Un roman despre Michelangelo la Istanbul. Asta reținusem despre acest scurt roman în momentul în care am plasat comanda la Editura Nemira. Și un titlu care anunța un roman istoric atipic. Și faptul că autorul are studii aprofundate despre civilizația arabă și persană și mulți ani petrecuți în Orientul Mijlociu.
Am terminat de citit cele 152 de pagini ale romanului acum aproape două săptămâni și încă mi-e greu să decid măsura în care mi-au plăcut. E greu să încadrezi acest roman care conține câte puțin dintr-un roman istoric, de dragoste, un jurnal de călătorie, un roman epistolar și unul de atmosferă.
Pentru că sunt copii vorbește-le despre bătălii și regi, despre cai, despre diavoli, despre elefanți și îngeri, dar nu uita să le vorbești despre dragoste și alte lucuri asemănătoare.
Acest citat din Kipling trimite cu gândul la arta povestirii din cele 1001 de nopți arabe. Pe a doua pagină un print al unei foi de jurnal a lui Michelangelo, cu o înșiruire de cuvinte și câteva gânduri schițate. Ce știm și ce ne putem imagina. Astfel pornește povestea lui Michelangelo, pe care Enard, pornind de la o perioadă mai puțin cunoscută și detaliată din viața marelui geniu al Renașterii, îl plasează acum în Constantinopol.
În povestea lui Enard, Michelangelo lasă în urma furia Papei Iulius al II-lea, un șantier neterminat pentru mormântul acestuia la Roma și acceptă invitația la Constantinopol a sultanului Baiazid al II-lea, cel Drept, invitație relatată și de cei doi biografi ai artistului. Scopul invitației: construirea unui pod peste Cornul de Aur. Însă nu furia Papei învinge teama sculptorului fără pereche de a porni înspre orașul până acum câteva decenii capitală a Imperiul Bizantin și în care trăiește omul care provoacă cea mai mare spaimă occidentului, sultanul Baiazid al II-lea, ci dorința de a depăsi gloria unui alt geniu al Renașterii, marele Leonardo Da Vinci. “Destrămat de teamă și de greață”, Michelangelo ajunge în marele oraș din Est pe 13 mai 1506.
Însoțit pe perioada șederii sale în orașul de pe Bosfor de unul dintre favoriții vizirului, poetul Mesihi, inspirat la rândul său de Priștinali Mesihi(1470-1512), poet otoman de origine albaneză, unul dintre cei mai mari poeți din era otomană și printre primii poeți albanezi din toate timpurile, Michelangelo se scufundă în intimitatea orașului cosmopolit. Zilele trec iar el desenează, desenează orice, “cai, oameni și călcâie”, mai puțin ceea ce i s-a cerut. Granița dintre adevăr istoric și ficțiune devine tot mai greu de sesizat pe măsură ce sculptorul, viitor arhitect, se pierde tot mai mult în străzile și cartierele orașului încercând să-l înțeleagă pentru a-și extrage inspirația de care are nevoie. Știe ce a lipsit desenului realizat de Da Vinci și refuzat de sultan.
Frumosul vine din abandonarea refugiului în formele antice în favoarea nesiguranței prezentului.
Desenul lui Da Vinci îl obsedează iar dorința de a-l depăși, dorința de glorie îl împovărează, îl rușinează, căci Michelangelo este un mare catolic. Acest oraș, cu mirosurile, culorile și sunetele lui, cu turcii, latinii, grecii și evreii care îl populează bucurându-se de libertate și siguranță, acest amestec de opulență orientală și ruine romane, acest oraș în plin avânt de dezvoltare și etalare a puterii îl revoltă și îl fascinează. Michelangelo știe că trebuie să se abandoneze simțurilor pentru creație. Acest abandon într-o lume înșelătoare precum vălurile care o îmbracă nasc însă conflicte interioare. Un permanent sentiment de trădare a creștinătății îl torturează. O tânără cântăreață maură, refugiată din căzuta Granadă îl magnetizează. E atras de caracterul ei androgin, de vocea ei, de sunetul cuvintelor din poveștile pe care ea i le destăinuie iar lui îi este frică să le înțeleagă. Aceste trăiri prea intense pentru omul rece precum piatra pe care o lucrează, cunoscut pentru austeritatea pe care o preferă, îi vor aduce coșmaruri.
Michelangelo caută dragostea.
Michelangelo se teme de dragoste la fel cum se teme de Infern.
Când simte privirea lui Mesihi pironită asupra lui, întoarce privirea.
Aluziile referitoare la orientarea sexuală a artistului sunt subtil introduse și se păstrează lipsa de certitudine oferită de documentele istorice. De altfel, Enard include într-un mod cât se poate de fluid, scrisori autentice trimise se Michelangelo fratelui său Buonarroto și lui Sangallo. Documente istorice găsite în Arhivele Vaticanului sau ale Istanbulului sunt ingenios folosite pentru construirea ficțiunii. Emoțiile sunt accentuate de capitolele scurte, amintind de marginile ascuțite ale blocurilor de piatră. Conținutul este însă șlefuit printr-o frazare mai apropiată de poezie decât de proză. Niciun conflict nu este ignorat: creștinism – orient, artist – artist, patron – artist, trecut – prezent, vis – realitate, cumpătare – desfrâu, urât – frumos, egoism – sacrificiu, dragoste – creatie, uitare – eternitate, rigid – fluid iar Michelangelo știe într-un final ce trebuie să creeze.
Podul peste Cornul de Aur trebuie să unească două fortărețe, e un pod regal, un pod care, dinspre două maluri pe care totul le deosebește, va crea un oraș imens. Desenul lui Leonardo Da Vinci e ingenios. Desenul lui Leonardo Da Vinci e atât de inovator încât sperie. Desenul lui Leonardo Da Vinci nu reprezintă niciun interes, pentru că nu se gândește nici la sultan, nici la oraș, nici la fortăreață. Michelangelo știe din instinct că el va merge și mai departe, că va reuși, pentru că el a văzut Constantinopolul, a înțeles că opera care i se cere nu e o pasarelă vertiginoasă, ci liantul unui oraș, al orașului împăraților și sultanilor. Un pod militar, un pod comercial, un pod religios.
Un pod politic.
O fâșie de urbanitate.
Ceea ce însă încă nu știe este faptul că deși gândul său a fost să transforme un oraș, orașul va fi cel care îl va transforma pe el. Deși simte pulsul orașului oriental noaptea, adevăratul oraș care își lasă amprenta asupra artistului este cel al luminii, cel al noului, al diferitului. Găsim un orient senzual construit prin jocuri de lumini în umbre. În locul haremurilor care incită imaginația occidentalilor ignoranți, pășim alături de Michelangelo în biblioteca sultanului. Spre deosebire de Mesihi, Michelangelo rămâne un om al zilei.
Noaptea nu e unită cu ziua. E arsă de ea. În zori, urcă pe rug. Și odată cu ea urcă pe rug oamenii nopții, băutorii, poeții, amanții. Suntem un popor de exilați, de condamnați la moarte.
Prețul este plătit, iar la 88 de ani, Michelangelo se va bucura de gloria, recunoașterea și averea mult dorite. Urme ale trecerii sale prin Constantinopol, urme ale persoanelor de a căror iubire a fugit, sunt găsite de către autor în lucrările ulterioare ale celui care va deveni un artist complet: sculptor, pictor, arhitect, poet. Un geniu al Artei care în permanență va încerca să răspundă la întrebarea:
Câte opere de artă ar fi necesare pentru a aduce frumusețea în lume? gândește el, privindu-i pe ceilalți cum se îmbată.
Și totuși, de ce mi-e greu să decid măsura în care mi-a plăcut? Pentru că am sentimentul că nu am citit varianta integrală. Nu l-am citit în franceză, însă îmi pare acel gen de literatură pe care nici cel mai talentat traducător din lume nu o poate reda fără a-i altera esența. Desigur, orice traducere presupune o anumită pierdere. Însă în acest caz am impresia că e vorba de mult mai mult. Limbajul e poetic, însă îi lipsește o anumită vibrație în varianta tradusă. O anumită muzică. În orice caz, e plăcut să îl citești înainte să vizitezi Roma, Florența sau Istanbul. Sau poate după ce le-ai vizitat, pentru a le pastră imaginea cât mai aproape, cât mai mult. Sper să ne bucurăm și de alte titluri în română ale acestui autor, o adevărată comoară pentru cei pasionați de lumea orientului.
Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți de Mathias Énard, Editura Nemira, Colecția Babel, 2017, traducere din limba franceză de Cristian Fulaș
Puteți comanda cartea de pe nemira.ro sau libris.ro.
*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.
