In Am fost aici, Din calatorii

Ruine cu poveste. Cetatea din Ardud

După vizitarea Castelului din Carei, am pornit spre Cetatea din Ardud, o altă reședință a familiei Karolyi. Din păcate, ne-am programat greșit timpul pe care să-l petrecem aici. Am crezut că o jumătate de oră va fi suficientă, am stat ceva mai mult de o oră, dar și așa prea puțin. Sunt foarte multe planșe informative(informații care nu le veți găsi pe wikipedia, ci probabil doar în cărți de specialitate) care merită citite în tihnă și nu pe sărite, deci, aș recomanda o vizită de cel puțin 2-3 ore. Nu vă lăsați inșelați de faptul că aparent, sunt doar două turnuri salvate din ruină!

În turnul din stânga veți găsi multe informații despre organizarea militară, istoria familiei Dragfi, ordinele de cavaleri care s-au luptat pe aici iar in turnul din stânga s-a încercat explicarea modului de organizare al gospodăririi unei cetăți medievale, meșteșugurile care se practicau în cetate, raporturile dintre conducători și locuitorii cetătții.

Construcția cetății a început în 1487, în vremea lui Bartolomeu Dragfi, voievod al Transilvaniei din 1493 până în 1499. S-a remarcat ca distins comandant militar, luptând alături de Matia Corvin, dar și alături de Ștefan cel Mare – cu care era încuscrit -, împotriva invaziei polone. Acesta era descendent al familiei Dragfi din Beltiug, o ramură a familiei voievodale a Drăgoșeștilor, care se trăgeau din Drag, comite de Maramureș. Ardudul era de mai multă vreme în stăpânirea familiei Dragfi iar dreptul de ridicare al cetății le fusese acordat de regele Ungariei cu 30 de ani înainte. Construcția fortificației se va încheia în 1507, sub Ioan Dragfi. Din desenele rămase din epocă rezultă o fortificație cu 4 turnuri, șanțuri de apărare cu apă, mori și un țarc de vânătoare împrejmuit, una dintre cele mai solide cetăți din nordul Transilvaniei. După moartea ultimului descendent al familiei Dragfi, cetatea cunoaște o perioadă de declin, schimbându-și des stăpânii, fiind cucerită, asediată și devastată de turci până aproape la temelie.

Legenda din jurul cetății este legată de perioada în care cetatea a fost în stăpânirea lui Francisc Rakoczi al II-lea, cel care a pornit răscoala curuților împotriva habsburgilor. Se spune ca acesta și-ar fi blestemat fiica, pe Vilma, care s-a lăsat sedusă de un ofițer austriac al cărui unic țel a fost să afle secretele pivnițelor cetății din Ardud pentru a o putea cuceri. Cuprinsă de temeri, Vilma a recunoscut în fața tatălui ei trădarea pe care a comis-o. Deși Francisc a reușit să scape prin labirintul de tuneluri la care pivnița oferea acces, acesta și-a blestemat fiica să rămâna blocată în pivniță până ce un tânăr o va săruta de trei și o va urma în adâncurile castelului fără să privească înapoi. Dacă privea înapoi s-ar fi transformat în stană de piatră. Dacă rezista tentației avea să se bucure și de tezaurul ascuns al familiei și de Vilma.

Tunelurile legendare mai incită și astăzi imaginația, deși personalul insistă că acestea nu sunt kilometrice și cu atât mai puțin, suficient de înalte și de late încât să permită fuga unui călăreț. Cert este însă că legendele nu strică, ci aduc un plus de farmec locului. 🙂

Râvnită de groful Karolyi Șandor, cetatea intră într-un final în stăpânirea sa și cunoaște o perioadă de înflorire. Puternica familie Karolyi o va restaura și reconsolida, transformând-o într-o cetate-castel care va deveni unul dintre centrele de putere ale familie.

După căderea Imperiului Austro-Ungar și mai ales în perioada comunismului, locul ajunge din nou într-o stare avansată de degradare. Ca norocul, s-a gândit restaurarea ei, pe baza de fonduri europene, la pachet cu minunatul Castel din Carei. Vara, se organizează aici diferite festivaluri cu tematică medievală și proiecții de film. Bravo, Ardud! Ați readus la viață un loc frumos.

Intrarea este liberă iar locul este deschis în fiecare zi de la orele 10:00 până la 18:00. Noi am ajuns pe la 17:30 și prin urmare ne-am întins puțin peste program. Nu ne-a grăbit nimeni, din contră domnul care asigură paza obiectivului a fost foarte amabil cu noi, suficient de discret încât să nu-i simți prezența și totuși întotdeuna acolo, dispus să răspundă la orice întrebări. De altfel, am fi și sărit unele încăperi dacă nu ar fi fost atât de amabil încât să se îngrijească să nu ratăm ceva!

 

, ,

Lasa un gand: