This article is available in English on Substack.
Am crescut într-o familie în care, din parte maternă, toți vorbeau maghiară. Mama, bunica, străbunica maternă, chiar și bunicul.
Străbunica maternă era șvăboaică din Sântana, județul Arad, căsătorită cu un maghiar, a cărui familie era împărțită între Turnu (acum în România) și Battonya (în Ungaria). Nimic ieșit din comun în această zonă a României atât de apropiată de granița cu Ungaria, chiar dacă în general se practicau mai mult căsătoriile în interiorul acelaiași etnii. Bunicul era român, născut și crescut la Craidorolț, în județul Satu Mare, o zonă cu o populație de etnie maghiară numeroasă. Cu toate astea eu am fost singura care nu a fost învățată nici maghiara, nici “germana” vorbite prin casă.
Germana, pentru că bunica și străbunica preferau să vorbească în șvăbește și nu în germana literară, deși străbunica citea romane vechi în germană cu caractere gotice, fără probleme, chiar și la peste 80 de ani, iar bunica terminase un liceu german. Maghiara, pentru că era vorbită, totuși, mai puțin. În cazul meu, ambii părinți au mizat pe engleză încă de la grădiniță și nu de puține ori vorbeau cu mine în engleză când eram mică, susținându-mi interesul prin multe cărți pentru copii în engleză, care au ajuns rapid preferatele copilăriei. Apoi, desigur, se dorea pentru mine o cât mai corectă stăpânire a limii române. Germana a ajuns la rând începând cu gimnaziul, și terminând cu Liceul German din Arad iar, ulterior, am mai studiat spaniola pe cont propriu și din plăcere și puțină italiană, pe care o vorbeam însă tot în spaniolă.
De ceva timp însă, în special, după ce scotocisem niște baze de date în maghiară pentru a afla mai multe despre străbunicul matern, mort prizonier de război la ruși în cel de al Doilea Război Mondial, mi-am dorit să învăț maghiara nu doar pentru a putea face cercetări cu ceva mai multă ușurință, dar și pentru a reconstitui o legătură pierdută cu rădăcinile mele.
Sigur că e foarte puțin probabil să ajung să ajung să cunosc atât de bine maghiara încât să fac cercetări amănunțite! Dar orice noțiuni de bază care să mă ajute să îmi rafinez căutarea sunt binevenite! Și sigur că în prezent, cu ascensiunea IA și a unor unelte ca ChatGPT orice conținut în altă limbă poate fi în câteva secunde tradus! Dar pentru mine, pur și simplu nu e suficient să mă bazez doar pe astfel de instrumente. A cunoaște chiar și câteva cuvinte într-o limbă străină, a saluta pe cineva în limba lui, chiar dacă ulterior conversația se va desfășura în “universala” engleză, oferă o anumită căldură și apropiere în dialog, o anumită deschidere și curiozitate pentru o altă cultură, pe care nu are cum să o compenseze o aplicație dintr-un telefon.
Nu a fost însă foarte ușor nici să îmi fac curaj de a învăța o limbă pe care o consider foarte dificilă, nici să găsesc niste cursuri sau manuale. Și totuși, zilele trecute am bifat 30 de zile de învățat maghiară. Cam câte 15-30 de minute, zilnic, cu ajutorul unui curs de engleză-maghiară prin aplicația Duolingo. (Menționez de pe acum că acest articol nu își propune să facă publicitate aplicației; e doar o relatare a modului în care pentru mine au decurs primele lecții de maghiară.) Teoretic am învățat 383 de cuvinte, știu să salut frumos, înțeleg niște propoziții simple, știu să pun câteva întrebări să mă orientez, să comand câteva feluri la restaurant sau să înțeleg vag oferta din meniu.
Pot spune că, cel puțin pentru un nivel de începător, cursul e foarte bine structurat și, prin ascultare, repetare, scriere și multă intuiție, prin tot felul de clasamente și întreceri, reușești în 30 de zile să înveți chiar mai mult decât poate că te așteptai, cu un efort minim de timp. Plus că te încurajează să continui și să nu uiți de lecția zilnică, în caz că te lovește lenea. Pe de altă parte, dacă și înainte maghiara mi se părea o limbă dificil de învățat, după aceste 30 de zile, realizez că e chiar mult mai dificilă decât îmi imaginam. Mult, mult mai grea decât germana care și ea are faima de a fi o limbă dificilă! Urechea mea muzicală obișnuită cu limbile germanice și romanice se adaptează cu greu sunetului, nu complet nefamiliar, al limbilor fino-ugrice, prin urmare intuiția mea a dat greș nu de puține ori.
Ceea ce simt însă e lipsa creionului și a hârtiei. Înveți să și scrii cu ajutorul aplicației. Și sigur că poți să și instalezi o tastatură maghiară pe telefon. Dar orice aș face, tot am impresia că pentru fixarea cuvintelor și expresiilor atunci când înveți o limba străină, creionul și hârtia, respectiv scrisul de mână rămâne Sfânt. Sigur, telefonul de care ne-am obișnuit deja să nu ne mai dezlipim ajută, dar nimic nu poate înlocui scrisul de mână. Deci, mă pregătesc deja pentru o recapitulare a celor învățate deja, dar de data asta cu creionul pe hârtie. Și mă gândesc deja și la următoarele ieșiri, la vecini, în Ungaria, când mă voi încăpățâna să încerc să vorbesc cât mai mult în maghiară, indiferent cât de stâlcit sau pocit va suna “maghiara” mea.
Nu am învățat încă să înjur, dar am vreme la vară. Până atunci, teoretic ar trebui să finalizez întregul curs disponibil în varianta gratuită pe Duolingo. Nu știu dacă abonamentul plătit oferă mai multe lecții, dar nu cred. Găsesc aplicația extrem de utilă pentru a ajunge la un nivel conversațional aproape decent, dar pentru mai mult consider că voi avea nevoie de un manual pentru a înțelege mai bine gramatica. Continuăm!
