De la jumătatea lunii martie, timpul curge altfel. E tot mai greu să-l contorizezi și zilele se deosebesc cu greu una de alta. Lipsește bucuria zilei de vineri, leneveala din zilele de duminică. O lume întreagă închisă în case, despărțită în miliarde de hotare, visând la mare, soare, iarbă verde, drumeții la munte… E un sentiment ciudat; acela că nu doar planurile tale s-au năruit, ci ale celor mai mulți. Niciodată parcă, țările nu au părut mai mici ca acum, iar continentele mai apropiate. Ce rost mai are un ocean pe care nu poți să îl traversezi?
Ultimul volum citit în tihnă, un melanj reușit de atlas geografic și carte de istorie, mi-a amintit de anii de generală și de caietele de geografie, pe care le tot rescriam doar de dragul de a redesena hărțile. Din cauza acestui drag de hărți, a și trebuit prin clasa a VII-a să realizez pentru școală, în format mare, A0, harta Antarcticii. Mi-a luat vreo două săptămâni, dar oricum eram acasă, învoită de medic din cauza unei sinuzite urâte. Oricum, între puncții, controale ORL, picături nazale și diferite infuzii, am reușit să o copiez din atlasul geografic “pe pătrățele”, să o colorez în acuarelă și să exersez și abilitățile de scris tehnic. Iar când am terminat eu liceul, încă mai era folosită la orele de geografie! Însă dacă întotdeauna am iubit hărțile și mi-a plăcut să le desenez, nu același lucru aș putea să îl spun despre geografie, materie pe care am urât-o din cauza profesorilor. Geografia și fizica! Iar adevărul e că nici manualele nu erau foarte tentante.
Volumul lui Bjørn Berge, “Pe urmele țărilor dispărute”, e fix ceea ce mi-aș fi dorit în loc de manual la orele de geografie! Pornind de la motivele și simbolurile alese pentru mărcile poștale, arhitectul, cercetătorul și filatelistul Bjørn Berg ne spune povestea a cincizeci de țări care au existat cândva. Dacă mă gândesc mai bine, nu știu dacă țări e cel mai bun termen pentru a spune povestea acestor regiuni, teritorii, mici petice pe harta lumii, care au beneficiat de o mai mare sau mai mică autonomie, și uneori de independență, fie sfidând marile imperii, fie aparând ca zone tampon pentru a servi unor interese imperialiste.
Ați auzit de Boyaca, Heligoland, Tannu Tuva sau Mafeking? Nu sunt locuri din lumi fantastice, sunt numele unor tărâmuri care au existat suficient de mult încât să încerce conturarea unei identițăti vizuale prin emiterea propriilor mărci poștale, dar insuficient de mult pentru a trece testul timpului, existența lor fiind, de cele mai multe ori, curmată subit în complexitatea secolelor XIX și XX. Într-un înconjur al lumii, din nordul măturat de viscole în sudul încins de soare, din junglă în deșert și din răsăritul misterios spre occidentul pragmatic, printre anecdote, file de jurnal ale unor martori oculari, rețete de bucătărie, recomandări de lectură și film, încercăm să înțelegem ce face dintr-un tărâm o țară și dintr-o populație o națiune. Cum revoluția industrială a amplificat cursa pentru resurse, din poveștile multora dintre aceste țări răzbesc frânturi de entuziasm care rivalizează cu epoca marilor descoperiri geografice, aventură și cutezanță. Oricum, veți realiza că multe dintre aceste țări nu vă sunt complet necunoscute; poate ați și fost pe acolo. Din altele nu au mai rămăs însă nici măcar ruine, ci doar câteva rânduri în niște jurnale roase de timp. În lipsa unor mari istorii, numitorul comun al acestor țări îl reprezintă de cele mai multe ori galeria personajelor exotice. Dar cine să mai rețină istoriile unor țări care au durat abia ceva mai mult decât o vară indiană?!
Capul Juby e locul unde între 1927 și 1928, scriitorul și aviatorul francez Antoine de Saint-Exupéry a activat ca șef al stației intermediare pentru avioanele poștale care se îndreptau din America de Sud spre Dakar, scriind astfel unul dintre capitolele importante din istoria aviației. Numită astăzi Zona Tarfaya, din Maroc, Exupéry descrie Capul Juby în “Curierul de Sud” și “Pământ al oamenilor”. La vânătoare în inima Labuanului vă duce Emilio Salgari în “Sandokan: Tigrii din Mompracem”. Iar dacă am amintit de pirați, în volum ne întâlnim și cu o scurtă istorie a coloniei anarhiste Libertatia, întemeiată de pirații francezi pe insula Sfânta Maria din Madagascar. Iar în Bhopal ne întâlnim cu dinastia Begum a principeselor în burka. Cu un “dictator de aur” născut la București ne întâlnim în Țara de Foc. Când ascultăm “Mis flores negras” de Carlos Gardel să ne gândim la dispărutul Estado Soberano Boyacá iar când citim “Cuceritorii. Calea regală” de André Malraux să nu uităm de Sedang. Precursor al simbolismului, poetul Arthur Rimbaud se apuca de comerțul cu arme în Obock. Jean Sibelius ne poartă în Carelia Rasăriteană. Culmile muntelui Musa Dagh din centrul romanului lui Franz Werfel s-au aflat între 1938 și 1939 în Republica Hatay. În 1968 medicii francezi au prezentat pentru prima dată opiniei publice cazurile copiilor africani suferinzi de sindromul Kwashiokor, numiți și copii-Biafra, după numele țării anexate de Nigeria în 1970. Și am enumerat doar 11 din cele 50 de țări prezentate în acest volum pe care îl consider unul dintre cele mai fascinante și intrigante volume de non-ficțiune care au văzut lumina tiparului în ultimii ani. Plus că e o carte pentru întreaga familie!
Vă invit să o răsfoiți și să îmi spuneți în care dintre aceste locuri ați ajuns până acum. Noi ne-am fi dorit să revenim în fostul Regat al Celor Două Sicilii dar tare mi-e că anul ăsta nu vom ajunge nici până în Rumelia Orientală. Continuăm însă să ne facem planuri și călătorim, pentru moment, prin intermediul cărților.
Pe urmele țărilor dispărute. 1840-1970 de Bjørn Berge, Editura Casa, 2019, traducere din limba norvegiană de Diana Polgar
Spre surpriza mea, volumul a apărut la Editura Casa, cunoscută mai ales pentru oferta de carte practică. Nu pot decât să salut diversificarea portofoliului și să le mulțumesc pentru acest volum.
Puteți comanda volumul direct de pe site-ul editurii Casa sau de pe platforma cartepedia.ro.
*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.