un bine națiunii franceze lăsând moștenire această fabrică de porțelanuri fine. Și poate că, într-adevăr, când ne pregătim să ne naștem, pe lumea asta există deja un obiect splendid care ne așteaptă! În orice caz, citiți cartea dacă plănuiți un city break la Barcelona și nu ratați muzeul ciocolatei! Iar dacă dimineața vă prinde în vreo tavernă autentică, închinați un pahar de absint pentru a prețui clipa.
Salutați-o pe madame Artemisia absinthium, care, amestecată cu isop, floare de portocal, angelică, și alte ierburi, blând macerate înainte de de distilare, produce cel mai inspirator sirop verde inventat de specia noastră. Ca să-l beți, trebuie să turnați apa peste cubul de zahăr, încet-încet, de parcă l-ați iubi, până se topește complet. Gândiți-vă că absintul e ca viața, prea amar: are nevoie de zahăr ca să devină suportabil. Acum amestecați bine cu instrumentul de fundul cupei, să faceți melanjul. Și savurați-l cu înghițituri mici, încet-încet, foarte încet, de parcă v-ar fi teamă. Dar, înainte sa toastăm! Ca povestea din noaptea asta să dureze totdeauna.
Poftă de ciocolată de Care Santos, Editura Humanitas, Colecția Raftul Denisei, 2016, traducere de Jana Balacciu Matei
Puteți comanda cartea de pe cartepedia.ro, libris.ro sau direct de pe websiteul editurii Humanitas.
*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.