Am vrut cumva să ramân în lumea din “Semnătura tuturor lucrurilor” sau mai bine spus, am vrut sa rămân în Statele Unite, am vrut să rămân în același mare secol și aproape de acest segment de comerț, cel al plantelor. “La marginea livezii” lui Tracy Chevalier găsim însă cu greu lumina marelui secol, așa cum este el prezentat de Elizabeth Gilbert. La marginea livezii e mult întuneric. Dacă în “Semnătura tuturor lucrurilor” ne întâlnim cu un colos din lumea comerțului cu plante, “La marginea livezii” ne putem imagina că ne întâlnim cu marunții angajați ai acestui colos. Oricum, vă recomand să le citiți împreună pentru ca sunt două romane de atmosferă cu o scriitură magică.
Deși nu la fel de vizibil ca in “Semnătura tuturor lucrurilor” și “La marginea livezii” este foarte bine documentat, oferind o frescă istorică care se întinde pe un vast teritoriu, în timp și spațiu, dar și numeroase detalii tehnice despre altoire și diferite specii de pomi și arbori de pe continentul american. Scris pe mai multe voci și sărind când înapoi în timp când înainte, Chevalier ne poartă cu talentul unui povestitor autentic, pe parcursul a peste 20 de ani, de la estul la vestul Statelor Unite și înapoi în est, la origini. O poveste cu pionieri, misionari, căutători de aur, negustori de plante, într-un secol luminos pentru cei norocoși dar încă întunecat pentru mulți. O lectură incomodă, dar fascinantă. O poveste despre origini, strămutare, statornicie, viață și moarte și cu suficient de mult simbol. Cui se adresează? Iubitorilor de istorie și a romanelor de atmosferă, celor care iubesc să călătorească și care poate își planifică o calătorie în State, pasionaților de pomicultură, iubitorilor de natură și în fine, tuturor iubitorilor de literatură bună.
˜
“La marginea livezii” ne poartă înca din primele pagini, într-un ținut mocirlos, si efectiv putem simți cum umezeala ne intră în oase și cum aerul fetid ne înconjoară. Totul este neprietenos și sumbru, singuri merii, reprezintă unica sursă de “lumină”, dar nu pentru mult timp, căci această livadă de meri din Black Swamp (mlaștina neagră), Ohio cere un preț prea mare, în vieți umane. În această mlaștină s-au împotmolit Sadie și James Goodenough, veniți din Connecticut, unde ferma și livada de meri a familiei Goodenough nu era suficient de mare pentru a fi împărțită între toți copiii. Pentru James, mlaștina din Ohio era la fel de “good enough” ca și orice alt loc, atâta vreme cât știa că acest pământ ar putea deveni al lui; locul lui unde să își crească propria livadă de meri. Pentru Sadie însă nu a fost niciodată suficient; mlaștina i-a răpit copiii în fiecare an în care încercau să o îmblânzească pentru a putea planta numărul suficient de meri care să le dea dreptul de a revendica oficial pământul. 50 era numele magic, care îl obseda pe James, 50 de meri productivi trebuiau să aibă pentru a fi proprietarii de netăgăduit ai pământului. Nimeni însă nu se încumeta pe terenurile alea pentru a număra merii.
E greu aici. Mereu moare ceva.
Anu trecut nu am pierdut niciun copil. E ceva.
Am pierdut nouă pomi.
Mă pufni râsu. Despre asta e vorba? De blestameții ăia de pomi? Neau murit cinci copii în mlaștina asta (…)
Sadie, a zis James, mlaștina aia mă învinge. Nu pot nici măcar să cresc cincizeci de meri.
Iarăși numere. Nuți mai face griji pentru blestematul ăla de număr, am zis. Nu numără nimeni afară de tine.
Pentru James, merii sunt un fel de “cordon ombilical”, singura legătura cu lumea civilizată, cu un trai mai bun și un viitor pe care speră să îl traiască. Merii erau speranță, miracol și perfecțiune.
James s-a uitat cu mulțumire cum fiul său termină mărul din două mușcături, chipul dezvăluind plăcerea sfioasă a gustului.
– De unde vin merele astea Golden Pippin? și-a întrebat fiul.
– Din Connecticut.
– Și mai înainte?
– Din Anglia. Bunicii tăi au dus acolo ramuri din mărul lor preferat.
– Din Anglia, de unde anume?
Robert și-a fixat tatăl cu o privire neliniștită și a scuturat din cap. Nu era el genul de băiat care să mergă la cacealma dacă nu știa. James s-a bucurat de sinceritatea lui.
– Din Herefordshire. Așa, deci mâine o să altoim.
În majoritatea primăverilor, James Goodenough altoia câțiva meri, transformându-i pe unii de cidru în pomi cu mere de masă sau îmbunătățindu-i pe unii de cidru cu recoltă slabă. Învățase de la tatăl lui, în Connecticut, cum să preschimbe un pom delăsător într-unul cu rod bogat și, desi-i reușiseră deja zeci de altoiri, admira încă surprins pomul recreat de el. În cea de a patra toamnă a lor in Black Swamp, culeseseră prima recoltă de mere Golden Pippin, mici si cu o coaja mai groasă decât cele din Connecticut, dar comestibile. James își amintea încă prima mușcătură pe care o luase dintr-unul, savurându-i crănțănitul și gustul de miere cu o urmă de ananas. Faptul că în mlaștină puteau crește meri Golden Pippin – că o așchie din viața lui ordonată din Connecticut era acum strecurată în noroiul din Ohio – îi dădea speranțe că într-o bună zi se va simți aici în sfârsit ca acasă.
Lui James altoirea i se păruse mereu un miracol, faptul că puteai lua cea mai bună parte a unui pom – rădăcina, să zicem -, să o legi de cea mai bună parte a altuia – unul care face mere dulci – și să creezi un al treilea pom, puternic și cu mult rod. Semăna un pic cu nașterea unui copil, bănuia, numai că acum aveai controlul asupra trăsăturilor pe care să le alegi.
Dacă pentru James merii reprezintă aproape singurul motiv pentru a mai trăi și lupta, Sadie vede în ei doar o viață ratată alături de un soț incapabil de a le oferi bunăstare și sigurantă; crede ca merii i-au răpit copiii și nu mlaștina, urăște merii de soi pe care îi îngrijește cu sfințenie soțul ei, iar singurii meri pe care îi consideră “buni de ceva” sunt cei din care se poate face cidru sau rachiu. Într-un fel își urăște copiii încă rămași în viață care dau vreun semn că doresc să învețe mai mult despre creșterea merilor. Dar adevărul e că cel mai mult îi disprețuiește pe copiii care-i seamănă. Acestă violență nascută din mizerie și această violență care naște mizerie… ambele sunt bine conturate și deși greu, într-un final, chiar dacă sentimentul de repulsie față de Sadie nu dispare, nu poți să nu simți o oarecare undă de milă pentru ea. Să pierzi cinci copii din 10, aproape in fiecare an câte unul, pradă frigurilor, ca un fel de picătura chinezească… Nu e de mirare că până la urmă, singurul remediu împotriva frigurilor – alcoolul – o va duce către marginea prăpastiei. În puținele momente în care e lucidă, Sadie încearcă să se înțeleagă, dar până la urmă toate acțiunile ei au un singur scop, distrugerea a tot ce îi este aproape.
Singurătatea și izolarea nu este pentru firile slabe și sensibile în acel sens în care era Sadie, care știa puțin să citească, care simțea o nevoie permanentă de a fi în mijlocul lumii, pentru a fi admirată sau doar pentru a enerva și provoca discuții. Sadie tânjea după societate, iar singura “oază” umană era la kilometri buni distanță, în Perrysburg, care duhnea a “scuipat, pișat și vomă” și unde niciodată nu puteau merge cu toții, pentru că cineva trebuia să rămână în permanență la fermă. La fel de mult tănjește și după orice urmă de credință, de speranță. Pasajul în care este cuprinsă de fervoare în intonarea unor cântece religioase este sfâșietor pentru modul în care ilustrează brutalitatea deznădejdii.
Singurul contact cu lumea din afara fermei, pe lăngă escapada anuală de câteva zile la Perrysburg, pentru schimb de mărfuri și aprovizionare, o reprezenta John Chapman, cunoscut în istorie sub numele de Johnny Appleseed, misionar și pomicultor acum celebru, cel care a introdus mai multe specii de meri în Pennsylvania, Ontario, Ohio, Indiana, Illinois și ceea ce astăzi este West Virginia.
Sadie ofta după Perrysburg, James ofta după florile de măr, iar intre acestea e o permanentă luptă între cine pedepsește pe cine și în ce fel, o violență mereu în creștere, până când izbucnește într-un final la marginea livezii.
˜
La marginea livezii, Robert, singurul copil pe care atât Sadie cât și James îl iubeau, își va găsi libertatea și, într-o primă etapă și după un drum la finalul căruia din copil va ajunge bărbat, de la marginea unei livezi cu meri va ajunge la poalele unei livezi cu arbori care par a întruchipa veșnicia – sequoia.
Cred că și acesta este unul dintre acele romane care merită citit în original, în engleză, chiar dacă este foarte bine tradus. Farmecul și sunetul limbii se pierd undeva în traducere, chiar dacă putem observa comparația dintre narațiunea la persoana I, în cazul lui Sadie și al lui Robert. Sadie este semi-analfabetă și vulgară în multe pasaje. Robert, eliberat din acest mediu toxic, va dovedi în timp o alta evoluție.
Într-un secol în care comunicăm atât de rapid(nu neapărat ușor), primul detaliu din scrisorile lui Robert, care ne strânge inima este data fiecărei scrisori. Întotdeauna 1 ianuarie, întotdeauna acea speranță pentru un nou început. Cât de rapid putem să ajungem astăzi din estul în vestul Statelor Unite. Cât de greu, câți ani erau necesari în trecut pentru o astfel de călătorie. Toți acești ani, petrecuți pe drum, sunt descriși atât de viu, în atât de puține cuvinte în aceste scrisori pline de o speranță încăpățânată care rămân aparent fără răspuns, fiind veșnic în contratimp.
După o lungă călătorie și o perioadă în care s-a lăsat prins în febra căutătorilor de aur, Robert ajunge în locul despre care a auzit diverse povești și care îl atrăgea ca un magnet.
Când a ajuns la Calaveras Grove, Robert a descălecat și a rămas în picoare, cu mâna pe gâtul calului, ținându-l pe loc. În călătoriile sale, văzuse multe lucruri care îi pricinuiseră o durere puternică în piept, ca un junghi de tristețe ce-i străpungea inima: preria care se întindea până departe de n-o cuprindeai cu privirea; un ulm singuratic care făcea ca cerul de dincolo de el să pară de cel mai intens albastru din câte văzuse vreodată; o tornadă rotindu-se deasupra liniei orizontului verde-cenușiu; vârfuri de munți acoperite de zăpadă care păreau ca atârnă ca niște triunghiuri albe. Acum vedea încă un asemenea lucru.
Doi copaci enormi stăteau de fiecare parte a drumului, o intrare naturală în pădurea din față. Nu erau la fel de înalti ca arborii redwood pe care îi văzuse pe coastă, dar erau mult mai groși – groși la bază cât o colibă. Făceau un om să pară pitic cu circumferința lor și cu volumul de lemn pe care îl împingeau către cer. Dacă stăteai suficient de departe cât să-i cuprinzi din ochi în întregime, nu simțeai cât de uriași erau. Dar dacă te apropiai, nici nu le zăreai ramurile cele mai de jos.
Robert l-a lăsat pe sur și a pornit-o pe jos pe potecă, simțind cum se micșora ca un grăunte între cei doi copaci, A atins unul cu palma, ca să își potolească amețeala. Suprafața maro-roșcată era spongioasă și avea fisuri adânci, o scoarță fibroasă care se despindea ușor și se transforma într-un praf roșu pe care mai târziu Robert avea să-l descopere în haine și în păr, sub unghii, pe ceafă, în desagii de la șa. Pe jos, în jurul copacilor, era o pătură deasă și suplă, din ace putrezind de mii de ani, care îi înghitea urmele și zgomotul pașilor.(…)
Robert n-avea cuvinte pentru starea de minunare, ca un vid care creștea înăuntrul lui.
(…)
-Vrei de lucru? a întrebat primul bărbat. Avem nevoie de ajutor.
Robert a scuturat din cap, refuzănd pentru prima oară în viață ceva de muncă. Nu voia să fie plătit ca să se cațere pe un redwood doborât.
Omul a mormăit.
-Ești al doilea prost pe ziua de azi care dă cu piciorul la bani buni. Sunteți frați?
Nu știu sigur dacă Chevalier și-a propus ca romanul să fie un manifest pentru protecția pădurilor și al naturii, însă cu siguranță este (și) asta. Imposibil să nu privești altfel copacii după ce îl citești! Refuzând să se alăture tăietorilor de lemne, Robert îl va întălni pe cel care îl va ajuta să își recunoască și împlinească destinul. Dacă în Ohio ne-am întâlnit cu Johnny Appleseed, în această a doua parte a romanului ne vom întâlni cu celebrul colecționar de plante, englezul William Lobb.
Ajunsese la capătul țării, cât mai departe de Ohio îi stătea în puteri; nu putea merge mai departe. Gândul că trebuia să se întoarcă și să înfrunte estul îl umplea de atâta vină și disperare, încât îi făcea rău. Robert încercase să ducă o viață cinstită, chiar și atunci când fusese înconjurat de oameni necinstiți, dar, indiferent cât de curat trăia acum, știa că făcuse o greșeală de care n-ar putea scapa vreodată. Avea să-l urmarească, la est sau la vest. Toată fuga asta nu conta.
În ultima parte vom afla în sfârșit ce s-a întâmplat la marginea livezii de meri, vom afla și destinul Marthei, singura dintre surori și frați pe care a îndrăgit-o, vom asista la transformarea finală a lui Robert dintr-un fugar într-un colecționar de plante angajat și pregătit de William Lobb. Și nu în ultimul rând ne vom bucura de alinarea pe care ne-o pot aduce copacii.
-Biblia nu m-a alinat niciodată cine știe ce, a zis acum Molly, dar înțeleg cum o pot face copacii aștia. Sunt aici de mult mai timp ca oricare dintre noi, cu neroziile noastre și o să tot fie aici și peste câteva sute de ani, râzând de noi, nu crezi?
-Da.
Îi era mult mai ușor să fie de acord decât să explice ce credea cu adevărat. Când văzuse pentru prima oară copacii, de mult, și Robert se minunase de vârsta lor și de toate la câte fuseseră martori. Însă acum nu-i mai vedea deloc ca niște martori. Copacii trăiau într-o lume diferită de a oamenilor. Oricât le-ar fi tuns el ramurile, le-ar fi cules fructele și conurile, oricât ar fi săpat după răsadurile lor ei nu-i răspândeau. Până și calul îi răspundea mai mult. Ei nu erau făcuți pentru așa ceva. Nu erau ființe. Îi deranja să-i înzestreze oamenii cu calități umane, când ei, era limpede, n-aveau nimic omenesc. De-asta nu-i plăcea că li se dăduse nume copacilor sequoia; Burlacul Bătrân era un arbore, nu un barbat. Și totuși știa că și el mai cădea în capcana aceea. De exemplu, îl încântase ca pe-un prost că Martha alesese să stea sub Orfani, deși nu copacii erau orfani.
˜
Drumul Marthei în căutarea lui Robert e la fel de sfâșietor ca și fuga primului. Toată acea răbdare de a strânge cent cu cent, de a crede că fratele tău este încă în viață, undeva și că dacă ai suficientă răbdare îl vei găsi. Puținul pe care îl puteai lua cu tine la drum. O păturică din petice provenite din rochiile vechi ale tututor femeilor din familia Goodenough, cusută și răscusută în decursul atâtor ani. Acea fărâmă fizică care îți oferă o unică legătură cu trecutul și cu locul de origine. O rădăcină pe care o avem în noi, dar pe care simțim nevoia de a o atinge fizic. Un simbol la fel de puternic ca și cele 12 semințe de mere Pitmaston Pineapple și cei 53 de puieți de redwood și sequoia(tot atăția câți meri rămăseseră în urmă, în mlaștină) care luau calea estului, însă nu pentru a ajunge înapoi în Ohio, ci pentru a ajunge în Anglia, acasă.
Pomii nar trebui să se mute și după aia să le mai și mergă bine, am adăugat.
Sadie, pomii se mută mereu!
∼
La marginea livezii de Tracy Chevalier, Editura Polirom, 2016, Colecția Biblioteca Polirom Actual, traducere din limba engleza si note de Veronica D. Niculescu
Puteți cumpăra cartea online aici.
*Imagine – Johnny Appleseed Stamp | postcardy.blogspot.com
Despre plantația de redwood aflată la marginea Țării Galilor, mai multe detalii aici.
** Acest articol conține link-uri de marketing afiliat.
