In Am fost aici, Din biblioteca

Pe urmele lui Rózsa Sándor, ultimul mare haiduc al Europei

La jumătatea lunii iulie, satul Ásotthalom situat în Sudul Marii Câmpii, Dél-Alföld în maghiară, este gazda unui festival dedicat ultimului mare haiduc al Europei, Rózsa Sándor. La câțiva kilometri de Seghedin – Szeged și nu foarte departe de Mohács și Zenta, locurile unor bătălii care au schimbat soarta Europei, micul sat din pusta maghiară a devenit un loc de adunare anual al betyár-ilor, astăzi, tineri care duc mai departe poveștile legendarilor haiduci maghiari. Cei mai mulți dintre ei, renunță în sfârșitul de săptămână de la mijlocul lui iulie, la motociclete pentru cai, la gecile de piele pentru cămeșile și pieptarele tradiționale, oferind demonstrații de dresură de cal și mânuire a biciului – korbács, scorbaci, în termeni popular -, o armă, care chiar daca nu era mortală, era folosită și pentru doborârea călăreților dușmani. Adunarea are loc în jurul micului muzeu din Ásotthalom, dedicat lui Rózsa Sándor, numit și “Sămădăul” și care, se pare că l-a impresionat și inspirat și pe scriitorul român Ioan Slavici, atunci când a făcut portretul lui Lică Sămădăul în nuvela “Moara cu noroc”. Trei sculpturi din lemn păzesc intrarea muzeului: cea a haiducului, cea a lui Pipás Pista, un notoriu criminal și cea de a treia, care face referire la celebrele vrăjitoare din Szeged.

Auzind legenda lui Rózsa Sándor, ceva din întreaga atmosferă te duce cu gândul la câmpiile aride din America de Sud, încărcate de o istorie violentă, după cum bine subliniază și istoricul Ovidiu Mureșan în Cuvântul către cititor care prefațează volumul colegului său Gabriel-Virgil Rusu, “Floarea pustei. Istoria lui Rózsa Sándor, ultimul mare haiduc al Europei”, apărut sub egida Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române în 2015, la  Cluj-Napoca. Nu știu dacă putem afirma cu tărie faptul că o anumită geografie poate naște violență, dar istoria ne arată că o geografie neprietenoasă conduce la sărăcie, iar între sărăcie și infracționalitate există o legătură strânsă. Observând pusta maghiară nu e greu să îți imaginezi cetele de haiduci care în galopul cailor ridică un nor de colb, o imagine care în aerul dogoritor de iulie pare ușor difuză, topindu-se sub soare.

Ascultând balada lui Rózsa Sándor

Se spune că atunci când Rózsa Sándor își încrunta spâncenele, tremura Szegedul, întreg Csongradul, dar și domnii din Kiskun, din Câmpia Torontalului, din Cenad ori din Banatul Timișoarei. (p. 131)

Un simplu bilanț arată că personajul fusese închis de trei ori, a evadat o singură dată și a scăpat de eșafod datorită celor patru grațieri acordate de doi suverani ai Casei de Habsburg. Cam asta a fost viața lui Rózsa. (p. 123)

Structurat în 4 părți, volumul lui Gabriel-Virgil Rusu vorbește, în primul rând, despre istoria instituției haiduciei și dimensiunea personajului care a intrat în nemurire, bandit după unii, haiduc și erou al poporului după alții, revoluționar pașoptist a cărui legendă care amintește de Robin Hood străbate astăzi ținuturile a trei țări: Ungaria, România și Serbia. În al doilea rând, autorul încearcă să ne prezinte pe scurt cauzele infracționalității din Transilvania, Banat și Dél-Alföld și modul în care infracționalitatea tot mai crescută a afectat istoria cetătății lui Martinuzzi din Gherla, reședință princiară transformată într-o temută închisoare centrală și de maximă securitate pentru Transilvania, de către împăratul Iosif al II-lea de Habsburg-LorenaCarcer Magni Principatus Transilvaniae, locul unde, la 65 de ani își va găsi sfârșitul și eroul nostru. Nu în ultimul rând, volumul prezintă documente de arhivă referitoare la numărul de deținuți, etnie, religie și inclusiv regimul alimentar în funcție de regimul de detenție și la condițiile și reformele luate de monarhia dualistă pentru îmbunătățirea condițiilor din penitenciare, un fel de istorie inedită a probabațiunii în dreptul penal din Transilvania. Dintre directorii închisorii Gherla care au inițiat măsuri ce pot fi considerate revoluționare, chiar și în prezent, în ceea ce privește condițiile de viață ale deținuților, preocupându-se de sănătatea și posibilitățile lor de reinserție socială – se înființează diverse ateliere pentru ca deținuții să învețe o meserie; pantofii confecționați aici devenind faimoși și marfă de export -, pe fondul suspendării pedepsei cu moartea, se numără, în special, Iosif Mariaffi de Maxa, Iosif Josintzi de Oradea și Ioan Boér de Berevoiu Mare.

În momentul înaintării demisiei  din motive de sănătate în 1837, Iosif Josintzi de Oradea menționează principiile care au stat la baza actului său managerial și care, pe bună dreptate, i-au adus renumele de “părinte al deținuților”:

Port amintirea prețioasă a faptului că nenorociții aceia nu erau niciodată supărați pe mine, nu mă blestemau; pentru că am transformat obligațiile funcției în iubire față de semeni și iubirea față de semeni am transformat-o într-o îndatorire de serviciu. (…) Am depus acea sumă de bani la bancă pentru ca și după plecarea mea, acești nenorociți să simtă, cât de cât, că au avut un comandant care nu i-a dat uitării, lăsând ceva în urma sa. (p. 87)

Un document inedit prezentat în volum este “Raportul lui Molnár” despre situația din penitenciarele imperiului, închisoarea gherleană rămânând una dintre cele mai temute, pe fondul noii legislații penale:

(…) ungurii și evreii își suportă destinul numai datorită severității (gardienilor), în timp ce românii și sașii își duc cu răbdare crucea (…) (p. 112)

Din același raport aflăm că la data de 23 decembrie a anului 1864, se aflau la Gherla 619 deținuți:

Dintre aceștia 349 erau români, 194 unguri și secui, 40 țigani, 22 sași, 6 evrei, 4 germani și câte un ceh, polonez, croat și slovac.

Infracțiunile predominante pe naționalități erau următoarele: ungurii și secuii erau condamnați, în marea lor majoritate, pentru crimă (39), crimă cu premeditare (4), falsificare de bancnote (8), viol (4) și furt (98); sașii pentru furt (10), la fel ca și cei mai mulți dintre țiganii închiși aici (27), în timp ce la români, cei mai numeroși, identificăm o paletă infracțională complexă: crimă (48), omor prin imprudență (14), furt (175), prejudiciu regal grav (36), viol (5), jaf (41), violență publică (8). Un număr de 29 de persoane din populația penitenciarului erau condamnate pentru infarcțiunea de incendiere, astfel: 18 români, 9 maghiari și secui și 2 sași. (p. 95)

Raportul relevă și confesiunile deținuților, oferind, într-un fel, și o radiografie a atmosferei din Imperiul care se încăpățâna să nu moară, după revoluția pașoptistă:

104 celei romano-catolice, 177 celei greco-catolice, 187 de condamnați erau ortodocși, 95 reformați, 28 luterani, 22 unitarieni, iar cei șase evrei erau, desigur, adepții cultului mozaic. (p.108)

Revenind la personajul principal, în vremurile medievale, povestește Gabriel-Virgil Rusu în volumul său, instituția haiduciei însemna altceva. Haiduciii de atunci erau numiți în termeni populari hăitași sau haidăi care se ocupau cu transportul de animale pe distanțe lungi.

Turme întregi de vite erau strânse de prin pusta panonică, de pe domeniile nobiliare, transportate și comercializate la marile târguri din Pesta, Pécs, Szeged, Komárom, Debrecen ori Miskolc. Cirezile de vite erau strașnic păzite de indivizi înarmați, predecesorii cowboyilor americani, gata să riposteze la orice tentativă de jaf. Insă transformările geopolitice din prima jumătate a secolului al XVII-lea și conflictele militare tot mai frecvente din Ungaria, dar mai ales nevoia de braț înarmat profesionist au dus la schimbări majore în viața haidăilor. În vremea lui Ștefan Bocksai, principele transilvan născut în burgul Clujului, așa-numiții hajdu sau hajduk (haiducii) capătă un statut social superior condiției lor, fiind asimilați micilor nobili sau, mai precis, familiarilor, beneficiind de o serie de privilegii, în schimbul prestării serviciului militar. Comunitățile de haiduci s-au stabilit în fiefurile magnaților din Partium, Ungaria Superioară și Transilvania. (p. 26-27)

Acești luptători de elită, o adevărată “gardă pretoriană” în opinia autorului, aflați mereu în preajma suveranilor, pe care îi protejau sau eliminau, viteji și nemiloși cu dușmanii, mereu angrenați în luptele contra Habsburgilor care doreau să intre în stăpânirea Ardealului care se bucura de o cvasiautonomie dar și împotriva turcilor înstăpâniți la Buda, aveau să sufere o degradare după înlăturarea otomanilor din zonă și să fie repudiați de noile autorități habsburgice. Nu este, deci, de mirare, conservarea amintirii lor, ca gardieni ai libertății, în mentalul colectiv. Cu toate acestea, ne atrage atenția Gabriel-Virgil Rusu, Rózsa Sándor, născut pe 10 sau 16 iulie 1813 la Röszke, în apropiere de Szeged, a fost altceva decât un nobil haiduc.

A fost un betyár, care s-ar traduce destul de greu în limba română. Termenul poate fi asimilat cuvântului englez highwayman sau, mai degrabă, outlaw și înseamnă tâlhar la drumul mare, sintagmă ce i se potrivește mult mai bine personajului nostru. În dicționarele româno-maghiare, betyár, mai înseamnă aventurier sau chiar haiduc. (p. 27)

Și totuși, cum a ajuns un tâlhar la drumul mare să fie considerat un Robin Hood al Ungariei, vestea morții lui străbătând chiar și oceanul si fiind amintită în prestigiosul cotidian The New York Times? Deși există păreri cum că Rózsa Sándor ar fi provenit din familia nobiliară Rúzsa, repezentată, la un moment dat, și în Dieta Ungariei, cei mai mulți istorici afirmă că Sándor s-a născut, de fapt, într-o familie cu o adevărată predispoziție infracțională, atât bunicul, cât și tatăl său, fiind tâlhari de meserie, ultimul sfârșind în ștreang pentru furt de cai.

Cunoaște prima oară pușcăria la 23 de ani, evadează, este prins din nou și grațiat. Își reia activitățile obișnuite, iar Revoluția de la 1848 din Imperiul Austriac îl găsește prin ascunzișuri, fugind de poteră. Momentul Revoluției îi va aduce însă șansa la nemurire. Faimos deja pentru acțiunile și tacticile sale de luptă, într-un moment în care interesele naționale ale ungurilor “reclamau coalizarea tuturor forțelor împotriva Vienei absolutiste”, liderii politici decid amnistierea tâlharilor și înregimentarea lor.

La cererea cunoscutului scriitor Jókai Mór, Lajos Kossuth îl eliberează pe Rózsa Sándor și îi cere să își formeze o ceată de circa 150 de luptători, “proveniți din rândul țăranilor persecutați sau al tâlharilor din pustă” pe care să o pună în slujba Revoluției. Asemuit de celebrul istoric britanic Eric John Hobsbawm cu temutul mexican Pancho Villa, în ceea ce privește modul de acțiune și impactul social, Rózsa Sándor, în fruntea bandelor sale de guerilleros maghiari, atacă fără milă trupele guvernamentale imperiale și contingentele de revoluționari sârbi, fiind implicat și în conflictele din Banatul montan și fiind menționat și în memoriile lui Avram Iancu. Călit în viață și bătălii, Sándor simte turnura pe care o va lua Revoluția și încearcă să iasă din vizorul autorităților, căsătorindu-se și încercând să ducă o viață liniștită, departe de tumultul vieții de brigand. Degeaba însă, începe reglarea de conturi dintre învingători și învinși, iar Rózsa Sándor, conducătorul haiducilor nu este nici el uitat. Reușește să scape în ultima clipă de forțele Casei de Austria care încearcă să își reafirme autoritatea prin forță și pornește în propriul război împotriva puterii, ascuns și protejat timp de mai mulți ani de localnici. Grație unei recompense consistente puse pe capul său și a unei trădări este din nou prins, plimbat prin mai multe închisori ale imperiului, la Kufstein, Theresienstadt și mai apoi la Pétervárad, pentru a fi mai aproape de familie și de ținuturile natale. Beneficiază din nou de o grațiere, pe 22 aprilie 1868, cu ocazia zilei de naștere a mezinei Casei de Austria, ducesa Marie Valerie, și este pus în libertate după 10 ani de pușcărie grea. Vestea eliberării sale este sărbătorită în orașul Újvidék, astăzi Novi Sad, fapt care dovedește din nou dimensiunea popularității sale. Are 55 de ani, iar lumea sa, lumea haiducilor este, deja, aproape anihilată. Încearcă din nou să se detașeze de trecutul său, încercând pe lângă foștii săi tovarăși de arme în ’48 să obțină un post de jandarm. Este însă refuzat, pe motiv că nu știe să scrie și să citească. Damnat pe viață al societății, fără nicio șansă de reinserție socială, Rózsa Sándor ponește din nou la război, un război plin de furie împotriva foștilor tovarăși de arme, împotriva celor de-un neam cu el. Ca în filmele western, plănuiește un atac asupra unui tren, dar acțiunea eșuează. Este prins printr-un vicleșug și ajunge în ultima destinație a vieții sale tumultoase, închisoarea Gherla, unde moare pe 22 noiembrie 1878, după o lungă suferință, bolnav fiind de tuberculoză.

Faima l-a urmărit însă și în ultimii săi ani în închisoarea Gherla, unde a fost vizitat de Jókai Mór, contele Teleki Sándor, contesa Vilma Kornis și alte persoane publice. “Cel mai disciplinat deținut” de la Gherla, se bucura de respectul tuturor, atât al celorlalți deținuți, cât și al gardienilor. Nu oricine își permitea să îl tutuiască și nu oricine reușea să intre în vorbă cu el.

Nu vorbesc cu găinari. Eu sunt Rózsa Sándor! (p. 123)

A refuzat să comunice cu deținuții de drept comun, preferând compania infractorilor de elită – tâlhari renumiți și criminali, falsificatori de acte, monede și delapidori. Introvertit, deși întreg personalul penitenciarului se aștepta la un deținut agresiv care va avea chiar și tentative de evadare, Sándor a reușit din nou să surprindă. La fel ca și în restul penitenciarelor unde a fost închis, nu a fost un deținut problemă. Și-a dus pedeapsa cu resemnare și demnitate, cu coloana dreaptă și fruntea ridicată, neabătându-se propriului cod de onoare pe care l-a impus și “lupilor pustei” pe care i-a condus. Nu a renunțat niciodată la straiul său tradițional, pe care l-a purtat cu mândrie, iar în închisoare s-a dovedit un iscusit croitor.

Spirit neîmblânzit, care a condus două raiduri și în satul bunicilor mei, acum comuna Periam, tâlhar la drumul mare sau haiduc și erou al revoluției maghiare, Rózsa Sándor, a cărui faimă a fost mult romanțată de scriitori, emană multă carismă. E suficient să te uiți la fotografiile de epocă, cele mai multe realizate în timpul detenției, pentru a înțelege de ce povestea lui continuă să fie cântată de tineri și bătrâni. Pentru că indiferent dacă îl privim ca pe un erou negativ sau pozitiv, ceea ce ne farmecă e dorința sa de libertate și de nesupunere în fața normelor. Cu toții avem acestă dorință de nesupunere în noi, manifestată mai mult sau mai puțin și, probabil, astfel se și explică fascinația noastră pentru poveștile cu pirați, haiduci și alți proscriși pe care în primul rând îi asemuim cu niște spirite libere și abia mai apoi le vedem dimensiunea de infractori. Probabil de aici și numeroasele legende care circulă în Gherla despre evadarea sa din Carcer Magni Principatus Transilvaniae. Mentalul colectiv nu dorește să accepte capitularea și resemnarea în fața sorții a unor astfel de eroi. Locurile bătute de soare, precum pusta maghiară sau mările, au încălzit întotdeauna sângele bărbaților dârji.

Ásotthalom este astăzi o mică și cochetă localitate din pusta maghiară, foarte aproape pe granița cu Serbia. Am fost invitați și așteptați anul trecut la festivalul Rózsa Sándor Fesztival – BETYÁROS FŐZŐVERSENY, la un gulyas delicios de către o prietenă româncă și soțul ei, stabiliți acolo de câțiva ani și agriculori de succes ai zonei. Am găsit o lume caldă și primitoare, foarte mândră de obiceiurile și portul tradițional, cu multă răbdare față de turiștii și vizitatorii curioși. Oameni, tineri și în vârstă, care cântau cu drag muzica lor și baladele lui Rózsa Sándor.

Tot acolo l-am întâlnit și pe istoricul Gabriel-Virgil Rusu care, cu gândul la prietenii maghiari alături de care a copilărit în apropierea Clujului, a lansat și în maghiară un volum dedicat vieții lui Rózsa Sándor. Gabi Rusu pregătește și alte surprize interesante, pentru cei interesați de poveștile proscrișilor din Europa de Est. Pe lângă scris și istorie, autorul are har și mână și pentru ilustrație și este pasionat de muzica folk.

Concluzii? Un festival mic, de casă, pentru comunitatea locală, cu mâncare bună și pălincă sănătoasă, cu multă voie bună, port tradițional frumos, obiceiuri vii și muzică pentru toată lumea. Copii frumoși, de greutate normală pentru vârsta lor(!) care știu să se joace(!), singuri(!) și frumos(!) în aer liber, fără a se plictisi și fără a sufoca adulții. Un sătuc cochet și îngrijit, gazdă a unor oameni plini de personalitate, care când nu sunt bikeri, rockeri, antreprenori sau angajați se transformă în niște betyár spectaculoși care știu să facă multă atmosferă, transformându-l pe Rózsa Sándor într-un brand cu un marketing puternic. Ce ne împiedică să urmăm exemplul și să promovăm și noi haiducii noștri? Greu de spus. Oricum, mulțumesc mult Ioana pentru invitație. Ne-am simțit excelent. Mai venim și anul ăsta! 🙂

Sesiune de autografe

Autorul, un talentat ilustrator, pasionat de benzi desenate

E cald în pustă

Cu gazda noastră

Floarea pustei. Istoria lui Rózsa Sándor, ultimul mare haiduc al Europei, de Gabriel-Virgil Rusu, Editura Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2015, pag. 227

Tiraj momentan epuizat.

, , , , , , , , , ,

Lasa un gand:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: