In Din biblioteca, Din mansarda

Podul cu trei arce, o bucatica din istoria zbuciumata a Balcanilor

“Alexiada” Anei Comnena mi-a starnit curiozitatea fata de Albania. M-am mai mai intalnit apoi cu cateva referinte despre Albania si albanezi in minunata carte a lui Charles King, “Marea Neagra. O istorie” si apoi in jurnalul de calatorie al excentricului Sacheverell Sitwell, “Calatorie in Romania”. Mi-am dorit sa aflu ceva mai mult despre aceasta tara – despre care cunoasteam, in mare parte, doar locul pe care il ocupa pe harta – si mai ales despre legaturile vechi care leaga Romania si Albania. Astfel pot sa spun ca nu intamplator l-am propus pe scriitorul Ismail Kadare, Clubului de carte la care particip.

Pentru mine a fost prima intalnire cu literatura albaneza si din cate am inteles in aceeasi situatie se aflau si prietenele mele din club. Am inceput cu “Podul cu trei arce”, un roman deloc stufos dar foarte intens care sper sa fi placut tuturor la fel de mult pe cat mi-a placut mie. Nu de alta, dar mi-as dori sa continuam la club si cu alte titluri din opera lui Kadare.

Cele 185 de pagini cu aer de poveste le-am parcurs usor sambata trecuta. Insa pe cat de usor se intorc paginile pe atat de profunde sunt trairile care raman dupa ce inchizi cartea. “Podul cu trei arce” al lui Kadare e in primul rand un roman de atmosfera si nu in ultimul rand o complexa parabola politica.

Daca Ken Follett, in “Stalpii pamantului” are nevoie de peste 1000 de pagini pentru a ne transpune pe platoul unui santier medieval, Kadare are nevoie de mult mai putin spatiu. Desigur, nu exista termen de comparatie intre cele doua romane si cei doi autori; scriitura si modul de tratare si simtire a unor subiecte sunt diferite  si, totusi, exact aceste diferente m-au dus cu gandul la Follett in timp ce se punea piatra peste piatra pentru a pune capastru Ujanei cea Rea. Atat raul “Ujana cea Rea” cat si podul de piatra cu cele trei arce ale sale sunt personaje principale in romanul lui Kadare. Dar sunt ele stapane pe destinul lor sau destinul lor e scris de ceea ce le inconjoara?

“E o pace sinistra, mai cumplita decat orisice razboi”

ne spune calugarul catolic Gjon, cel care se grabeste a istorisi aceasta poveste pana ce nu ii va fi imposibil sa o faca. Suntem in 1377 pe domeniile contelui Stres Gjika(hmm, sa fie acesta vreun stramos de legenda al familiei domnitoare Ghica, ale carei origini erau albaneze?), nu departe de Dyrrachium(acum Durres), pe vechiul drum roman Via Egnatia, caruia acum i se spunea Drumul Balcanilor care strabatea Albania, Macedonia, Grecia si se oprea in vechea capitala a Bizantului, Constantinopol. In acest colt de lume ingust in care “albanezul era asociat cu vulturul(dobar), sarbul cu lupul, croatul cu cucuveaua, ungurul cu linxul iar romanul cu pisica” cine ar mai avea loc?

Simtim tensiunea apasatoare de la inceput. Un anumit mod de viata urmeaza sa apuna. Dar ce va veni dupa, de unde va veni, cum va veni? Multi ani s-a trait in armonie cu Ujana cea Rea si tulbure. Angajamentele au fost respectate, platile facute. Si totusi acum se vrea a se pune stavila Ujanei, o constructie de piatra urmeaza sa o infranga, iar legaturile cu ea, cu Ujana, vor fi altele de acum incolo. “Barci si plute” cea mai mare si puternica banca din Durres isi respectase intelegerile cu seniorul Gjika dar si cu Ujana si, din cate se pare “era corecta pana la ultimul banut”. Dar ce putere poate avea o banca in fata unui semn divin? Iar semnul a fost trimis si ajunsese la urechile tuturor, un om cu boala sfanta(epilepsie) l-a adus, un om cu “boala pamantului” caci asa i se spune. Un pod, spusese. Nu mult a trecut pana cand, niste nou-veniti, care vorbeau o limba ciudata, se ofereau sa ridice, in doi ani, un pod de piatra peste Ujana cea Rea. Dar cine erau ei, cine le era stapanul?

“Stapanul lor nu e nici duce, nici baron, nici print, ci un om bgat, care cumparase in ultima vreme vechea exploatare de bitum, parasita inca de pe vremea romanilor si, deasemenea, cea mai mare parte a drumului, la fel de vechi, pe care avea de gand sa-l repare. Nu are un titlu nobiliar, spusesera ei, in schimb are bani”

Acum 150-200 de ani, pe acest drum vechi de cand lumea, “tropaisera copitele tuturor cruciadelor crestine” in drumul lor spre Ierusalim. Acum, pe el, din partea opusa, incepeau sa apara cand si cand, dar tot mai des dervisi. Pe drumul acesta au aparut si cei care se ofereau sa ridice podul. Turcii sunt tot mai des intalniti de-a lungul si de-a latul Balcanilor.

“O neliniste diferita[…] si care uneori devine adevarata groaza, imi spun ca oameii acestia ascund o multime de mistere. In spatele zambetelor si politetii lor e ceva inselator. Caci nu degeaba, in croiala hainelor lor de matase, in turbane, in salvari si-n dolman nu exista nici o taietura dreapta, nici un colt sau unghi ascutit. Totul e valurit in asa fel incat sa-si poata schimba oricand forma. Sub un asemenea vesmant inselator este greu sa deosebesti mana care tine un hanger de cea care tine o floare. Si, la urma urmei cum poti sa pretinzi sinceritate de la un popr care-si tine ascunsa obarsia, adica propriile femei?”

Nu a trecut mult si au ajuns si echipele de constructori, s-au ridicat baracile pentru ei, iar spectacolul oferit, in special de arhitectul sef de santier, era unul nemaivazut. Doar nebunul satului se gasea in elementul lui, batranii satului, in schimb, nu preveasteau nimic bun, sigur Ujana se va razbuna iar razbunarea va fi crunta. Va urma deci o lupta crancena intre “stapanii apelor” si “stapanii pamantului”, intre apa si piatra, o lupta intre vechile legende si superstitii ale Balcanilor, iar intr-un final “stapanii pamantului” cu ajutorul legendei vor aduce moartea.

“Asa cum tremur eu prinsa in piatra,

asa sa tremure si acest pod.” – Balada zidirii podului

Kadare reinterpreteaza legenda zidirii cetatii Rozafa din apropierea orasului Shkodra, aceeasi balada a zidirii pe care o regasim si la noi in “Leganda Mesterului Manole” si aduce un plus de suspans in atmosfera si asa apasatoarea a romanului. Sa fie sacrificiu consimtit, sa fie crima si razbunare, sa fie dorinta de nemurire, sa fie doar o simpla intelegere pe considerente financiare? Un lucru e cert, podul a ramas in picioare iar faima lui l-a transformat in subiect de pelerinaj, ocazie numai buna pentru a afla gandurile care framantau mintile acelor vremuri.

Vestile care ajungeau nu aduceau insa mai multa liniste. Imperiul Otoman ajunsese deja la granita, iar printii albanezi sunt macinati de vesnice invidii, multi dintre ei lasandu-se cu usurinta amagiti de putere si bani. Gjon isi aduce aminte de prima oara cand a vazut osteni turci:

“Sunt ani buni decand printii albanezi, ca toti ceilalti carmuitori din Balcani si ca insusi Imparatul Bizantului, apeleaza la unitati turcesti pentru a lupta in numele lor. Cu aceasta ocazie, ei au fost vazuti prima oara in tinuturile balcanice. Privindu-i cum merg in rand, cu pasul acela uniform pe care-l au toate armatele lumii, am simtit ca ma ia cu frig. Pleaca, mi-am zis, si totusi ne iau cu ei. Privirile lor cautau cu lacomie in jur si atunci mi-am amintit de vorbele lui taica-meu, Gjorg, cum ca toate cuceririle se fac mai intai cu ochii.

Cine i-a chemat cel dintai? Mi-e teama ca aceasta intrebare si-o vor pune, candva, multe dintre popoarele Europei. Nu-i o simpla intrebare, ci un strigat de groaza. Si nimeni nu-i va putea raspunde. Fiecare va incerca sa invinuiasca pe altul. Inca de pe acum, adevarul a inceput sa se piarda in ceata. De parca si el ar fi invesmantat in matase turceasa.”

O bijuterie acest roman al lui Kadare. O mica poveste care cuprinde nu doar o parte din istoria Albaniei ci istoria lumii la un loc. O poveste in care vesnic exista doua fete si o gramada de nuante. Mult mai mult decat un roman despre ciocinrea civilizatiilor, despre drumurile care aduc atat deschidere si cunoastere cat si conflicte. O poveste despre aceleasi intrebari pe care ni le punem neincetat de-a lungul istoriei – cand ne-am lasat cuceriti si cand ne-am lasat cumparati?

O poveste depre progres cu tente ecologiste:

“[…] in aceasta parte a Europei incepusera sa se contureze tulbure, extrem de tulbure, semnele unei noi societati, care va face omenirea sa progreseze mult mai rapid. Aceste semne erau deschiderea unor banci la Durres, cresterea numarului de intermediari ovrei si italieni, care schimbau douazeci si sapte de feluri de monede, acceptarea unanima a ducatului venetian ca moneda internationala, frecventa tot mai mare a caravanelor comerciale, deschiderea de targuri si mai ales(o, Doamne, unde plasa el cuvintele “mai ales”!) construirea drumurilor si a podurilor de piatra. Toate acestea, spunea, sunt semnele vietii si ale mortii laolalta, semnele nasterii unei lumi noi si ale mortii celei vechi.”

O poveste despre costurile progresului si incapacitatea de a i te opune:

“In vreme ce discutam asa, am simtit deodata impulsul nebunesc sa-l prind de gulerul vesmantului, sa-l tarasc la picioarele podului si sa-i urlu in fata: societatea aceea noua, despre care mi-ai vorbit intr-o zi, cea a bancilor si a procentelor, societatea care va impinge omenirea cu o mie de ani inainte, are mainile manjite de sange.

I-am spus toate aceastea in gand, ba chiar i-am asteptat si raspunsul: “Ca toate societatile, calugare.””

O poveste despre harti, granite, geopolitica, despre ceea ce credeai imposibil a se intampla vreodata:

“[…] am stat si am privit ore in sir spre teritoriul vecin, acolo unde incepea Imperiul Otoman. Nu-mi venea sa cred ca ma aflam in locul acela. Imi tot spuneam ca obsedat: uite, in fata mea incepe ceea ce se numeste tinutul islamic. Doi pasi in fata mea era Asia. Puteai intr-adevar sa innebunesti. Ceea ce odinioara se aflase mai departe decat visul din poveste acum era aici, chiar in fata noastra.”

O poveste despre simboluri, marire si decadere:

“Nici un imperiu pana acum nu s-a gandit sa-si puna pe drapel un simbol mai semnificativ. Cand Bizantul si-a ales vulturul, el era intr-adevar mai puternic decat lupoaica Romei, dar uite ca acest tanar imperiu si-a gasit un simbol care se ridica mai sus ca orice pasare pe cer: luna. Si n-are nevoie sa fie pictat precum crucea noastra. Si nici sa fluture brodat pe turnuri de cetate. Ea se ridica singura pe cer in vazul intregii omeniri, fara s-o impiedice nimic.”

Despre semnificatia timpului si modul in care il percepem:

“Nu se schimbase nimic in afara unui lucru ce parea neinsemnat, lipsit de greutate… Este vorba despre data […]. In locul anului 1378, ei, conform calendarului islamic, si aceasta era una  dintre putinele pretentii ale otomanilor, scrisesera “hegira 757”.

Sarmanii de ei. Se intorsesera cu sapte sute de ani inapoi si le mai ardea de zeflemea si de glume. Ce urgie!”

“Nu mi se pare intamplator ca alesesera ca emblema luna. La lumina ei, lumea pare a fi mai usor amagita si adormita.”

Despre ceea ce, intr-un final, ne face sa fim la fel:

“Nimeni nu-si dezlipea privirile de la petele de sange. Le vazusem vesmintele asiatice, le auzisem muzica, acum le vedeam si sangele… Singurul care semana cu al nostru.”

Povestea, nu intamplator se termina in 1976-1978, la Tirana. Kadare se vede in fata regimului comunist, la fel ca si calugarul Gjon in fata urgiei otomane. Ambii se grabesc sa isi spuna povestea. Gjon nu va pasi peste pod. Kadare se afla in fata unei interdictii de a mai publica.

Podul cu trei arce de Ismail Kadare, Editura Humanitas, 2014, Colecția Raftul Denisei, traducere de Marius Dobrescu

Poti cumpara cartea de aici sau de aici.

*Imagine header – Podul Mes(Ura e Mesit), cel mai mare si bine pastrat pod otoman din Albania, construit in jurul anului 1770, peste raul Kir. Sursa – argophilia.com

  Acest articol contine linkuri de marketing afiliat.

, , , , ,

Lasa un gand:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: