In Din biblioteca, Din mansarda

Semnătura tuturor lucrurilor, o poveste despre suflet și prundență

Recunosc, navigam printr-un magazin online în căutare de inspirație pentru viitoare lecturi și primul lucru care m-a atras la acest volum a fost minunata orhidee de pe copertă! Deși ultima oară când mi-am ales o carte strict după copertă – Miniaturista – am fost profund dezamgită. Nu aveam foarte mari așteptări nici în legătură cu această carte dar pur și simplu uneori rezist cu greu coperților frumoase. Văzusem că e scrisă de Elizabeth Gilbert, autoarea bestsellerului Mănâncă, roagă-te, iubește și aveam o oarecare reținere, pentru că deși nu citisem cartea, filmul nu mă dăduse pe spate; drăguțel, Julia Roberts, Javier Bardem, locuri și peisaje frumoase, dar în ceea ce mă privește, nimic senzațional. Plus că nici nu mă omor după acest curent en vogue de literatură motivațională contemporană. Citisem însă în scurta prezentare a cărții că e vorba despre secolul XIX, secol în care sunt ferm convinsă că ar fi trebuit sa mă nasc, că acțiunea se desfășoară în SUA, și tocmai ce terminasem seria Outlander, a cărei acțiune se desfășoară în parte și în Philadelphia, loc care mi-a cam stârnit curiozitatea – dar despre seria asta chiar trebuie să îmi fac curaj să scriu! – și nu în ultimul rand aveam o eroină care studiază plantele, în special mușchii și eram foarte curioasă ce s-ar putea scrie despre o forma vegetală atât de anostă la prima vedere. Nu știu acum cum sunt celelalte romane scrise de această autoare însă acest roman este absolut senzațional! Deci, dacă mai sunteți și alții care o subestimați doar din prisma motivelor pe care le-am amintit, treceți peste și încercați “Semnătura tuturor lucrurilor”. Eu zic ca nu are să vă para rău. Și nici să nu credeți că e doar un frumos botanical novel! E cu mult mai mult de atât.

semnatura-tuturor-lucrurilor

Întregul roman este construit pe o structură simetrică și în antagonism – un drum al reușitei și realizării materiale în prima parte și un drum al cunoașterii, acceptarii și împlinirii spirituale, în a doua parte, un drum la început de viață și un drum la mijlocul acesteia, o minte sclipitoare captivă într-un corp urât, o frumusețe angelică conștientă de neajunsurile acestui dar divin, rațiune versus simțire, iubire versus dorință, femei versus bărbați, femei cercetători versus bărbați cercetatori, statul de femeie necăsătorită versus femeie căsătorită, Alma versus Prudence, egoism versus altruim, criză și evoluție – plasată în diferite colțuri ale lumii și pe o perioadă de timp care acoperă ceva mai mult de un secol. Cel mai mare secol, al XIX-lea. O înlănțuire de personalitați istorice din diferite domenii – astronomi, ingineri, horicultori, navigatori, artiști, naturaliști – alături de personaje fictive, cu personalități puternic, inteligent construite.

Subiectul principal al romanului, este educația și cunoașterea. Cunoașterea lumii, cunoașterea științifică, cunoașterea de sine. Educația, acest proces complex și îndelungat, care nu se rezumă la simplă acțiune de “a învăța” lecțiile de la școală, este prezentat, în cele mai mici amănunte în acest roman. Pornește de la celula de bază, familia, modelul pe care aceasta îl reprezintă în formarea comportamentului. Modelul pe care părinții îl oferă copilului în primii ani de viață este strâns legat de personalitatea acestora și de educația de care ei au avut parte, la rândul lor. Următoarea etapă este cea a educației bazată pe un sistem. Soții Whittaker nu vor opta pentru vreun pension privat, iar educația fetelor lor se va desfășura într-o manieră clasică, accesibilă familiilor înstărite, care își permiteau angajarea unui profesor privat. Nu în ultimul rând este prezentată importanța auto-formării de la o anumită vârstă.

Prin urmare, romanul este împărțit pe etapele vieții, care în permanență ne oferă lecții noi și cunoaștere. În prima parte se pune accent pe copilăria, tinerețea și procesul de maturizare al lui Henry Whittaker, patriarhul familie, dar și împlinirea financiară și tot ce presupune aceasta, de la construcția unui fabulos domeniu, numit White Acre, (foarte probabil inspirat, cel putin ca și poziționare de celebra, acum, Bartram Garden) simbol intimidant al puterii până la cele mai mici detalii referitoare la administrarea unei afaceri în domeniul plantelor medicinale și decorative. Tot în această parte, întelegem și modul în care a fost formată și educată Beatrix, cea care îi va deveni soție. Umatoarea parte este bazată pe copilăria și adolescența fetelor, urmărindu-se formarea caracterelor lor în special prin prisma educației materne primite. Ultima parte, cea a maturizării și împlinirii, accentuează rolul auto-formării. Alma Whittaker, în esență, reprezintă o sumă a caracteristicilor moștenite de la părinți la care se adaugă elementele proprii dobândite în urma auto-formării. Este important să acordăm atenția cuvenită fiecarei etape de formare în parte.

Menționez de pe acum, că ceea ce urmează este mai degrabă un comentariu lung, scris în special pentru mine, pentru a nu uita toate detaliile care m-au încântat. Conține și foarte multe citate, pe care am ținut mult să le am notate, undeva la îndemână. Un fel de jurnal de lectură. Prin urmare conține și spoilere iar de aici în continuare lectura e pe propria răspundere. 🙂

Odată cu noul secol, pe 5 ianuarie 1800 s-a născut Alma Whittaker. Asta aflăm din primul paragraf al cărții. Imediat aflăm și primul gând al mamei sale, Beatrix, o binecuvântare murmurată în olandeză, limba ei maternă: “S-a rugat ca fiica ei să crească sănătoasă, cu capul pe umeri și deșteaptă, și să nu lege niciodată prietenii cu fete prea prudate sau să râdă la istorisiri vulgare, sau să stea la mesele pentru jocuri de noroc cu bărbați nechibzuiți, sau să citească romane franțuzești, sau să se poarte așa cum numai unui indian sălbatic i-ar sta bine, sau să devină, în orice alt fel, cea mai mare rușine pentru o familie bună; altfel spus, să nu ajungă een onnozelaar, o toantă“. Domnul Henry Whittaker, tatăl Almei, domnul și stăpânul domeniului, se declara muțumit de copilul lui și nu-l deranja “că nu era băiat și nici că nu era dăguț. Nu a binecuvântat-o pe Alma, căci nu era genul de om care să dea binecuvântări.(…)Dar Henry și-a admirat copilul fara rezerve. Ce-i drept, el îl făcuse, iar tendința lui Henry Whittaker în viață era să admire fără rezerve tot ce făcea.

Încă din primele două pagini intrăm într-un roman de atmosferă, scris pe un ton șugubăț iar de aici înainte paginile efectiv vor curge și aproape că nu vei mai fi capabil să lași cartea din mână. Până așteptăm copila să crească măcar pentru a articula câteva cuvinte, autoarea ne aruncă în trecut și ajungem la Grădinile Kew din Anglia unde îl cunoaștem pe tatăl lui Henry, cel care a fost numit chiar de către George al III-lea “Vrajitorul Merelor”. Henry deprinde ușor de la tatăl său acest limbaj secret al plantelor însă este în permanență nemulțumit de situația lui și de ceea ce familia lui ar putea să-i ofere în viitor.”Omul trebuie să profite, a început el să-și spună pe când avea doar treisprezece ani. Omul trebuie să taie câte o oaie în fiecare zi. Dar unde să găsești oi?” Exact ceea ce tatăl său nu era, Henry va găsi în Sir Joseph Banks, administratorul Grădinilor Kew, aventurier chipeș, afemeiat, ambițios, mereu gata de întrecere, puterd de bogat și recent întors din călătoria sa în jurul lumii, în calitate de botanist șef  pe HMS Endeavour a căpitanului Cook. Sir Joseph Banks devine rapid modelul lui Henry și ulterior dușmanul său, dar pâna atunci va încerca să învețe toate secretele acestuia, convingându-l că e “un mucos bun la casa omului”. Sir Banks îi recunoaște ușor talentele(eh, trebuie să cițiti cartea ca să înțelegeți la ce talente mă refer), dar îl preferă totuși departe de casa omului. Și astfel, în 1776, pornim alături de Henry și de căpitanul Cook în cea de a treia călătorie în jurul lumii. Oh, parcă vedeam la bord și ceasul maritim și cronometrul lui Harrison, a căror poveste am aflat-o din povestea Longitudinii scrisă de Dava Sobel! “Pleacă în lume, Henry, și învață cum să devii gentilom“, asta va întelege Henry din ultimele sfaturi date de Banks înainte de îmbarcarea pe Resolution. Această ultimă călătorie pentru căpitanul Cook va fi călătoria care îl va iniția pe Henry în tainele botanicii și ale comerțului cu plante. Întors în Anglia este recunoscut ca și botanist și trimis într-o nouă misiune, de data aceasta, în Peru. Vor urma alte călătorii pe mare și uscat care îl vor maturiza și din care se va întoarce întărit. Era acum recunoscut ca și botanist și rimis al regelui Angliei, iar pentru Henry Whittaker acesta era un lucru mare dar curând va afla că nu și suficient. Nici când va ajunge să aiba propria plantație de chinchină în Java nu va considera că e suficient. Veți găsi o interesantă și fascinantă istorie a chinchinei(arborele frigurilor sau al iezuitilor) și a comerțului cu această plantă medicinală. Nici după ce se va casători cu Betrix van Devender, fiica patriarhului grădinii Hortus din Amsterdam nu va considera că e suficient. Socrul său nu nutrea respect pentru el doarece știa că Henry își trădase țara pentru bani. “Da, era olandez și îi plăceau banii, dar nu era nici bancher, nici speculator.” Fiica sa însă nu era nici urâtă, nici frumoasă, se apropia de statutul de fată batrână, putea conversa în cinci limbi vii și două moarte, avea vaste cunoștințe de botanică, prin urmare pentru majoritatea pretendenților era “descurajant de educată”. Nu și pentru Henry Whittaker care vedera în ea “tocmai ce trebuie pentru o soție”. Același lucru vedea și Betrix van Devender în Henry; îi plăcea forța și viclenia lui, potențialul și succesul. Era convinsă că vor putea colabora și credea că poate va reuși să îl și cizeleze puțin, căci Henry nu era nici frumos, nici rafinat, nici educat. “Domnul Whittaker are foarte multe principii. Doar că nu sunt de soiul cel mai admirabil” avea să-i spună Beatrix tatălui ei. Singurul termen potrivit pentru alianța lor pe care îl găsea Beatrix, era “partenrederij – un parteneriat bazat pe comerțul cinstit și comunicarea fățișă, în care profitul de mâine e rezultatul promisiunilor de azi, iar cooperarea ambelor părți în mod egal contribuie la prosperitate.” Desigur, Beatrix a fost dezmoștenită și tot ceea ce și-a luat cu ea spre viitoarea ei casă – America – a fost, servitoarea personală, două cărți de botanică, câțiva dintre cei mai rari bulbi de lalele din Hortus, “împachetați cu grijă în muschi” și câteva registre pentru contabilitate. Beatrix avea deja totul planificat! Cei doi soți vor ajunge în Philadelphia în 1793 și vor cumpăra 141 de hectare de pășuni și păduri neatinse pe care Henry intenționa să facă paradă. Țelul lui Henry a fost să devină bogat înainte de 40 de ani, însă se pare că Beatrix nu se înșelase în privința soțului ei căci la 32 de ani acesta era deja foarte bogat! Însă el “întelegea nu doar farmecul banilor, ci și farmecul mai misterior al puterii. Știa că domeniul lui trebuia nu doar să fascineze ci și să intimideze.” Prin urmare, conacul în stil palladin de dimensiuni regești, serele și grădinile, întregul domeniu denumit White Acre trebuia să înspire aceste sentimente. Si așa a și fost. Înzestrat cu sânge rece, spirit comercial și multă ambiție, la 1800, Henry era cel mai bogat om din Philadelphia și unul dintre cei mai bogați trei oameni din emisfera vestică. În dicționarul lui Henry Whittaker cuvântul “suficient” nu exista…

Dacă la această primă parte am râs copios, personajele, călătoriile și afacerile fiind prezentate cu mult umor, următoarea parte, cea a copilăriei Cireșicăi de la White Acre mi s-a părut aproape magică, poate si din cauză că în foarte multe situații parcă îmi retrăiam copilăria dar și modul în care am fost educată și în care am fost învățată să descopăr lumea. Probabil citind prima parte și aflând mai multe despre personalitatea părinților nu vă e greu să vă dați seama de educația de care va beneficia Alma. Cred că partea asta este absolut minunată pentru toți părinții care se gândesc să ia în considerare homeschoolingul. De cum a învățat să se țină pe picioare și să articuleze câteva sunete, Beatrix s-a ocupat personal de educația micuței Alma. Și nu e de mirare dacă de cum a învățat să vorbească Alma a învățat să pună întrebări! Ba mai mult a învățat să nu renunțe niciodată la o întrebare până ce nu se convingea de ce “e sigur așa”. “Alma se născuse în familia potrivită pentru astfel de întrebări neobosite; atâta timp cât își exprima întrebările în mod politicos i se răspundea. Henry și Beatrix care aveau o toleranță la fel de scăzută pentru oamenii înceți la minte, îi cultivau fiicei lor spiritul iscoditor. Ca o paranteză, nu pot sa nu mă întreb de ce în școala românească tocmai acest spirit iscoditor este primul înăbușit! “Beatrix nu era de părere că un copil era prea mic pentru aumite discuții, iar dacă la doi ani copiii altora putea fi învățați să recite rugăciuni, atunci copilul ei putea fi învațat orice.” Prin urmare înainte să împlinească patru ani Alma știa să numere în 4 limbi, iar pe latină se punea un accent deosebit. Daca Hanneke de Groot, menajera ei îi atrăgea atenția că prea chinuie copilul cu învățătura, Beatrix  răspundea că “În toată istoria, nu s-a auzit ca o tânară bine hrănită și cu o constituție sănătoasă să moară de prea multă învătătură.” Apoi Beatrix Whittaker credea în “respectabilitate și moralitate – dar, daca ar fi fost nevoită să aleagă doar una, probabil ar fi fost respectabilitatea.” Și-a educat singură fiica și a făcut-o cu plăcere. În ceea ce îl privește pe Henry, care nu beneficiase de educație, tot ceea ce el știa e că nu dorea să-și vadă copilul oprit de nicio piedică. Nu putea să o ajute cu studiul clasicilor, nu avea nici răbdarea necesară să se ocupe în permanență de ea, dar avea grijă ca indirect să o învețe ce e curajul, ce anume e moartea, ce e negocierea. Îi mai spusese și că întotdeauna trebuie să aibă pregătită o ultimă mită. Alma își admira mama, deși nu de puține ori se simțea intimidată de ea și își adora tatăl. Însă singura persoana în fața căreia își recunoștea uneori temerile era Hanneke de Groot. Își iubea poneiul și pădurea. Îi plăcea să culeagă plante și să le clasifice în ierbare. Îi era frică de alti copii. Îi placeau musafirii părinților ei. Pentru mulți invitați cinele la White Acre erau un șoc. Henry era mândru de femeile din viața lui, Beatrix și Alma, femei care gândesc, pun întrebări, au răspunsuri. Ceva neobișnuit. La aceste cine se negociau contracte, se puteau obține finanțări, scrisori de recomandare. La aceste cine participau și cele mai importante personalități din lumea știintei ale vremii. Va fi însă o cina pe care Alma nu o va uita niciodată! Unul dintre cei mai importanti astronomi italieni aflat în Philadelphia cu ocazia unei conferinte, era invitatul special al unei cine la White Acre. Pentru amuzamentul invitatilor, celebrul maestru, a recreat un model al universului pe peluză, folosindu-i pe post de corpuri cerești chiar pe oaspeti! Fascinată de spectacolul viu care se desfășura, Alma dorește să ia și ea parte dar este ignorată, până cănd tatăl îi strigă maestrului – “Dă-i fetei un loc!”. Această poruncă îi va ramâne multa vreme în minte Almei, până când va realiza că e de datoria ei să îșî găsească singură un loc. Dar în aceea noapte feerică Alma a primit “locul” unei comete, ba mai mult i s-a încredintat și o flacară, a aflat care este rolul ei “Zburdă și tu de colo-colo!” iar ea a simțit că zboară.

Întreaga viață a Almei va fi însă dată peste cap odată cu apariția unei orfane, pe care mama sa o va adopta și pe care o va numi Prudence. De origini umile, dar de o frumusețe orbitoare. Acesta e momentul dureros în care Alma realizează și conștientizează că ea nu este frumuosă și nici nu va fi vreodată. “Frumusețea nu e necesară. Frumusețea stă în calea preciziei.” îi spusese Beatrix, dar totuși Alma simte o invidie care o roade și pe care nu poate să o ascundă nici măcar, sau cu atât  mai mult față de mama ei. “Îmi pare rău pentru tine, Alma Whittaker, că ești atât de egoistă cu ceilalți (…) Corectează-te!” Cele două fete vor fi date în grija unui profesor special adus la White Acre pentru a se ocupa de educația lor. Însă pe cât încerca Prudence să recupereze diferențele de educație dintre ea și Alma cu atât Alma o privea cu și mai multă suspiciune. Dacă mai adaugăm și faptul că frumusețea lui Prudence deja ajunsese vestită și peste ocean putem să ne imaginăm ce era în sufletul Almei. “Eh, toți îi dați prea multă importanță lui Prudence, spuse el. Pentru mine, cea urâțica face de zece ori cât cea drăguță.” Iată o singură afirmație a lui Henry care le va urmări pe ambele fete toată viața lor. Deja domnișoare, cinele familiei erau acum altfel discutate. Desigur, se acceptau în continuare întrebări, însă atât Henry, cât mai ales Beatrix, care de altfel le oferea și feedbackul necesar după fiecare cină în prezența unor musafiri, erau preocupați de discuțiile pe care erau capabile să le poarte fetele cu musafirii. Discuțiile trebuiau să fie interesante, bine argumentate și inteligente. Alma, desigur excela, Prudence tăcea. Însă nici vorbăria Almei nu scăpa netaxată decât în foarte puține cazuri. La 16 ani un element nou intră în viața Almei, descoperirea propriei sexualități. Desigur Alma știa tot ce se poate ști din punct de vedere anatomic despre organele sexuale feminine și masculine. Însă literatura erotică era ceva nou! Preocupat de îmbogățirea bibliotecii de la White Acre și profitând de ultima criză care lăsase în faliment multe familii vechi și bogate, Henry cumpără biblioteci întregi pe care le lasă în seama lui Beatrix și a Almei să le sorteze. Într-un final, a rămas doar Alma să se ocupe de sortarea și eventual recondiționarea unor exemplare valoroase dar foarte distruse. Cu aceasta ocazie Alma a găsit o multitudine de cărți interzise, pe care deși stia ca nu se cuvine să le citească, nu se putea abține. Spațiul mic și închis destinat legătoriei va deveni spațiul ei intim și secret. Pe măsură ce devine tot mai dependentă de aceste plăceri se accentuează și sentimentul de vinovăție; vina fiind cu atât mai mare cu cât simțea că astfel își trădează mama. Și, desigur, odată cu conștientizarea nevoilor propriului corp, Alma își proiectează aceste dorințe și fantezii asupra singurului bărbat care se arătase pâna acum interesat de ea și de studiul ei. Singurul bărbat care se arătase drăguț cu ea și nu părea a fi cu totul sub farmecul lui Prudence. E atât de cuprinsă de aceste plăceri imaginare încât nici măcar nu realizează ca sora ei vorbește la o cină, expunându-și ferm punctul de vedere în legătură cu sclavia. Un fapt nemaîntâlnit ca Prudence să aibă un punct de vedere, pe care să îl expună cu voce tare. Un fapt nemaiîntâlnit ca Alma să nu fie capabilă să răspundă la niște întrebări banale! Dar Alma era, sau cel puțin credea că este îndrăgostită și aproape că nici nu mai conta mustrarea pe care i-o va administra Beatrix pentru un comportament atât de dezastruos la o cină în compania unor invitați.

Proaspătul sentiment al dorinței carnale, dar și de apreciere din partea bărbatului iubit în secret, o vor impulsiona pe Alma, să scrie, să cerceteze și să publice unele dintre cercetările și teoriile ei. Si chiar dacă nu-și dezvăluia numele întreg, Alma era conștientă de faptul că multe dintre persoanele cunoscute știau cine se află în spatele semnăturii “A. Whittaker”, chiar dacă “lumea științifică a vremii făcea o distincție strictă între “botanică”(studiul plantelor de către bărbați) și “botanica elegantă”(studiul plantelor de către femei)”.

O atmosferă desprinsă parcă din “Un veac de singurătate” îcepe să se contureze imediat după moartea lui Beatrix și anunțul celor două căsătorii, al lui Prundence și a Rettei, singura prietenă a Almei și care ne demonstrează de fiecare dată, prin contrast “aluatul” din care este formată Alma. Conștientă de faptul că va trebui să se mulțumească doar cu universul pe care îl oferă domeniul White Acre, Alma încearcă să evadeze și astfel descoperă universul mușchilor. Desigur, va învăța totul despre afacerile familiei sale; a învățat să le conducă, să ia decizii, dar de-a lungul anilor izolați, a ajuns să cunoască multe despre lumea mușchiului iar acum îsi asumase să publice sub numele de Alma Whittaker; domeniul mușchiului nefiind unul competitiv, nu găsise nici opoziție masculină în acest sens. Alma a înteles și de ce nu studiase nimeni mușchiul până atunci:

pentru un ochi nepriceput, părea să rezerve atât de puține lucruri de studiat. În general mușchiul se definea prin ceea ce nu avea, nu prin ceea ce era – și e adevarat că nu avea multe. Mușchiul nu făcea fructe. Mușchiul nu avea rădăcini. Muschiul nu creștea mai înalt de câteva degete, fiindcă nu avea un schelet celular intern care să-l susțină. Mușchiul nu putea reține apă în interior. Mușchiul nici măcar nu întreținea relații sexuale. (Sau cel puțin nu evident, spre deosebire de liliac sau florile de măr – sau de orice altă floare – care își etalează organele masculine și feminine.) Mușchiul își ascundea înmulțirea de ochiul uman neajutat de lentile. De aceea era cunoscut și sub numele grăitor de Cryptogamae – “nuntă ascunsă”. (…) Dar iată ce întelegea foarte puțină lume și ce ajunsese și Alma să afle: mușchiul e incredibil de puternic. Mușchiul mănâncă piatra; în schimb aproape nimic nu mănâncă mușchi. Mușchiul se hrănește cu pietre, încet dar devastator, la o masă care durează secole. Dacă are destul timp, o colonie de mușchi poate transforma o stâncă în pietriș, iar pietrișul în pământ afânat. Sub streșinile de gresie goală, coloniile de mușchi formează bureții vii, picurând de apă, care se agață de piatră și beau apă bogată în calciu direct din stâncă. În timp, amestecul de mușchi și minerale se va transforma în travertin. În suprafața marmorată, dură, albă ca smântâna, vor rămâne vizibile pentru totdeauna dârele de albastru, verde și cenușiu – urme ale mușchiului antediluvian. Însăși bazilica Sfântul Petru e construită în travertin, creat și colorat de organismele coloniilor de mușchi străvechi.

Mușchiul crește unde nu poate crește nimic altceva. Crește pe cărămizi. Crește pe scoarța copacilor și pe plăcile de ardezie de pe acoperișuri. Crește în interiorul cercului arctic și în cele mai calde zone de la tropice; crește și pe blana leneșilor, pe spatele melcilor, pe oasele umane în descompunere. Mușchiul, după cum aflase Alma, e primul semn de viață botanică ce apare pe terenurile incendiate sau pustiite în alt mod. Mușchiul are îndrăzneala de e retrezi pădurea la viață. E un motor al renașterii. Un smoc de mușchi poate rămâne în hibernare, uscat, patruzeci de ani la rând, iar apoi poate învia într-o clipă dacă îl înmoi în apă.

Mușchiului nu-i trebuie altceva decât timp. (…)

Dar Alma avea teorii proprii și bizare despre timp,consolidate de dovezile fosile din marna oceanului primordial, la care făceau referire Lyell și Phillips în studiile lor. Alma ajunsese să creadă că în cosmos existau mai multe feluri de timp, care funcționau simultan; ca taxonom meticulos, ajunsese chiar să le deosebească și să le numească. Mai întâi – determinase Alma – exista așa-numitul Timp Uman, o narațiune a memoriei limitate, muritoare, bazată pe amintirile imperfecte ale istoriei documentate. Timpul Uman era un mecanism scurt, orizontal.(…) Dar cea mai izbitoare caracteristică a Timpului Uman era că înainta cu o repeziciune uimitoare. La scară universală, dura cât ai pocni din degete. (…)

La celălalt capăt al spectrului, postula Alma, se afla Timpul Divin – o eternitate de neînțeles în care creșteau galaxiile și în care sălășluia Dumnezeu. Despre Timpul Divin nu știa nimic. Nimeni nu știa. (…)

Revenind la Pământ, mai aproape de cele cunoscute, Alma mai credea și în ceva ce ea numea Timp Geologic (…). Timpul Geologic înainta cu o viteză care părea aproape eternă, aproape divină. Se mișca în ritmul pietrei și al munților. Timpul Geologic nu se grăbea și se scurgea (…), de mult mai multă vreme decât se presupusese.

Dar undeva între Timpul Geologic și Timpul Uman, susținea Alma, se mai afla ceva – Timpul Mușchiului. În comparație cu Timpul Geologic, Timpul Mușchiului avea o viteză orbitoare, fiindcă mușchiul putea face în câteva mii de ani ce nu putea spera piatra să îndeplinească nici într-un milion. Dar, în raport cu Timpul Uman, Timpul Mușchiului era dureros de lent. Pentru ochiul uman necunoscător, mușchiul nici nu părea să se miște. Dar se mișca, ba chiar cu rezultate extraordinare. Nu părea să se întâmpla nimic, însă, după vreo zece ani, se schimba totul. Mușchiul se mișca, dar atât de lent, încât mare parte a omenirii nici nu-i putea urmări mișcarea.

Alma însă putea. Și îl urmărea.

Alma cunoștea multe, însă cel mai puțin se cunoștea pe ea. Două evenimente vor cataliza drumul Almei spre auto-cunoaștere. Primul îl va constitui întâlnirea cu Ambrose Pike, bărbatul de care se va îndrăgosti și cu care se va căsători. Ambrose este artistul utopic, poate cel mai desăvârșit artist botanist al timpului său, maestru ilustrator al orhideelor. Credea cu tărie asemenea pantofarului Jakob Bohme, transformat în mistic, că întreaga lume naturală e un cod divin care poartă dovada iubirii Creatorului. Dumnezeu si-ar fi lăsat amprenta, semnătura în alcătuirea fiecărei plante de pe pământ. Știți imaginile “vegan” care circulă pe facebook, cu plante care au o formă asemănătoare organelor din corpul uman și prin urmare sunt indicate a fi mâncate în funcție de organul care este afectat? Eh, de la domnul Bohme avem această teorie! Desigur, el nu a fost singurul, iar în carte veți afla mai multe despre mistici dar și despre ilustratori botanici celebri. Desigur, Ambrose este opusul Almei, a cărei minte nu poate concepe astfel de teorii, oricât s-ar chinui să le înteleagă. Mintea ei nu poate să nu cerceteze, totul, până la cel mai mic amănunt.

Mai toate frunzele au formă asemănătoare cu ficatul –  ar trebui să le mâncăm pe toate?

… dar, Ambrose, sintagma “crinii de pe câmp” în sine e o traducere greșită. Nu se poate ca Cristos să fi vorbit despre crini în Predica de pe munte. În Pallestina nu cresc decât două varietăți de crin și amândouă sunt extrem de rare. N-ar fi înflorit atât de abundent încât să umple cămpul. Nu i-ar fi fost atât de cunoscute omului de rând. Cristos, care-și modela învățătura să se potrivească unei mase cât mai largi s-ar fi referit mai degrabă la o floare întâlnită la tot pasul, pentru ca ascultatorii să-i înțeleagă metafora. Așadar e foarte probabil ca El să fi vorbit de anemonele de câmp – probabil Anemona coronaria -, deși nu putem fi siguri…

Astfel era construită mintea Almei. În opinia ei Dumnezeu nu era botanist ci, mai degrabă, matematician. În ceea ce privește căsătoria, pe lângă o împlinire intelectuală, Alma căuta și o împlinire carnală. Ambrose însă căuta o împlinire spirituală. Precipitarea unor evenimente îi vor dezvălui însă Almei că nu toate căsniciile din dragoste sunt fericite, la fel cum nu toate căsniciile din interes sunt nefericite.

Al doilea eveniment catalizator din viața Almei il va reprezenta moartea celor mai importanți bărbați din viața sa, și în special moartea tatălui ei. “Du-te și află!” va fi ultimul sfat părintesc pe care îl va primi Alma, din partea tatălui care-i cunoștea atât de bine mintea și nevoile, deși din prea multă dragoste o forțase să trăiscă într-o colivie. Astfel va începe drumul Almei, la mijlocul vieții și nu la început, ca în cazul tatălui, spre (re)descoperire și confirmare de sine. Peisajul tropical al insulei Tahiti, unde venise să descopere tot ce nu putuse să înțeleagă despre Ambroise, Alma avea să se găsească pe ea și să se împace cu greșelile pe care le-a făcut, în special, față de sora sa, Prudence. Pentru că Haneke de Groot îi mărturisise niște amănunte pe care Alma, cu toată atenția ei pentru lumea din jurul ei, refuzase să le vadă. Întâlnirea cu reverendul Welles, împlinirea carnală fugară cu Mâine Dimineața, sora Manu, câinele Roger, aflarea versurilor cântate de rauti, acești povestași/istorici, a căror sarcină era să alerge pe langă bărbați când intră în luptă pentru a le păstra curajul amintindu-le cine sunt, toate acestea reprezintă contactul pentru Alma, cu o lume simplă dar vie, complet diferită de ceea ce Alma cunoscuse până atunci. În plus, învățase să se descurce singură, fără a o armată de servitori, să-si gatească singură hrana – era “autotrofă”, cum ar fi spus cu admirație, prietena ei, Retta! Tot în Tahiti va descoperi că, “ca să mori, nu trebuie decât să nu mai încerci să trăiești. Nu trebuia decât să-ți dai acordul pentru a pieri.”. Dar Alma avea încă multe lucruri nepuse în ordine! Alma știa acum unde vrea să trăiască!, ce anume voia să scrie, o teorie care o măcina de cățiva ani, iar pentru a-și argumenta teoria nu mai avea nevoie de vasta bibliotecă de la White Acre, “era ea însăși o bibliotecă”. Alma știa cine era acum, era propriul ei rauti și își va spune propriul cântec de luptă cu glas tare, odată ajunsă în Amsterdam, la porțile Hortus Botanicus, locul unde voia să se angajeze, prezentându-și pe post de carte de vizită, teza scrisă în timpul celor 14 luni petrecute pe drum, din Tahiti până în Olanda, intitulată “Teoria alterării competitive” bazată pe observațiile ei timp de 30 de ani asupra mușchilor.

Semnătura tuturor lucrurilor este romanul unei vieți, mare cât un secol. Cu o minte educată în taxonomie, la fel ca și a mamei ei, Alma Whittaker își va moșteni adevărata cutezanță, din partea tatălui, abia spre mijlocul vieții, când va reuși să se rupă de universul închis dar plin de comoditate pe care i-l oferise domeniul familiei și când în sfărșit va deveni în totalitate, EA. Complet detașată de orice griji materiale sau de orice altă natură, mare parte din viață, singura preocupare a Almei va fi să studieze și să catalogheze lumea vegetală. Studiul mușchiului îi va ocupa toată viața ajungând să formuleze în aproape același interval de timp, dar independent, aceleași concluzii pe care le va formula și Charles Darwin, în lucrarea sa “Originea speciilor”.

Cu cât este mai mare criza, cu atât mai rapidă este evoluția.

La fel ca și mușchii pe care îi studiase, Alma va trebui să treacă prin anumite crize pentru a-și împlini propria evoluție. De fapt, într-un final vom putea spune că Alma Whittaker este ca și mușchiul pe care îl studiase, iar viața ei se aseamănă într-o oarecare măsură cu Timpul Mușchiului. Însă, spre deosebire de Darwin, împlinirea Almei, nu ține de o recunoaștere publică. Alma nu își publică teza din simplul motiv că era conștientă de faptul că teza ei avea o fisură – numită de ea, efectul Prudence –  pe care nu reușea să și-o explice suficient de riguros științific, îi lipsea

o explicație evoluționistă convingătoare pentru altruismul și sacrificiul de sine uman.

Conversațiile cu Alfred Russel Wallace, alt naturalist, care și el ajunsese la aceeasi concluzie ca și Darwin și ea, faptul că fuseseră trei(această cifră magică, încărcată de simbolism) care observaseră și gândiseră, independent, aceleași concluzii referitoare la misterele evoluției în lumea naturală îi vor aduce Almei acea împlinire sufletească de care avea nevoie, pentru că acum putea să ajungă la o concluzie, la peste 80 de ani, și în legătură cu viața ei. A fost fericită, împlinită?

Vedeți dumneavoastră, niciodată n-am simțit nevoia să înventez o lume dincolo de aceasta, fiindcă lumea aceasta mi s-a părut îndeajuns de mare și de frumoasă pentru mine. M-am tot întrebat de ce nu e la fel de mare și de frumoasă pentru alții – de ce trebuie să inventeze sfere noi și miraculoase sau să-și dorească cu aprindere să trăiasca altundeva, dincolo de tărâmul nostru… dar asta nu e treaba mea. În fond, suntem toti diferiți. Eu n-am vrut altceva decât să cunosc lumea aceasta. Acum, cănd mă apropii de sfârșit, pot spune că o cunosc cu mult mai bine decât atunci când am sosit în ea. Mai mult fărâma mea de cunoaștere s-a adăugat restului de cunoaștere acumulată de-a lungul istoriei – s-a adăugat, cum s-ar zice, marii biblioteci. Nu e puțin lucru, domnule. Oricine poate spune asta a trăit o viață norocoasă.

În plus, în final Alma era o adevărata Whittaker! Cred ca numele nu a fost ales întămplător, dacă ne gândim la el ca la un joc de cuvinte (whit – fărâmă, bucată și (to) take – a lua), putem spune că Alma a luat fărâmă cu fărâmă din tot ceea ce i-a oferit viața, cu bune și cu rele.

Poți cumpăra cartea de aici sau aici.

Semnătura tuturor lucrurilor de Elizabeth Gilbert, Editura Humanitas, 2014, Colecția Seria de autor Elizabeth Gilbert, traducere de Anca Bărbulescu

*imagine header – pixabay.com

** Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

, , , , ,

4 Responses to Semnătura tuturor lucrurilor, o poveste despre suflet și prundență

  1. bella says:

    buna Ivona, trebuie sa citesti ( daca nu cumva ai facut-o deja!) maninca roaga-te iubeste…filmul nu mi-a placut, pt. ca citind cartea, eu cel putin, nu am putut corela actorii de pe ecran cu personajele cartii si nu neaparat pt. ca am citit cartea in germana. Si eu am fost sceptica cind am inceput sa citesc dar am finalizat-o nesperat de extaziata…cartea ofera multe subiecte de a-ti face ordine in ginduri, in suflet si in simtiri…
    multumesc pt. recomandarea de mai sus…ai scris f. frumos si complex…

    • Ivona Maris Ivona Maris says:

      Nu ma pot convinge sub nicio forma sa citesc “Eat, Pray, Love” in schimb ma atrage “Stern Men” de aceeasi autoare. Sper sa iti placa “Semnatura tuturor lucrurilor” si multumesc pentru feedback 🙂

  2. Bella says:

    Recenziile tale Ivona sunt atit de complexe si minunate ca pot tine muuult timp “(in)loc de carte”, pina se iveste ocazia cititului…prababil ca tinta ta este ca sa faca curios cititorul, dar prin finetea detaliilor, ele devin o carte in miniatura… iti multumesc…

    • Ivona Maris Ivona Maris says:

      Multumesc si eu ca le citesti. Nu multa lume are rabdare, avand in vedere lungimea lor 🙂
      Daca am reusit sa iti starnesc curiozitatea astfel incat sa citesti cartea astept cu mult interes impresia ta.

Lasa un gand:

%d bloggers like this: