[…] după întoarcerea lui Columb din prima lui expediție peste Atlantic, s-a iscat o imensă dispută jurisdicțională pentru teritoriile nou-descoperite între Spania și Portugalia, cele mai puternice rivale maritime din Europa.
Papa Alexandru al VI-lea a emis Bula Demarcației ca să se ajungă la un acord. Cu o stapânire de sine calculată, Sfinția Sa a trasat o linie de meridian de la nord la sud pe o hartă a marelui ocean, la o sută de leghe de insulele Azore. Toate teritoriile la vest de această linie, descoperite sau nu, le-a dat Spaniei, iar pe cele de la est, Portugaliei. Era un act de o diplomație desăvârșită, mai ales ca nimeni nu știa exact pe unde trece linia.
Neil Armstrong, prefață pentru Longitudinea, povestea unui geniu de Dava Sobel
Extrem de bine documentată, povestea Longitudinii scrisă de Dava Sobel, nu obosește însă prin detalii tehnice plicticoase ci abundă de situații prezentate cu umor. Peste patru secole s-a chinuit omenirea să dea de capăt longitudinii, toate marile puteri, sătule să își vadă flotele înghițite de ape, și odată cu ele, bogățiile aduse din noile teritorii, promițând premii considerabile celui care va găsi o metodă cât mai sigură, practica și ușoară de calcul. De departe însă, cel mai important premiu a fost cel oferit de Coroana Britanică, 20 000 de lire sterline pentru o metodă care să calculeze longitudinea cu o precizie de cel puțin jumătate de grad, prin Legea longitudinii emisă pe 8 iulie 1714! O sumă astronomică, aproximativ 2 800 000 de lire sterline, la valoarea de astăzi. Comitetul științific, format în mare parte dintr-o echipă de astronomi regali aveau să se ocupe cu studiul diverselor soluții propuse. Comisia a funcționat până în 1828 și a alocat fonduri de peste 100 000 de lire pentru sprijinirea studiului și punerii în practică a diverselor soluții, putând fi considerată, probabil prima agenție pentru cercetare și dezvoltare din lume.
Povestea acestei descoperiri este mai degrabă o poveste despre timp și deși, poate la prima vedere, se adresează celor pasionați de științele navigației, ea se adresează în aceeași măsură și celor pasionați de mecanică, matematică, astronomie, epoca marilor descoperiri și expediții. Se adresează și tuturor celor pasionați de călătorii. Se adreseaza luptătorilor, celor care nu vor să renunțe la visul lor, pentru ca această poveste este mai ales despre perseverență.
Dacă Ecuatorul și Tropicul Racului și al Capricornului, nu au fost greu de stabilit, pe baza observărilor corpurilor cerești, plasarea primului meridian, adică linia de longitudine zero, a fost mai degraba o decizie politică. Primul meridian s-a “plimbat” destul de mult, până ce a ajuns să fie plasat definitiv la Greenwich. Acest lucru se va intampla abia in 1884 la Conferința internaționala a meridianului ținută în Washington D.C. Și abia în 1911 va accepta și Franța să renunțe la propriul meridian de la Observatorul din Paris.
Astăzi, considerăm măsurarea timpului, ceva banal. Știm oricând, cu precizie, ce oră din zi sau din noapte este, la noi sau oriunde altundeva pe glob. Dacă latitudinea nu a reprezentat o provocare foarte mare pentru navigatori, orice marinar, putând-o determina cu suficientă precizie dupa durata zilei sau anumite repere de pe cer, măsurarea longitudinii însă e cu mult mai mult condiționată de timp, iar pentru a putea fi calculată era nevoie să cunoști ora exactă de pe navă dar și ora exactă din portul de plecare(sau de referință) în exact același moment, lucru care acum ne pare absolut banal. Cert este că până să ajungem să ne bucuram noi de aceste banalități, generații întregi de ceasornicari, astronomi și escroci s-au afundat într-o luptă, pe viață și pe moarte pentru găsirea unui mijloc de calcul cât mai precis.
Găsim pagini intregi cu cele mai absurde și năstrusnice soluții propuse. Și, inevitabil, vom râde copios. “Praful de simpatie” întrece orice imaginație și doar Dumnezeu cunoaște câți câini pot fi considerați acum martiri în problema longitudinii!
O galerie întreagă de personalități istorice, de la regi – Filip al III-lea al Spaniei, Ludovic al XIV-lea al Franței, George al II si George al III-lea ai Marii Britanii – , la oameni de stiință marcanți și cei mai importanți meșteri ceasornicari, precum – Galilei, Huygens, Hooke, Newton, Halley, Flamsteed, Bradley, Cassini -, la cei mai mari navigatori, precum James Cook, și-au dat concursul pentru rezolvarea problemei longitudinii. Rivalități inimaginabile au existat între astronomii regali și ceasornicari. Deși astronimii nu au rezolvat problema calculului longitudinii pe mare în întregime – și trebuie să mulțumim Celui de Sus pentru asta, ca altfel toți ofițerii din marină ar fi trebuit să aibă un doctoral în matematici și astronomie, și cel mai simplisim calcul le-ar fi luat undeva între minim 30 de minute și maxim 4 ore! – ei au adus îmbunătățiri considerabile cartografierii terestre. Norocul lor ca marii regi ai acelor timpuri erau preocupați de stiință, ca altfel mulți și-ar fi pierdut capul! Dupa zeci de ani de zile de observații ale “ceasornicului ceresc” dimensiunile globului puteau fi acum calculate cu precizie după sferele astrale. Prin urmare, Ludovic al XIV-lea, pus în fata unei harti a regatului său, facută după ultimele măsurători precise ale longitudinii, va constata cu stupoare că a pierdut mai mult teritoriu în favoarea astronomilor decât a pierdut în fața inamicilor!
În cele din urmă, câstigătorul acestei încercări a fost un umil tâmplar, iar marele său aliat, varza murată!
Timpul e pentru un ceas ceea ce mintea este pentru creier. Ceasul de camera sau cel de mână conțin cumva timpul. Și totuși, timpul nu se lasă îmbuteliat ca un mic spirit într-o lampă. Fie că se scurge precum nisipul sau se întoarce printre rotițe, el ne scapă iremediabil printre degete, chiar sub ochii noștri. Chiar dacă sferele clepsidrei se sparg, chiar și când întunericul umbrește cadranul solar, când arcurile ceasurilor încetinesc atât de mult încât limbile par să se fi oprit definitiv, timpul însuși continuă să curgă. Tot ce putem spera să vedem sunt urmele acestui proces de curgere. Și, din moment ce timpul își stabilește propriul ritm, ca batăile inimii sau ca mareea, mecanismele de măsurat timpul nu îl rețin cu adevărat. Ele doar țin pasul cu el, dacă pot.
John Harrison, un umil tâmplar a reușit sa construiască, într-un final, un ceas, care să reușească să țină pasul cu timpul, în orice condiții, pe uscat sau pe mare, în aer umed sau uscat, pe caniculă sau ger. Întreaga viață și-o va consacra Harrison construcției de ceasuri maritime. De fapt, am putea spune, că și Dumnezu s-a îndurat în a-l chema la Dânsul până ce nu și-a terminat ultima capodoperă, H4. Patru variante va construi Harrison, ajutat și de fiul său, care va moșteni pasiunea tatălui, de la H1, un ceas relativ precis, dar de dimensiuni considerabile și foarte greu de manevrat până la H4, precis și de dimensiuni apropiate de un ceas de buzunar. La H3 va lucra mai bine de 20 de ani. Veșnic nemulțumit de rezultat, veșnic în căutarea celei mai bune soluții. Cartea acoperă pe parcursul mai multor capitole viața acestui tâmplar devenit maestru ceasornicar, anii de chin și de cercetare, drumul de la H1 la H4. Va uimi în special alegerea materialelor pentru fabricarea diverselor piese și mecanisme din interiorul lui H1. Lemn atent selecționat, care nu necesită ungere, lemn care nu se contractă, lemn rezistent la salinitate, aliaje atent alese. Apoi partea dedicată încercărilor oficiale pe mări și oceane e la fel de interesantă. Stârnind invidia astronomilor care considerau că doar cerul poate oferi o soluție acestei probleme, diversele versiuni de ceasuri au fost testate și re-testate în mai multe călătorii pe mare. Însă, oricât de entuziasmat și încrezător a fost vestitul James Cook de precizia ceasurilor lui Harrison, e foarte posibil ca nici una dintre aceste testări să nu se fi terminat cu bine, dacă marele navigator nu ar fi crezut la fel de mult și în varza murată, care îi ferea echipajul de suferința și moartea provocată de scorbut. Invidia astronomilor i-a adus multe suferințe și nedreptăți lui Harrison și, după ce citim această carte, începem să ne îndoim de caracterul multor mari oameni de știință.
Harrison își va primi cu greu meritatul premiu, iar într-un final alții vor fi cei care se vor îmbogăți de pe urma invențiilor sale, începând producția în masă a ceasurilor și a cronometrelor de buzunar. Însa poate, cel mai îngrozitor, este modul în care ceasurile sale au fost manevrate de astronomii responsabili cu testarea la Observatul Regal de la Greenwich. Au ajuns depozitate în condiții neadecvate, trimise într-un colț al uitării, și foarte probabil, dacă nu le-ar fi descoperit în 1920, locotenentul comandor Rupert T. Gould din Royal Navy, astăzi nu am putea să le vedem funcționând la Greenwich! Gould, profund impresionat de starea deplorabilă în care se aflau aceste ceasuri, cărora Imperiul Britanic le datora multe, a cerut permisiunea de a le curăța și recondiționa. Deși nu avea cunoștințe de ceasornicar, autodidact, la fel ca si Harrison, va reuși să le readucă la viață dupa 12 ani de muncă voluntară. După 165 de ani de uitare, H1 avea să ticăie din nou! Dealtfel, H1, H2 si H3 funcționează din nou și pot fi admirate. Singurul, H4, a rămas în tăcere, din frica de a nu i se produce daune irecuperabile. Poate fi însă și el admirat.
130 de pagini cu detalii despre fascinanta lume a căutarilor, despre tâmplarul care
a testat apele spațiu-timpului și a avut succes, în ciuda tuturor așteptărilor, folosind a patra dimensiune temporală ca să lege punctele unui glob tridimensional. A smuls spațiul dintre stele și i-a închis secretul într-un ceas de buzunar.
și care prin munca lui neîncetată a smuls mării multe vieți.
∼
Longitudinea – Povestea unui geniu de Dava Sobel, Editura Nemira, 2015, Colecția Anticipația, traducere de Alexandra Florescu
Cartea puteți să o comandați fie de pe site-ul editurii, fie de pe libris.
*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.
