O parte din noi rămâne în obiecte, iar astăzi am simțit că am dus o bucată din mine la casat, în momentul în care mama m-a sunat plângând în hohote că au venit să o ridice pe Daciana. Daciana e o Dacia 1310, căștigată în 1986 de bunicul, de Ticu, la Loto. În ’86 a fost unul dintre cele mai bune lucruri care ni s-au întâmplat. Probabil că pare ciudat multora, tristețea care m-a cuprins când astăzi au târât-o din curte. Era atât de mâncată de rugină săraca, ca o bătrânică atât de fragilă, de care dacă tragi ți-e frică să nu se rupă sau spargă în bucăți. Probabil e cu atât mai ciudat cu cât acum e cât se poate de normal să schimbi mașina la câțiva ani și să plângi în cel mai bun caz după un Volvo nou sau un Land Rover sau orice altă mașină performantă și arătoasă. Și totuși, noi, niciodată nu am avut o mașină de “firmă”, cum s-ar spune. Lancia care are grijă acum să ne ducă dintr-un loc în altul e și ea bătrână, necesitând măcar o “operație” pe an.
Nu știu dacă ați văzut animația The Brave Little Toaster. Pe scurt e vorba despre un prăjitor de pâine, o lampă, un radio, o păturică și un aspirator, toate de modă veche, care pornesc în căutarea băiatului care le-a moștenit, neputând accepta ideea că ar fi putut fi abandonate, nedorite sau că nu ar mai fi utile. În drumul lor vor descoperi că există noi și îmbunătățite variante ale lor dar vor afla și ce întâmplă obiectelor mai vechi, adică ce li se poate întâmpla lor. Ideea de bază era că obiectele “trăiesc”, prind viață și devin “nemuritoare” în prezența oamenilor. Atât timp cât ne îngrijim de ele, “viața” lor nu are limite. Desigur, povestea se termină cu bine și obiectele își găsesc aparținătorul, dar de fiecare când am văzut animația, fie că am avut 6, 10, 15 sau 20, 30 de ani am plâns în hohote. Pe de altă parte nu vi se pare trist că producem obiecte tot mai “muritoare”?
De Daciana mă și ne leagă multe. Prima care și-a luat permisul de conducere a fost mama. Cu mama șofer am prins acele zile, cu soț sau fără soț, prin urmare nu puteam circula oricând. Am prins cartelele cu rații pentru benzină și cum ea era “timișoreancă” trebuia să trecem în județul vecin și să stăm la cozi infernale. Erau acele vremuri în care nu exitau scaune speciale pentru copii iar mie îmi plăcea la nebunie când mama, care iubea să conducă dsesculță apăsa accelerația, și lua o curbă cu scârțâit de roți, eu aterizând dintr-o parte în alta pe bancheta din spate sau ajungând pe jos. Ce inconștiență pare în zilele noastre! Și totuși atunci nu era ca acum. Cu Daciana am mers în primul nostru circuit cu mașina prin țară. Doamne, ce vacanță frumoasă! Daciana a tras mult iar după ce și-a luat și tata permisul a cărat multe lubenițe și roșii din grădina bunicilor în piețele din Arad. Adevărul e că Daciana a tras mai rău ca un catâr preamult muncit până când… Până când nicio “operație” sau “transfer de organ” nu i-a mai fost de ajutor. De mai mult de un deceniu a stat abandonată în curte, mutată dintr-un loc în altul ca să nu mai încurce și ascunsă după tufele de liliac. Mă întreb acum dacă s-a simțit prost când cățelușele noastre au început să o folosească, adăpostindu-se în ea, ascunzându-și acolo mingiuțele și nucile și merele și jucăriile, rozându-i scaunele și bachetele. Poate că s-a simțit bine, știind că încă mai aduce puțină bucurie cuiva.
Adevărul e că de ani de zile doream ca Daciana să dispară și să nu mai îmi “strice” curtea. Ba nu de puține ori am înjurat-o și uite că acum stau la birou și plâng, uimindu-mi colegii și neputând să mă concetrez la ce am de făcut până ce… Până ce mai spun câteva cuvinte despre ea. Doar tata se mai împotrivea, mințindu-se că o va recondiționa. Era legat de Ticul lui prin ea. Ce vreau să îi mai spun Dacianei e că dacă există un Rai al mașinilor și al obiectelor de care noi, oamenii, tragem aproape fără milă, atunci sper din sufletul ca și ea să ajungă acolo. Și că îi mulțumesc pentru toate amintirile frumoase. O parte din mine a rămas cu ea.
