Prințul Rupert al Rinului, ultimul și cel mai fidel cavaler al Angliei



Home » Din mansarda » Din biblioteca » Prințul Rupert al Rinului, ultimul și cel mai fidel cavaler al Angliei

Nu știu cum se face, dar în trecut, nu era suficient să excelezi doar într-un domeniu. Desigur, puteai să fii militar de profesie, medic sau avocat, dar în general marile personalități excelau în mai multe domenii. Chestiune de educație, dar mai ales de autoeducație, de permanență căutare, de curiozitate, de împlinire prin cunoaștere. L-am descoperit întâmplător pe prințul Rupert al Rinului, în timp ce mă documentam pentru o serie de articole despre istoria pirateriei în Caraibe. Istoria e de cele mai multe ori necruțătoare cu cei care au scris-o din a doua linie și cu învinșii. Când ne gândim la Războiul Civil Englez, primul care ne vine în minte e marele învingător Oliver Cromwell și, poate, Sir Thomas, Lord Fairfax. Cei care în copilărie am trăit cu sufletul la gură aventurile mușchetarilor lui Dumas, uităm însă mai greu de marele învins, Carol I al Angliei, primul rege judecat și executat pentru înaltă trădare din istoria Angliei. Dar cine au fost cei care l-au sprijinit pe rege, cei care au luptat pentru el? Ce s-a întâmplat cu ei după ce cauza lor a părut cu desăvârșire pierdută?

Prințul Rupert al Rinului a fost, putem spune, brațul înarmat al regelui. Dar a fost el doar un prinț străin, un soldat nemilos însetat de sânge sau a fost victima unei neobosite propagande a Parlamentului care l-a prezentat în acest fel? Cine a fost cu adevărat cel pe care propaganda parlamentară l-a ridicat la o dimensiune aproape mitică, atribuindu-i puteri magice? Cine a fost acest prinț care a pierdut aproape toate bătăliile importante deși era unul dintre cei mai înzestrați și capabili militari ai epocii sale? Cine a fost cel care în ciuda a tot s-a încăpățânat să păstreze ridicată flamura regaliștilor englezi, luptând chiar și împotriva fratelui său mai mare, Carol Ludovic, care în speranța de a obține sprijin pentru redobândirea pământurilor familiei a ales tabăra parlamentarilor? Personalitate extrem de complexă și fascinantă, prințul Rupert al Rinului m-a fermecat din primul moment în care am văzut portretul realizat de Gerard van Honthorst. De când l-am descoperit pe Manfred von Richthofen nu am mai fost atât de fascinată de un neamț. Adevărul e că, din foarte multe puncte de vedere, personalitatea prințului Rupert este asemănătoare cu cea a Baronului Roșu, asul aviației germane din Primul Război Mondial. Și unuia, și altuia îi plăcea ca inamicul să știe cu cine are de-a face. Dar cine a fost până la urmă prințul Rupert al Rinului?

Prințul Rupert
Prințul Rupert, portret realizat de pictorul flamand Gerard van Honthorst (1642)

Cel mai fidel cavaler al monarhiei engleze, pirat, amiral al Marinei Regale Engleze în timpul Restaurației, sportiv împătimit, tenismen desăvârșit, artist, om de știință și inventator, membru fondator al Royal Society, fondator al Companiei Hudson’s Bay din Canada, guvernator colonial, unul dintre cei mai frumoși bărbați ai acelor timpuri, amant și iubit al uneia dintre primele actrițe profesioniste din Anglia, supraviețuitor a două dintre cele mai sângeroase războaie ale acelor timpuri – Războiul de Treizeci de Ani și Războiul Civil Englez -, cea mai criticată personalitate istorică în jurnalul contemporanului său Samuel Pepys, suflet zbuciumat, veșnic dedicat trup și suflet unor cauze care păreau pierdute, viața prințului Rupert al Rinului, Duce de Cumberland și Conte de Holderness, bate orice scenariu de film. În volumul “Prince Rupert. The Last Cavalier”, istoricul Lord Charles Spencer – fratele regretatei Diana, Prințesă de Wales -, trece dincolo de faima de militar dobândită în timpul Războiului Civil Englez, încearcând să surpindă întreaga dimensiune a prințului.

Născut la Praga în zorii Războiului de 30 de ani, pe 17 decembrie 1619, prințul Rupert a fost al treilea fiu al Electorului Palatin, liderul Uniunii Protestante, Frederic al V-lea al Palatinatului și al Elisabetei de Bohemia, prima fiică a regelui Iacob I al Angliei și sora regelui Carol I al Angliei. Nașul său de botez a fost Gabriel Bethlen, Principele Transilvaniei care din cauza situației tulburi nu a putut însă participa la botez, delegându-l pe Imre Thurzó – unicul fiu al magnatului maghiar, palatinul Ungariei, György Thurzó, rector al Universității din Wittenberg –, să îl reprezinte. Botezul prințului Rupert a fost deosebit din mai multe puncte de vedere. Fiind născut la Praga, unii l-ar fi dorit prinț moștenitor al coroanei Boemiei. În al doilea rând, toți bărbații participanți la botez erau în armuri și cu sabia la îndemână. Câteva luni mai târziu, familia sa avea să fie nevoită să fugă din Praga, Prințul Rupert fiind cât pe ce să fie uitat în castelul abandonat, fiind recuperat în ultimul moment de un servitor și aruncat în ultima caleașcă a convoiului. Copilăria avea să îi fie marcată de pribegia familiei, veșnicele probleme financiare și încercările disperate și veșnic eșuate ale tatălui de a-și redobândi titlurile și terenurile, retrase și confiscate de Ferdinand al II-lea de Habsburg, Împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. La fel ca și fratele său mai mic, Prințul Maurice, va fi de mic destinat carierei militare, începându-și servicul militar de la vârsta de 12 ani. La vârsta de 17 ani primește comanda a trei regimente de cavalerie și sub flamura Palatinatului încearcă să redobândească titlurile și pământurile familiei. Doi ani mai târziu cade prizonier de război al lui Ferdinand al III-lea de Habsburg, Împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Încercările Habsburgilor de a-l converti la catolicism eșuează, dar personalitatea sa, dibăcia și curajul militar, și mai ales onoarea îi captivează pe Împărat și pe fratele acestuia, Arhiducele Leopold, care, de altfel, va deveni prieten al prințului captiv. I se propune să intre în Armata Imperială, iar după refuz, sub jurământul că nu va mai ridica stindardul împotriva Casei Imperiale este, într-un final, eliberat. Ajuns din nou în Anglia, la unchiul său Carol I al Angliei, se îndrăgostește definitiv de țara mamei sale, iar între el și unchiul său se leagă o legătură tot mai puternică, de admirație și dragoste, care va rezista tuturor încercărilor. Pentru Rupert, Carol I va fi tatăl pe care l-a pierdut mult prea repede și va face tot ce îi va sta în putință pentru a-l apăra.

Încă de la începutul Războiului Civil Englez, prințul Rupert încearcă să salveze tronul unchiului său matern. Carol I nu prea avea de nici unele la debutul războiului civil; nici arme, nici finanțe, nici oameni cu foarte multă experiență militară de partea lui. Prin urmare, în lipsa unei armate superioare numeric celei a Parlamentului, trebuia să mizeze pe o cavalerie cât mai puternică. De asta s-a ocupat prințul Rupert în vârstă de 23 de ani. De ocupat, s-a ocupat bine, adept al modelului militar impus de Gustav Adolf a ridicat o cavalerie de temut, motiv pentru care a devenit și ținta unor fake news, dintre cele mai abjecte. Veșnic în compania câinelui său, un pudel de vânătoare primit cadou în timpul detenției din Germania, Parlamentarii l-au reprezentat pe Rupert în diverse ipostaze cu o tentă mai mult sau mai puțin sexuală împreună cu câinele său. I-au atribuit și puteri magice, l-au facut tâlhar și multe altele.

In the prelude to the battle (Edgehill – n.m.) Charles rode among his units, his armour visible beneath a coat of black velvet, lined with royal ermine. He reminded his men of theit noble purpose, while countering the enemies’ verbal barbs:

‘Friends and soldiers! You are called Cavaliers and Royalists in a disgraceful sense…. Now show yourselves no Malignants, but declare what courage and fidelity is within you. Fight for the peace of the kingdom and the Protestant religion. The value of Cavaliers hath honoured that name both in France and other countries, and now let it be known in England, as well as horseman or trooper. The name of Cavalier, wich our enemies have striven to make odious, signifies no more than a gentleman serving his King on horseback. Show yourselves, therefor, now courageous Cavaliers, and beat back all oprobious aspersions cast upon you.’ (p. 71)

Cu o înălțime care băga dușmanii în sperieți (avea deja 1.94 m la 18 ani) și abilități militare deosebite, prințul Rupert avea totuși două mari hibe: fusese crescut după modelul militar continental, foarte diferit de cel englez, iar impulsivitatea vârstei, deși de mare folos într-un război de gherilă, nu îl ajuta foarte mult într-o bătălie cu o mare desfășurare de forțe.

Rupert’s style as a general revealed his character as a man: focused, straightforward, and uncompromising. (p. 100)

Problema cu modelul continental consta în faptul că prințul Rupert credea că atunci când are nevoie de ceva pentru oamenii săi, e suficient să meargă pe la țărani sau negustori și își ia ceea ce îi este necesar. În Anglia, însă, lucrurile erau diferite. Fondurile necesare regelui pentru război, se obțineau din donațiile celor care susțineau cauza sau din propriul buzunar. Spre deosebire de principatele din Germania, în Anglia, nu puteai merge peste un om, spunându-i că ai nevoie, de exemplu, de un cal pentru cavaleria regelui. Regele să fie sănătos și să dea banul pentru cal! Pe loc! Ăsta ar fi fost răspunsul. Rupert s-a dus peste un oraș și, după modelul german, a ceurt sub amenințarea asediului cele necesare pentru oamenii săi. Primarul, oripilat, i-a scris regelui să își calmeze nepotul. Regele a trimis o scrisoare cu scuze primarului. În plus, spre uluirea prințului, în armata engleză, ordinele puteau veni și de la generali, personal militar calificat și cu experiență, dar inferiori ca rang nobiliar. Prințul Rupert va avea nevoie de decenii pentru a înțelege, în mare, sistemul englez, dar ordinele le va accepta întotdeauna doar de la rege, singurul cu un rang superior lui.

By contemporary standards, Rupert possessed the key ingredients of a successful general: ‘As one said that pronunciation was the first, second, and third part of a good orator’, said the Bishop of Derry, in a sermon to a Royalist congregation, ‘so may I say that Courage is the first, second, and third part of a good commander.’ To valour, Rupert added versatility. Militarie Instructions for the Cavallrie, an influential tract published a decade before the Civil War, advised that: ‘The Cavalry must principally be empolyed to travel and molest the enemy, sometime by hindering him from his victual, sometime by endamaging his foragers, sometime by sending some troops even up to his camp to take some booty, by that means to draw him forth, and to make him fall upon some embuscadoe disposed beforehand in some fitting place.’ The prince used all aspects of the cavalier’s art to pull of one of his most famous successes. (p. 89)

Impulsivitatea vârstei dar și jocurile de culise de la Curte au condus într-un final la pierderea războiului, care în ciuda tuturor neajunsurilor, inițial părea că va fi câștigat de rege și susținătorii săi. Invidiat pentru încrederea și afecțiunea regelui dar și pentru primele victorii obținute, victorii care au adus un important avantaj moral trupelor regaliste, tânărul prinț se va lovi de tot mai multe piedici și de refuzul sprijinirii unor atacuri care s-ar fi putut dovedi decisive dacă ar fi fost date la momentul oportun. Înconjurat de o mulțime de lingușitori, în cele mai tensionate momente, Carol I părea să fie mai preocupat de partidele de vânătoare și de jocurile de cărți, decât de marșul spre Londra și recâștigarea controlului asupra capitalei. În plus, pentru disciplinarea armatei nu era suficientă doar carisma prințului Rupert care în tot războiul a fost în toate părțile, traversând pe calul său Anglia de la sud la nord și de la est la vest pentru a încuraja și ridica moralul trupelor; lipsa fondurilor pentru plata soldaților și aprovizionarea lor cu muniție avea să devină însă tot mai greu de suportat. Indiferent de curajul și măiestria în luptă a tânărului prinț, armatele sale nu aveau cum să facă față Noii Armate a lui Cromwell, dominate de fanatism religios. Șovăiala regelui în momentele favorabile și proasta inspirație a acestuia de a numi în funtea întregii armate un tănâr cunocut pentru faptul că preferă să fie în prima linie de luptă alături de oamenii săi, și nu într-un loc de unde ar fi putut avea o privire de ansamblu asupra bătăliei va avea ca rezultat victoria armatei parlamentare în bătălia decisivă de la Naseby, o bătălie pe care prințul nu și-a dorit-o, conștient de numeroasele dezavantage ale poziției în care se aflau. Cel mai urât om din Anglia pe de o parte, cel mai fidel și fermecător cavaler al Angliei pe de altă parte, suferea a doua cea mai mare înfrângere într-o mare bătălie în decursul unui an. Prima oară, fusese înfrânt la Marston Moor. El, cel mai temut comandant de cavalerie, pierduse cea mai mare confruntare dintre cavalerii din timpul războiului și, foarte probabil, cea mai mare bătălie purtată vreodată pe pământ englez. De altfel, abia scăpase cu viață. Însă după a doua înfrângere, prințul Rupert pierduse orice urmă de speranță în câștigarea războiului. Pragmatismul său german, experiență dureroasă de viață și amintirile despre încercările eșuate ale tatălui de a-și redobândi principatul l-au convins pe prinț că e de datoria lui să încerce să își convingă unchiul să înceapă negocierile cu Parlamentul, pentru a nu pierde tot. Carol I refuză să vadă evidențele, iar prințul Rupert este nevoit să predea Bristolul – ultima și cea mai importantă redută a regaliștilor datorită accesului la mare.  Conștient că nu are cum să apere orașul pe care de altfel el l-a și cucerit de la Parlamentari, cu atât de puțini oameni, simțindu-se responsabil pentru viața familiilor ofițerilor, Rupert negociază capitularea pentru a evita vărsarea inutilă de sânge. Sub îndrumarea sfetnicilor, Carol I se îndepărtează de nepotul său pe care îl acuză mai mult sau mai puțin direct de lașitate și trădare! Prințul Rupert nu era însă genul de om care să permită acuzații nefondate la adresa sa. O onoare pătată de acuzația de lașitate ar fi însemnat sfârșitul carierei militare pentru prinț, carieră care îi asigura singura sursă de venit. Împreună cu câțiva dintre cei mai fideli oameni ai săi scapă de sub supraveghere și traversează teritoriul dușman pentru a ajunge la rege și a cere o Curte Marțială. Chiar și dușmanii săi de pe lângă rege sunt nevoiți să accepte că prințul nu a avut nici o șansă în apărarea Bristolului, onoarea sa fiind astfel reparată. După ce nesocotește un ultim sfat al nepotului său, Carol I este vândut de scoțieni Parlamentului, iar Rupert și fidelul său frate, Maurice nu mai au altă cale decât să accepte varianta exilului propusă de Parlament.

The manner in wich Fairfax adressed the prince (at Bristol – n.m.) shows regard for a distinguished foe, whose lineage and character demand respect: ‘I take into consideration your Royal birth, and relation to the Crown of England, your honour, courage, and the virtue of your person’. (p. 158)

Ajuns pe continent i se propune o slujbă de mercenar în armata franceză cu gradul de mareschal de camp. Luptă pentru francezi împotriva spaniolilor și este împușcat în cap. Supraviețuiește rănii, însă aceasta avea să îl chinuie pentru tot restul vieții. După recuperare se alătură verișorului său în exil, Carol al II-lea al Angliei și acceptă să conducă mica flotă a regaliștilor.

Rupert was a professional soldier who had no experience as a sailor. (…) Youthful enthusiasm aside, his knowledge of the sea was limited to a few voyages shuttling back and forth across the Channel and North Sea.

Rupert, though, was temperamentally suited to seventeenth-century naval command. As Granger observed in his Biographical History of England, the prince ‘possesssed, in a high degree, that kind of courage, wich is better to atack than defend; and is less adapted to land service than that of the sea, where precipitate valour is in its element.’ Only the bravest men could hope to prosper in a theater of war so unforgiving, that is providing no hiding place. (p. 200)

Este începutul carierei pe mare a prințului. Încearcă o ultimă salvare a lui Carol I, dar ajunge prea târziu. Vestea morții unchiului sau îl ajunge pe mare. Este singurul supraviețuitor al unui naufragiu. După moartea regelui, pentru a asigura veniturile curții în exil, acceptă să devină pirat. Cu acordul mamei sale, amanetează parte din bijuteriile Palatinatului pentru a susține mica sa flotă de corăbii care în permanență luau apă și se îndreaptă spre Caraibe. Ajunge mult prea târziu, majoritatea coloniilor din Caraibe fiind deja controlate de Parlament. Pe un teren plin de dușmani, reușește câteva capturi dar este surprins de sezonul uraganelor care îi răpesc fratele, pe prințul Maurice, cel mai bun și fidel prieten al său. Acceptă cu greu pierderea și chiar și la ani distanță se încăpățânează să trimită echipaje în Caraibe în speranța că îl va găsi. Cu cea mai mare parte a bogățiilor înghițite de valuri, întregul voiaj e un eșec pentru prinț. Premiile capturate sunt mult prea puține, iar primirea lui pe Continent este dezastruoasă. Curtea aflată în exil își pusese toate speranțele în acestă expediție. Cu greu reușește să își plătească datoriile, să scoată de la amanet bijuteriile mamei și să își plătescă oamenii fideli. Suma rămasă Curții abia ajungea cheltuielilor curente, nici vorbă de fonduri suficiente pentru ridicarea unei armate.

Mult prea rănit, se îndreaptă spre ținuturile natale ale familiei. Pleacă spre Heidelberg pentru a-și pune în ordine moștenirea după ce fratele său, Carol Ludovic a reușit să reintre în posesia titlului și a unei părți din Principat. Discuțiile cu fratele se dovedesc un nou dezastru și orice plan de căsătorie eșuează. În lipsa unor venituri și a unei reședințe demne de titlul de Prinț, în ciuda frumuseții, prințul Rupert nu reprezintă o “partidă” în condițiile în care singura sa sursă sigură de venit este solda de militar de carieră. Petrece un timp și la Curtea Imperială, este primit bine, dar tot nu reușește să intre în posesia despăgubirilor care i s-ar fi cuvenit conform Tratatului de la Munster. Se dedică o perioadă sporturilor și artei. Este perioada în care produce cea mai celebră lucrare a sa, The Great Executioner, după mulți critici de artă cel mai frumos mezzo-tinto al secolului al XVII-lea: “strălucitoare și energică”, “remarcabilă”, “printre cele mai bune mezzo-tinto făcute vreodată”. Lucrarea prințului Rupert al Rinului reproduce în mezzo-tinto o pictură, considerată pe atunci a fi a lui Ribera (aflată în prezent la Alte Pinakothek, Munchen), și reprezentându-l pe călăul lui Ioan Botezătorul. Prințul a fost unul dintre primii practicanți ai acestei tehnici, aducând inovații personale. Lucrarea este datată 1658, la 9 ani după decapitarea lui Carol I al Angliei și a fost realizată în timpul  în care a locuit la Frankfurt. Numele lui Rupert este semnat pe lama călăului. În prezent este deținută de Metropolitan Museum of Art, New York.

761px-The_Great_Executioner_with_the_Head_of_Saint_John_the_Baptist_MET_DP846852
Prințul Rupert al Rinului – The Great Executioner with the Head of Saint John the Baptist MET

După moartea lui Cromwell, lui Carol al II-lea i se oferă coroana de care a fost deposedat tatăl său. Restaurația îl ia prin surprindere chiar și pe vărul său. Rupert i se alătură în Anglia și în scurt timp calitățile sale de războinic experimentat sunt din nou solicitate. În timpul Restaurație și în plin război anglo-olandez (al doilea), Prințul Rupert împarte comanda efectivă a marinei regale cu Ducele de Albemarle. Durerile cauzate de vechea rană la cap devin insuporatbile în timpul bătăliei din ziua de Sfântul Iacob (25 iulie 1666), vechea rană infectându-se. Englezii reușesc o victorie importantă, la scurt timp după rezultatul destul de indecis al “bătăliei de patru zile” din iunie  împotriva marelui amiral olandez, Michiel de Ruyter, considerat de fratele lui Carol al II-lea, “cel mai mare amiral care a existat până atunci pe lumea asta”. Victoria nu însemna însă sfârșitul războiului. Sănătatea tot mai șubredă a prințului, al treilea cel mai important om din Anglia era însă o chestiune care trebuia tratată de urgență.

Singura intevenție medicală disponibilă atunci a fost trepanația, adică o operație chirurgicală care presupune executarea unei deschideri în oasele craniului. Vă readuc aminte că în acea perioadă nu existau anestezice și nici antibiotice pentru tratarea infecțiilor. Nefericitului i se înfundau urechile cu vată pentru a nu auzi cum i se sfredelește craniul, capul și corpul îi erau ținute de câțiva bărbați puternici pentru ca orice mișcare putea fi fatală. Părul din zona în care urma să aibă loc intervenția era ras, în scalp se făcea o tăietură în formă de cruce, după care pielea era trasa în lături și urma găuritul efectiv al craniului, scoaterea puroiului și a eventualelor așchii. Intervenția a durat mai multe ore, căci în lipsa anestezicului, chiar și un bărbat călit în luptă și care a suferit și a supraviețuit mai multor răni, avea nevoie să își tragă sufletul. Ghinionul Prințului Rupert a fost că prima intervenție nu a decurs bine, motiv pentru care a suferit o a doua trepanație care se pare că i-a adus totuși puțină alinare. Nu la mult timp după intervenție, datoriile de război i-au solicitat din nou prezența. În timp ce veșnicul și neobositul său critic Samuel Pepys se gândea cum să fugă în siguranță cu avutul său din Londra, improvizând un dispozitiv pentru purtarea perucii, astfel încât aceasta să nu îi preseze rana, Prințul a fost înapoi la datorie pentru a rezista Raidului pe Medway (19-24 iunie 1667) condus de temutul Michiel Adriaenszoon de Ruyter. Raidul viza distrugerea șantierelor navale engleze. Din punct de vedere politic, pentru Carol al II-lea al Angliei, raidul a fost un dezastru. În 1665, Anglia se confruntase cu o mare epidemie de ciumă. În 1666, marele incendiu din Londra transformase capitala într-o ruină. În 1667, englezii sufereau una dintre cele mai grave înfrângeri din istoria Marinei Regale și a armatei britanice. Total luați prin surprindere, englezii nu prea au avut cum să facă față flotei de 60 de nave a olandezilor. Tot ce a mai putut face Prințul a fost să organizeze apărarea docurilor de la Woolwich, docurile de la Chatham și Gillingham fiind deja pierdute. Mai multe dintre cele mai mari și puternice nave de război ale marinei regale engleze au fost arse sau capturate. Vasul amiral, HMS Royal Charles a fost capturat și dus în Olanda. Dintre navele importante ale marinei engleze doar celebrul HMS Sovereign of the Seas, cel care a fost una dintre cauzele Războiului Civil Englez a supraviețuit, fiind staționat datorită gabaritului său în Portsmouth.

Pasionat de știință, după experiența dureroasă a intervenției chirurgicale, lucrează la inventarea unor noi echipamente chirurgicale pentru a îmbunătăți operațiile viitoare. Preocuparea pentru știință dobândită încă din copilărie și descoperirile ei îi ocupă o altă parte importantă din timp. Susține fondarea Societății Regale (Royal Society), un loc deschis tuturor inovațiilor științifice. Desigur, își aduce aportul și în acest domeniu. După cum probabil, e de așteptat, cele mai multe dintre invențiile sale sunt în domeniul militar. Printre acestea se numără precursorul mitralieriei, al revolverului și al torpilei. Acesta era prințul Rupert al Rinului!

Prince_Rupert_Gunpowder
Opening lines of ‘A Description of the way of making good Gunpowder’ by Prince Rupert, 22 July 1663 (Royal Society RBO/2i/64)

După încheierea celui de al doilea război anglo-olandez, prințul este de nerecunoscut la Curte. Militarul sobru și cu maniere de cazarmă, un stângaci în toate frivolitățile de la Curte, se îndrăgostește de una dintre cele mai celebre femei de la Curte și printre primele actrițe profesioniste ale Angliei, Margaret (Peg) Hughes. Din păcate, cunoaștem mult prea puține detalii despre viața intimă a prințului, cavaler care a păstrat întotdeauna discreția în legătură cu relațiile sale amoroase. Deși nu s-a căsătorit niciodată, prințul și-a recunoscut cei doi copii proveniți din două relații diferite cu cele două mari iubiri ale vieții sale – Frances Bard și Peg Hughes.

Este numit guvernator al castelului și al domeniului de vânătoare de la Windsor. Numirea, de o importanță deosebită pentru Carol al II-lea care dorea să transforme fosta cazarmă a armatei parlamentare într-un bastion de maximă siguranță pentru monarhie, va răspunde și nevoilor prințului. Chiar dacă beneficiile finaciare nu erau grozave, castelul îi acoperea nevoia unei reședințe demne de statutul și rangul său. Se îngrijește de reîmpădurire și sporirea domeniul de vânătoare cu succes, efectuează lucrări de consolidare la castel, transformându-l într-o fortăreață sigură, se îngrijește de lucrările de renovare și de redecorare a interiorului, Windsor devenind, din nou, o reședință demnă pentru rege și întreagul său alai. Apartamentele sale au o puternică amprentă masculină, dar dezvăluie un gust desăvârșit care îi va lua prin surpindere chiar și pe cei mai fermi contestatari ai prințului. Dacă astăzi ne bucurăm de măreția castelului Windsor e în mare parte datorită prințului Rupert!

Cel mai ciudat însă, cele mai multe locuri care îi poartă numele, deși prințul nu a pășit niciodată pe acolo, se găsesc în Canada. Investiția entuziastă a prințului în Compania Golfului Hudson și numirea sa de către Companie ca guvernator colonial s-a dovedit a fi un pariu câștigător, foarte probabil să îi asigure veniturile necesare pentru a duce o viață în deplină concordanță cu rangul său. Deși venituri, deloc timide, au început să vină încă din timpul vieții sale, Rupert nu și-a retras câștigurile, preferând să investească în continuare în dezvoltarea afacerii cu blănuri canadiene.

Charles’s ignorance of the potential scale of the operation led to the governor and the company being granted an extraordinaryly generous comission. (…) Not only Hudson’s Bay, but also all the drainage area of it’s myriad tributaries, was entrusted to the entrepreneurs. A strict interpretation of the terms of the founding document meant that Rupert and his colleagues were ‘true and absolute Lords and Proprietors’ of a teritorry covering 1.5 million square milles: what was now known as ‘Rupert’s Land’ comprised roughly half of America north of the Rio Grande. (If the Nortwest Passage had existed, Rupert would have been nominal governor of the largest empire known to man.) (p. 342-343)

În cel de al treilea război anglo-olandez, prințul Rupert părea a fi mai aproape ca niciodată de visul său, acela de a avea completa și întreaga comandă a Marinei Regale Engleze. O numire însă cu mulți sâmburi de otravă. Iacob, ducele de York, fratele regelui acceptase cu greu predarea comandei, mulți oameni îi erau în continuare fideli acceptând cu greu ordinele prințului Rupert, fondurile erau insuficiente, Parlamentul nedorind să sprijine un război din care considera că doar regele ar fi avut ceva de câștigat și nu în ultimul rând, un aliat, Franța, în care prințul simțea că nu poate avea încredere. În bătălia de la Texel, prințul Rupert avea să cunoască o nouă înfrângere, aceasta fiind ultima bătălie la care va mai participa. Bazându-se pe superioritate numerică, se angajează în atac dar în scurt timp descoperă că aliații francezi păstrează distanța. Este încercuit rapid de olandezii care își adjudecă victoria. După mai mulți ani, documentele aveau să arate că prințul nu se înșelase în legătură cu francezii; ordinul acestora fusese să nu se angajeze în luptă și să îi lase pe englezi să se descurce singuri cu olandezii, strategie ce răspundea de minune politicii duse de Ludovic al XIV-lea. Spre suprinderea tuturor, deși învins, prințul Rupert, cel mai urât om din regat cu doar câteva decenii în urmă, a fost primit la întoarcere ca un adevărat erou. Singurul care și-a dat seama de la bun început de perfidia francezilor.

Ultimii ani îi petrece la distanță de conflictele militare sau politice care începeau, din nou, să aducă norii unui posibil nou război civil. Se bucură de castelul Windsor, de sport, vânătoare și tenis, de vinurile de pe valea Rinului. La fel de sobru, serios și închis în sine nu pomenește nimănui despre înrăutățirea stării sale de sănătate. Malaria contactată în tinerețe în Gambia l-a chinuit mereu, iar pe 29 noiembrie 1682, moare la reședința sa din Londra, la vârsta de 62 de ani. I se organizează funeralii de stat, este înmormântat la Westminster Abbey și este plâns de toată lumea.

Fiul său cu Frances Bard, numit “căpitanul Rupert” moare la o vâstă fragedă în lupta împotriva otomanilor, la asediul Budei din 1686. Fiica sa cu Peg Hughes, Ruperta, se căsătorește cu un parlamentar englez. Nepotul său, fiul dragei sale surori, Sofia (de Hanovra) ajunge însă viitorul rege George I al Marii Britanii și al Irlandei.

Dacă ar fi să caracterizez întreaga viața a prințului în doar câteva cuvinte, probabil aș alege următoare descriere:

Although now an admiral, the prince remained at heart a Cavalier. He trusted that courageous men, bravely led, could win any battle, regardless of the odds. (p. 290)

Știu, probabil vă gândiți ce rost mai are să citiți volumul lui Sir Charles Spencer, de vreme de v-am dat atât de multe amănunte despre viața prințului! Sunt convinsă, totuși, că realizați că nu v-am dezvăluit tot! Nici nu aș avea cum. Însă deși volumul este scris într-o notă și o engleză deosebit de prietenoasă, fiind accesibil și pasionaților de istorie, nu doar istoricilor, sunt convinsă că nu e neapărat o lectură pentru toată lumea. Astfel, pentru cei care consideră că nu e cazul să intre în și mai multe amănunte despre viața prințului dar nu sunt nici total dezinteresați de acest subiect, sper ca prezentarea mea să le fi oferit suficiente date pentru a cunoaște, măcar în mare, principalele trasături ale unuia dintre cei mai mari și importanți bărbați din Războiul Civil Englez și epoca Restaurației.

Prince Rupert. The Last Cavalier, By Cherles Spencer, Orion Books Ltd, London 2008, 430 pages

Volumul poate fi achiziționat de pe platforma books-express.

*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

error: Copierea sau utilizarea conținutului de pe acest site, fără acordul scris al autoarei sunt strict interzise în conformitate cu Legea Drepturilor de Autor.
Skip to content