De cand ma stiu casa si familia au jucat un rol important pentru mine. Cred ca o locuinta poate spune multe despre o persoana si despre familia din care face parte. Dar nu orice locuinta este ‘acasa’. Pentru mine, ‘acasa’ va fi intotdeauna aceasta casa veche, de prin 1904, care are destul de multe neajunsuri. E mare si parca niciodata nu termini de facut curat in ea, are unele urme de igrasie, e greu de incalzit in totalitate si are o baie foarte mica. In schimb are un pod, caruia de-a lungul anilor i-am adus mai multe transformari, un foisor care te face sa te simti ca la ‘castel’ si un farmec care nu se poate descrie in cuvinte.
In plus, e casa copilariei mele! S-au facut si se fac in continuare multe sacrificii pentru a o pastra si pentru a nu-i distruge ‘caracterul’. Credeti-ma, e frumos sa locuiesti aici, la mansarda, dar nu e deloc usor de intretinut o asemenea casa si gradina!
Ei, da! Ati ghicit, ochelarista sunt eu! 🙂 Astazi am rasfoit cateva albune foto si m-am gandit sa va spun povestea mansardei mele, ca pana la urma ea a fost si este sursa mea de inspiratie zilnica. ‘Mansarda’ e impropriu spus, de fapt e un pod in care se poate locui. Mama mea a insistat foarte mult sa ma pot bucura de o astfel de camera. Cred ca era un vis al ei, din copilarie, pe care doar dupa multi ani l-a vazut materializat. Initial, mansarda mea era doar o camera, un spatiu de joaca pe timp de vara, pentru ca iarna nu era incalzita.
Pot sa va spun insa, ca o paranteza, ca pe Alice, o mai am si acum. E o papusa fabricata de “Aradeanca” si pe care nasa mea a modificat-o pentru mine. Niciodata nu mi-au placut papusile tepene, din plastic, asa ca i-a pus par de lana si i-a inlocuit corpul din plastic cu unul tot din lana. 🙂
Aproape toate cartile copilariei mele au fost cu sfintenie pazite si chiar si in momentul de fata le am tot in mansarda. Iar cu lego, jocul preferat cand eram copil, ne-am jucat, recent, de Craciun.
Totul se pastreaza la noi! Si se pare ca am mostenit si eu aceasta trasatura de la mama! Ca o fi bine, ca o fi rau… Normal, mobilierul mai exista si el! 🙂
Ha, daca ma gandesc mai bine, acum imi vine greu sa-mi imaginez unde au putut incapea atat de multe lucruri, intr-o camera atat de mica!
Din 2008, incepe insa ‘distractia’! Pentru ca acoperisul a ajuns in pragul de a se prabusi in conditiile unei ierni mai grele, nu am mai avut incotro si a trebuit sa luam un credit pentru a-l renova.
Zis si facut! Pe ultima suta de metrii, inainte de lansarea oficiala a crizei am prins un credit si am dat drumul lucrarilor!
Desigur, socoteala initiala a fost eronata. Multe barne si mai toata lemnaria a trebuit schimbata. Tot ceea ce a insemnat lemn sculpat a fost refacut respectandu-se intocmai modelul original. Dar daca tot reparam acoperisul, de ce sa nu transformam intregul pod intr-unul locuibil?! Mai ales ca avem si o echipa buna de mesteri! Adevarul e ca am avut niste mesteri speciali, care nu au facut munca de mantuiala si pe care nu trebuia sa-i pazesti ca sa te asiguri ca lucreaza. Nu au fost nici cei mai ieftini dar nici cei mai scumpi. Ceea ce i-a diferentiat insa de altii a fost talentul pe care il aveau in a ne asculta toate visele. Ba mai mult, ne incurajau sa le si punem in practica! Nimic nu era imposibil de realizat pentru ei! 🙂
Din nou planuri, socoteli! Si desigur, daca tot e santierul asta insuportabil, de ce sa nu mergem intr-un scurt concediu de 2 saptamani in Anglia?! Sa ne intoarcem cand e totul gata! Concediul l-am luat! Prietenii englezi la care am stat nu intelegeau cum am avut curaj sa luam un credit in asemenea vremuri de instabilitate economica. Noi muream de ras de crisparea lor. Simplu, la noi intotdeauna a fost criza! Ca mai vine inca una, ce mai conteaza?! In plus, autoritatile ne asigura ca Romania e ferita de criza! Asta le spuneam. Cata naivitate(unde mai pui ca imi dadusem si demisia de la jobul care imi asigurase posibilitatea de a face ditamai creditul)! Desigur, intre timp ne-a mai pierit si noua buna dispozitie si am invatat si noi cu ce se ‘mananca’ felul asta nou de criza! Dupa 2 saptamani in care ne-am facut de cap in Anglia ne-am intors acasa, dar nimic nu era gata! ‘Imprevizibilul’ si-a facut aparitia din nou, de data asta insa usturator. S-a descoperit ca tot foisorul se clatina, deci trebuia dat jos si recladit din nou!
Soc si groaza pe vecini! “Vecine, cine o sa mai stie sa puna turnul ala la loc? Vai si amar, atata cheltuiala si n-o mai fi turnul!” 🙂 Eh, mesterii au stiut sa si puna turnul inapoi la locul lui, cu acoperis nou si frumos. Nota de plata insa, ne-a dat peste cap toate planurile ce le aveam in legatura cu fatada. 🙁
Chiar daca multe planuri si socoteli ne-au fost date peste cap, podul meu e in intregime locuibil si in plus de atunci si pana acum am invatat ca multe lucruri se pot face doar in timp si cu rabdare. Si am invatat sa ma bucur mai mult de ceea ce am decat de ceea ce mi-as dori sa am. Si sa fiu mai responsabila, sa inteleg ca nu tot timpul in viata poti face doar ceea ce-ti doresti!
O regula in schimb e neschimbata:
Daca am terminat cu santierul? Nu, e 2014 si inca nu am terminat cu santierul. Am sa va arat intr-o postare viitoare cum am renovat o camera singuri, mai bine spus singur, pentru ca Stefan a facut totul. Eu mai mult am facut inspectie vizuala! 😉 Ne-a mai ramas una si fatada exterioara si alte cateva mici reparatii in interior. De fapt, aici, ai vesnic cate ceva de refacut sau reparat! Dar stiti ceva? Oricat de greu ar fi, oricate obstacole s-ar ivi, inca cred ca merita. Iar cata vreme ramanem o familie unita, o echipa, totul e mai usor! 🙂
Sper sa reusiti si voi sa va impliniti visele si sa va bucurati de toate lucrurile aparent marunte din jurul vostru!
