Câteva gânduri random despre cel mai recent referendum din Europa… După cele două Războaie Mondiale, globalizarea a fost privită ca un panaceu pentru Europa, însă în prezent multele efecte adverse par tot mai greu de controlat. Pacientul, tot mai speriat de imposibilitatea de a-și controla stările de rău, uneori auto-provocate, reacționează și într-un final refuză violent medicamentul miraculos. Globalizarea este întâmpinată cu scindări profunde de ordin social, cultural și, mai recent, geografic. Acum Catalonia, mai înainte Kosovo. Este des menționat antecedentul Kosovo, deși, dacă e să ne uităm pe hartă, cele două mișcări separatiste nu știu dacă pot fi asemănate din foarte multe puncte de vedere. Cine controlează fostele state ale Iugoslavie, controlează practic o parte importantă din Marea Adriatică. Occidentul întotdeauna s-a străduit să nu piardă controlul și sfera de influență asupra acestor state în favoarea Rusiei. În cazul Cataloniei, avem un fel de ștruțocămilă, și pro-globalizare și ultra-naționalistă!
Că tot a venit vorba de Rusia, aceasta a juns să fie un fel de țap ispășitor în orice problemă au SUA sau UE. Să nu fiu înțeleasă greșit, nu neg capacitățile de propagandă ale Rusiei, însă cred că acestea nu ar prinde la un public educat. Eșecul Vestului e dat de incapacitatea de a mai asigura un sistem educațional competent. Corectitudinea politică a luat haina unui sistem dictatorial iar orientările politice de stângă sunt tot mai frecvente, culmea!, în foste orașe și state dezvoltate cu ajutorul capitalismului. Calitatea umană a multor capitaliști, noi sau vechi, lasă tot mai mult de dorit, într-o societate care pare tot mai lipsită de adevărata empatie și nu de empatia afișată ostentativ pe rețelele de socializare.
Impresia că doar zonele mai sărace provoacă agitație în orânduirea globală este perimată. Iată că și regiuni bogate, precum Catalonia, pot provoca emoții la fel de mari și consecințe aproape de dezastru pentru întregul vechi continent. De ce? Pentru că de fapt aceasta este adevărata față a Europei – împărțită în multe grupuri etnice, vorbind o varietate de limbi, orgolioase, invidioase și bătăioase. Europa, în tot cursul istoriei ei a fost măcinată de războaie. Ultimele decenii de pace au fost doar o perioadă de respiro, în care să ne oblojim rănile înainte de a reîncepe lupta, într-o formă sau alta. Pentru a ne bucura în continuare de pace, fie trebuie să schimbăm tratamentul, fie să reajustăm doza.
Având în vedere că separatiștii catalani nu își doresc iesirea din UE, ci doar independența față de Spania, UE a greșit enorm, tăcând mâlc, chiar în perioada în care ar fi trebuit să reitereze cu mai multă tărie ideea că orice stat nou format va trebui să treacă prin procesul de aderare. UE nu și-a sprijinit cu toate resursele și la momentul oportun unul dintre statele partenere, care este Spania și nu Catalonia. Aceasta din urmă este bogată, momentan, în interiorul Spaniei și nu în afara ei. UE nu trebuia să privească situația ca pe o problemă internă a Spanie, din simplul motiv că prin contagiune, aceasta ar putea deveni o problemă internă a UE, cu multe focare de infecție. Cam cât de multe, vă explică istoricul Filip-Lucian Iorga pe blogul său.
Românii din țară empatizează puternic cu catalanii. În special cei din Transilvania. În spiritul unei nostalgii bolnave față de un Imperiu decăzut, un al doilea pacient bolnav al Europei, după Imperiul Otoman, românii din Transilvania, la fel ca și catalanii, sunt sătuli să dea din banii lor unor regiuni mai sărace din Moldova sau Țara Românească. Cu multă ipocrizie și cu același năduf cu care îi tratează de sus pe regățeni sau moldoveni, bravii noștri separatiși locali sunt la fel de supărați și pe vesticii, care deși mai bogați, nu investesc suficient în România! Din anumite considerente istorice și comparația dintre Transilvania și Catalonia e puțin forțată, însă e ușor de trecut cu vederea în aceste momente.
Plângând de mila cetățenilor catalani, călcați în picioare de forțele de ordine naționale spaniole, românii se revoltă în numele democrației. Democrația a ajuns sinonimă cu anarhia, fiecare este liber să facă ce dorește, când dorește și cum dorește. În această nouă “democrație” regulile și legile nu există, doar drepturile. Mulți dintre acești “miloși” ar deveni însă cât se poate de virulenți, dacă Ținutul Secuiesc s-ar organiza pentru un referendum neconsituțional, ca cel din Catalonia, însă perfect legal, drept și democratic din punctul de vedere al secuilor. Ei, în acest caz foarte mulți români și-ar dori niște forțe de ordine naționale care să acționeze de un milion de ori mai dur decât cele spaniole. Oricum, în rest, cât nu avem astfel de neliniști, suntem mari, foarte mari creștini.
Ce a fost mai întâi, omul sau statul, se întreba un bun prieten pe facebook, oripilat(pe bună dreptate, uman vorbind) de modul extrem de agresiv in care forțele de ordine spaniole, încercau suprimarea acestui referendum. Cu siguranță, primul a fost omul, însă cultura și civilizația sunt imposibil de atins în afara unei organizări de tip statal. Recunosc, personal, mi-a fost greu să privesc ce se întâmplă în Catalonia. Întotdeauna mă atașez de locurile pe care le vizitez, or în Barcelona m-am și simțit incredibil de bine, și mi-a plăcut mult mai mult decât Madridul, de exemplu. E greu să vezi că una dintre cele mai tolerante zone ale Europei poate deveni teatrul unor asemenea violențe. Însă trebuie înțeles, că în acest caz, nu e vorba doar de violența forțelor de ordine, ci și de violența unor catalani separatiști împotriva aragonezilor, andaluzilor, castilienilor, împotriva spaniolilor(chiar dacă violența lor e poate mai puțin vizibilă).
Catalonia e pierdută pentru Spania, titrează mulți jurnaliști. Nu neapărat. Din peste 7 500 000 de catalani au votat doar 2 900 000. Ca să nu mai vorbim că nu mai există absolut nicio garanție că votul exprimat nu a fost fraudat prin diverse metode. Numărul mare de catalani care nu s-au prezentat la vot, spune și el multe. Acest referendum este cât se poate de compromis și nelegitim, pe lângă faptul că este neconstituțional(conform legilor Spaniei, sau acum nu mai suntem naționaliști?!). Înconjurați de non-lideri, oamenii îi vor căuta pe cei care par puternici. În momentul de față, Rajoy nu pare popular, pare puternic, hotărât, determinat. Lupta dintre republicani și regaliști e doar încă o luptă care se adaugă conflictelor și dezamăgirilor, în primul rând economice. Cutia Pandorei s-a redeschis însă într-unul dintre momentele cele mai proaste pentru Europa, căci în state slăbite și nesigure este cel mai probabil să apară derapajele spre regimuri totalitare și poliție politică. Să sperăm că Spania nu va mai retrăi un astfel de capitol și că, Coroana spaniolă va reuși să mențină o stare de echilibru în regat. Orice stat este dator să își apere integritatea teritorială, chiar dacă e vorba de amenințări din interior, iar Mariano Rajoy tocmai asta a făcut. Astfel de mișcări separatiste, astfel de factori destabilizanți, nu trebuie încurajate în Europa. Dacă nu ar fi intervenit sub nicio formă, credibilitatea statului spaniol ar fi avut mai mult de suferit, cu mult mai mult.
¡Viva España! ¡Viva Europa unida!
*Imagine – într-o zi însorită de vară, pe acoperișul casei Milà din Barcelona.
