Doar Dumnezeu și noi sau cum să vorbești cu mult drag despre meserii care îți îngheață sângele în vine

De mai bine de o lună tot îmi propun să vă vorbesc despre un roman istoric pe care l-am descoperit tot în perioada de convalescență! Cei mai bine investiți 5 lei de anul acesta! Căci acesta a fost prețul romanului de debut al lui Michel Folco, Doar Dumnezeu și noi, ediție cartonată, pe websiteul Editurii Nemira! Apărut la noi în 2011, s-ar putea să aveți norocul să îl mai găsiți doar prin anticariate. Aproape 400 de pagini care se citesc pe nerăsuflate!
Un roman istoric atipic datorită subiectului ales. Corectați-mă dacă greșesc, dar nu mulți autori s-au încumetat să scrie – ficțiune sau non-ficțiune -, despre viața călăilor oficiali din Franța sau altundeva! Iar Michel Folco nu scrie oricum, ci scrie cu mult drag despre o dinastie fictivă de călăi – care se întinde cale de opt generații – , din Franță provincială. Și cu o tonă de umor! E drept acum, că poate acest gen de umor nu prinde pe toată lumea. În orice caz, pe mine m-a prins și cu mult efort m-am abținut să nu răbufnesc în hohote puternice de râs. Să nu vă așteptați însă la un roman ușor! Acest roman nu e ceea ce pare la prima vedere!
Sunteți printre norocoșii care vorbesc cu drag despre meseria lor? Sunteți printre cei care își consideră meseria o artă, tratând-o cu cu tot respectul și seriozitatea de care puteți da dovadă? Sunteți mândru de ceea ce faceți? Vi se rupe sufletul când vă gândiți că nu aveți pe nimeni care să vă pășească pe urme? Că nu aveți cui trasmite toate secretele moștenite din generație în generație? Perfect! Vă va fi cu mult mai ușor să rezonați cu Hippolyte I, zis Al Șaptelea. Singura diferență dintre dumneavoastră și el este că Hippolyte e de profesie călău. Ba pardon, Executor al Înaltelor-Lucrări sau al Sentințelor Criminale, după terminologia modernă. Și foarte bogat! Cum a ajuns să fie atât de bogat? E o poveste mai lungă. Prima oară să lămurim niște termeni:
Numai ziariștii și neștiutorii ne califică de călăi. Binevoiți a nota că termenul exact care ne desemnează funcția este acela de Executor al Înaltelor-Lucrări sau al Sentințelor Criminale, cum se spune acum. Ați face bine să v-o amintiți pe viitor. Și-n special în cartea dumneavoastră.
[…] de la decretul din 12 ianuarie 1787 este interzis să fim numiți astfel, vinovatul putând fi chemat să răspundă în fața tribunalelor. Nu putem fi călăi, de vreme ce suntem brațul înarmat al Jusțiției. Cei care fac ultimul gest. Fără noi, n-ar exista pedeapsa capitală. Militarii care ucid atâția nevinovați ce-și servesc și ei patria lor sunt acoperiți de glorie, iar pe noi, care nu dăm moartea decât vinovaților, ne privesc toți cu dipreț!
[…] înțeleg prin Înalte-Lucrări orice acțiune a justiției care se practică pe un eșafod, pe o spânzurătoare sau pe un rug.
La doi stâlpi aveau dreptul seniorii banneret. Conții puteau să aibă șase, ducii și marchizii opt. Iar Regele câte voia.
Întâi de toate amintește-ți că nu poți lovi decât de unsprezece ori, asta-i legea. Patru izbituri peste picioare, patru pentru brațe, două pentru piept și ultima pentru mijloc. Lungimea agoniei, încetineala ei,va depinde de felul în care vei lovi. Nu uita ca moartea trebuie să fie cumplită, de aceea vei avea grijă să nu lovești în partea inimii, gâtul și capul, ca să nu riști să-l omori pe loc.
V-am alocat un stipendiu anual de o sută douăzeci de livre, continuă Duvalier, în plus fiecare dintre prestațiile Domniei Voastre va fi remunerată după tarifele în vigoare la Rodez. Pentru o descăpățânare: optzeci de livre. Pentru o spânzurare: treizeci de livre, plus costul frânghiilor. Pentru transportul la rug, arsul și aruncatul cenușii în vânt, șaptezeci delivre plus cheltuielile pentru vreascuri și alte lucruri trebuincioase sus-numitei execuții. Pentru zdrobit oasele: cincizeci de livre, plus zece pentru a expune pe roată și cinci pentru a transporta trupul la furci. Memorialul de cheltuieli al Domniei Voastre trebuie prezentat în termen de o săptămână după prestație.
Baronul vă scutește de contribuții, ajutor, impozit direct, zeciuială și impozit pe sare. De asemenea, vă scutește de corvezi, obligația patrulării, impozit pe morărit și teasc, precum și de a da adăpost soldaților pe timp de război. Nu veți plăti peaj la poduri și nici la trecerea cu bacul. În plus, și tot datorită naturii specifice a funcției Domniei Voastre, baronul va acordă dreptul de a purta arme ofensive și defensive pentru siguranța voastră personală.– O să pot purta o spadă?Numai gentilomii se bucurau de asemenea privilegiu.
După dreptul de a purta arme, iată ca mai era autorizat să perceapă impozite, ca un senior.– Acest impozit în natură va fi încasat de trei ori pe săptămână de la comercianți, meșteșugari și alții a căror listă exhaustivă am anexat-o aici.Lista era lungă, se întindea pe patru coloane. Iustinian citi că în fiecare luni, miercuri și sâmbătă putea percepe un pumn de grâu și alte grâne, ouă de la oricare orătanie, unt, brânză, fructe, miere, rădăcini, păsări, lemn în bucăți sau sub formă de legături de vreascuri, lumânări, cărbune etc. Percepția era dublă în zilele de execuție, de târg și de sărbătoare.
Iustinian se dovedește plin de resurse în calea problemelor pe care noua sa funcție i le punea în cale, pentru că nu trebuie să credem că havajul se primea ușor, negustorii cedând ușor. Invocau diverse scuze și motive pentru a-l împiedica să își ia ce i se cuvenea conform contractului. Astfel, Iustinian a conceput, polonicul pentru a prelua dreptul de havaj, după cum vom afla de la urmașul său, aflat în posesia unei colecții de polonice:
Cel mai vechi este cel care are forma unei mâini uriașe. A aparținut Întâiului, care a pus să fie sculptat în urma unei petiții adresate de burghezi baronului, cerând să nu-și mai folosească mâna ca să-și ridice drepturile, ei considerând-o prea impură. Cum nu fusese fixată nicio dimensiune, a poruncit să fie făcută de mărimea aceasta. Cu excepția comercianților și a meșterilor obligați să presteze impozitul, toată lumea a râs, chiar și baronul. Și când s-au plâns din nou, i-a trimis la plimbare…. De fapt, când s-a retras Înâiul, era foarte bogat.
Romanul este împărțit în două părți: prima tratează tinerețea marcatului Iustinian și modul în care ajunge în postura de a alege între galere pe viață sau călău oficial al baroniei iar a doua ne duce în ajunul primului Război Mondial, când în toată Franța, în urma decretului Cremieux, mai exercita această funcție doar Executorul Înaltelor-Lucrări din Paris. Urmașul lui Iustinian, zis acum Întâiul, Hippolytte I, zis Al Șaptelea, fusese obligat să iasă la pensie la doar 34 de ani, după doar 20 de ani de practică. În zorii unei lumi noi, asistăm la zbaterea ultimului urmaș al unei dinastii de călăi de a-și salva și transmite, la rândul său, mai departe valorile și tradițiile în care și el, la rândul său a fost crescut. Sarcina sa este cu atât mai grea cu cât unul dintre copii pleacă spre o viață nouă în America iar celălalt este rușinat de tot ce are legătură cu trecutul tatălui și al familiei sale, încercând din toate puterile să șteragă de pe suprafața pământului orice urmă a moștenirii Pibrac.
– Ce înțelegeți prin tradiție?Leon păru stânjenit. Nu vorbise niciodată unui străin despre asta…– Ei bine… hm… să zicem că este tot ce trebuie să știe cineva ca să devină călăul perfect. Datează de la strămoșul întemeietor. El a stabilit-o. Întâi în memoriile sale, apoi într-o carte specială, inititulată Tradiția. Nu a fost niciodată modificată decât, bineînțeles, de Răzbunătorul. Notați că nu a modificat-o, a completat-o doar, incluzând o Modalitate de Tăiere Perfectă. Însuși Charles-Henri a venit de la Paris special ca să o copieze.– Cine este Charles-Henri? întrebă avocatul, puțin dezorientat.– Charles-Henri Sanson, Călăul-Șef de la Paris, în timpul Revoluției. El l-a tăiat pe Ludovic al XVI-lea.– Hm! răspunse sobru Malzac. Și cum vi s-a transmis această tradiție?– Ca la Școală. Cu lecții de învățat pe de rost, teme de scris și exerciții practice.– Exerciții practice?! Ce fel?– Păi, nu prea mai știu… A trecut așa mult de-atunci. De pildă… Când am împlinit șapte ani, a trebuit să tai capul unei capre. Era prima încercare, n-am reușit, am măcelărit-o. Mi-a dat nota 0 din 20.– Și-apoi?– Cum tradiția interzice trecerea la exercițiul următor atâta vreme cât nu l-ai reușit pe primul, a trebuit să repet de câteva ori până am reușit… Nu eram înzestrat, și aceasta îl întrista pe tata. Am vreo douăsprezece capre pe conștiință.
Ca în fiecare lună, bătrânul venise să-și ia porția de de exonge, acest panaceu împotriva reumatismelor pe care doar călăii știu să-l pregătească folosind un anume procent, ținut secret, de grăsime omanească, luată de pe trupurile criminalilor. Cu cât fusese mai mare crima făptuită, cu atât mai eficace se arăta unguentul. Există o exonge de paricid, de matricid, de infanticid, o exonge de arde-tălpi(ideală pentru arsuri) și chiar o exonge de sodomit, foarte eficace împotriva hemoroizilor.Celor care se mirau că Hippolyte mai dispunea de materie primă, deși nu mai oficia de aproape patruzeci de ani, acesta le răspundea că după douăzeci de ani de practică a meseriei și două sute opt execuții, stocurile sale erau practic inepuizabile. Fără să mai vorbim de rezervele acumulate de strămoșii lui. Nu avea el oare încă vreo trei livre de exonge de vrăjitoare, datând de pe vremea Întâiului și a celui de Al Doilea?!
Cei din neamul Pibrac fuseseră oameni grijulii, strângători și păstraseră tot ceea ce fusese utilizat în meseria lor, menținând în stare de bună funcționare tot materialul, bine inventariat. Stâlpii furcilor patibulare, vechile spânzurători cu scările lor, butucul de expunere, și chiar bârnele crucii Sfântului Andrei pe care lucraseră, sfărâmând oasele, primii trei Iustiniei înainte de suprimarea acestei pedepse, se aflau acolo, demonatate și așezate la rând, pe rafturi încăpătoare și solide. Numerotate cu grijă, scândurile din stejar de Provenza ale eșafodului construit de jupân Calzins se aflau stivuite alături de eșafodul demonatabil născocit de Iustinian al III-lea(Răzbunătorul), în care fiecare element se îmbuca cu următorul, fără să fie necesar să se folosească știfturi, cuie sau șuruburi. Mai erau și vreo zece butuci, puțin scobiți în centru de atâta folosire, și aliniați de-a lungul peretelui. Puțin mai departe, păstrate în lăzi, ghilotina personală a familiei, realizată de Iustinian al III-lea, de departe spiritul cel mai creator al neamului. De altfel, alementele pe care le pusese la punct făceau mai multă onoare spiritului său inventiv, priceput la meștereli, decât sensibilității sale omenești.
Dacă în prima parte predomină un aer de mister în jurul nașterii lui Iustinian, cândva în 1663, nelipsind și câteva povești despre istoria baroniei și participarea primilor baroni la cruciade precum și eșecul acestora de a se întoarce cu relicve profitabile și la mare căutare, cum ar fi de exemplu moaștele Sfântului Prepuț, cea de a doua parte, în spatele hohtelor de râs, deschide o grămadă de comparații și propune mai multe subiecte de reflecție. Deși cred că o sursă principală de informare pentru autor au fost scrierile și memoriile celor doi Sansoni, poveste ar fi fost mult diferită dacă autorul și-ar plasat acțiunea romanului doar în Paris sau un alt mare oraș. Mediul provincial oferă o cu totul altă abordare a morții și a ceea ce ține de ea. Aici călăul nu se poate pierde sau ascunde în mulțime. El este la fel de prezent în viața târgului precum învățătorul sau preotul, sau seniorul sau șeful gărzii. Iar acestă diferență, devine cu atât mai evidentă pe măsură ce ne apropiem de începutul secolulul XX. Călăul provincial acceptă mai greu și cu mai puțină resemnare apusul unei epoci. Mai este pus în discuție, cu multă abilitate, și dreptul de justițiar al călăului și desigur modul în care abordăm pedeapsa capitală, justiția sau regimul de detenție. Și, desigur, e vorba și despre conflicte între generații și despre moartea iminentă a unor ocupații. Despre mândrie și/sau renegare a originilor. Despre dezamăgirea părinților care se simt trădați de copiii care nu vor să le păseasca pe urme. Despre copii rușinați de meseria sau trecutul părintelui. Despre vârsta la care începem să vorbim despre moarte. Despre demnitatea din meseriile nedorite (aproape) de nimeni și care totuși trebuie făcute de cineva. O lectură cu mult mai profundă decât pare la prima vedere. Cu atât mai mult un triumf al autorului, căci nu este ușor să abordezi astfel de subiecte cu umor și seriozitate în același timp! Cu siguranță unul dintre cele mai bune romane de ficțiune istorică citite în 2017.
Comments are closed.