In Din biblioteca

Opera mexicanului Juan Rulfo sau despre imagini descompuse în cuvinte

Gîndacii trosnesc ca niște pocnitori când îi strivești. Nu știu dacă și greierii trosnesc. Pe greieri nu-i omor. Felipa spune că greierii fac mereu zgomot, nu se opresc nici ca să răsufle, ca să nu ajungă pînă la noi strigătele sufletelor care pătimesc în purgatoriu. În ziua în care n-ar mai fi greieri, lumea s-ar umple de strigătele duhurilor și toți am începe să alergăm înnebuniți de frică. (p.71, Macario, Cîmpia în flăcări)

Înainte de a fi scriitor, Juan Rulfo a fost fotograf, iar în cele aproximativ 300 de pagini, opera sa scrisă și adunată într-un volum de povestiri, Cîmpia în flăcări și romanul Pedro Paramo, a privit întotdeauna în spatele imaginii surprinse de cameră. În lumea lui Rulfo nu cuvintele par a forma imagini, ci imaginile se decompun în cuvinte, șoapte, murmure și multă tăcere, iar ceea ce “vedem” nu este clar, ci trecut printr-un val de căldură care redă vizual, o imagine tremurată, scăldată în vaporii fierbinți care însoțesc descompunerea spațiului și timpului. Însă imaginea rezultată e mai puțin din această lume. Imensitatea aridei câmpii mexicane ne suge printre crăpăturile ei într-un timp care nu ne aparține, dar căruia îi vom aparține cu toții cândva.

Cu puternice accente autobiografice, lumea lui Rulfo e guvernată de moarte, singura constantă a vieții. Pășind în viață în timpul Revoluției Mexicane și a Cristiadei care îl vor lăsa orfan, Juan Rulfo va încerca să existe iar pentru asta va avea nevoie să facă pace cu trecutul. Prezentului îi va rezista în cele din urmă prin scris.

Este ciudat cum tocmai opera scriitorului fără de care poate nu ar fi existat Veacul de singuratate al lui Márquez, a prins atât de puțin la publicul anglofil. Unii dau vina pe imposibilitatea de a reda prin traducere stările și trăirile rulfiene. Însă impresia mea dintotdeauna e că e foarte dificil pentru cei care nu au trecut prin teroarea unor regimuri totalitare, o consecință aproape întotdeauna a revoluțiilor, să înțeleagă cu adevărat marea literatură sud-americană care, nu de puține ori, duhnește a sânge, fiind marcată de violență si moarte. O literatură care a produs mari romane despre dictatură dar excelează în așa numitul roman al dictatorului. Revoluțiile și dictaturile au reușit întotdeauna să rupă rădăcini, să rescrie și să falsifice istoria, de la cea personală până la cea națională, aruncând totul într-o groapă comună acoperită cu var nestins. Or abia cei care nu-și cunosc trecutul și obârșia înțeleg cât de importante sunt acestea, căci vor fi vânați întreaga lor existență de fantome care își vor cere dreptul la replică.

“Sunt fiul unor oameni înstăriți care au pierdut totul în Revoluție.”,

mărturisește Rulfo, nepot din partea mamei al unui moșier înstărit și influent, al unui caudillo, dacă e să folosim terminologia hispanică, care poartă însă o încărcătură negativă. Însă nu bucățile de puzzle ce nu par a se lega pentru a reconstitui portretul unei familii îl marcheaza pe Rulfo, ci experiența traumatizantă a asasinării tatălui în ajunul Sfântului Ion și stingerea în durere a mamei, după mai puțin de patru ani, cataclisme personale din care va lua naștere unul dintre cei mai “mexicani” scriitori ai Mexicului și prin influența pe care a emanat-o, ai lumii. Crescut la un orfelinat, Juan Rulfo va încerca să înțeleagă ceea ce i s-a refuzat să fie. Iar rezultatul va fi unul unic în literatură. Căci deși accentele autobiografice sunt puternice, Juan Rulfo le reneagă. El nu-și împrumută vocea nici unuia dintre strigoii care îi populează opera; este doar un observator din întuneric al condiției umane, care depășește însă granițele Mexicului, de aici și caracterul universal al operei sale. Vocea sa este vocea câmpiei în flăcări, vocea Comalei, vocea celor mulți, vocea morților în viață, vocea celor îngropați.

Morții atîrnă mai greu decât viii, te strivesc. (p. 40, Omul, Cîmpia în flăcări)

În ambele sale opere predomină o cromatică, nu caldă, ci încinsă. În orice caz, după ce-l citești pe Rulfo înțelegi de ce El dia de los Muertos e cea mai importantă sărbătoare religioasă din țară. Și, pe de altă parte, nu poți să nu te întrebi dacă un cumva, în condițiile în care vrem să devenim nemuritori, devine cea mai importantă sărbătoare din lumea creștină!

Pe urmă cade noaptea. Și tot așa zile și nopți în șir, pînă cînd vine ziua morții, care pentru ei e o speranță. (…)

Dar dacă noi plecăm, cine-o să mai aibă grijă de morții noștri? Ei trăiesc aici și nu putem să-i lăsăm singuri. (p. 113-115, Luvina, Cîmpia în flăcări)

În timp ce citeam primul volum din opera lui Rulfo, Cîmpia în flăcări, îmi era cumva imposibil să nu mă gândesc și la condițiile grele de viață din Bărăgan. Tot ceea ce marea revoluție eliberatoare le-a adus multora a fost marea provocare de a scoate apă din piatră seacă. De a scoate viață din ceva sortit pieirii.

Privesc de jur împrejur și nu văd decât bărăganul. Pămînt cît vezi cu ochii, și nu-i bun de nimic. Privirea îți alunecă departe, fiindcă nu întîlnești nimic în cale, (…) vai de noi, cînd va trebui să muncim aici. Cum o să ne răcorim sub soarele ăsta? Căci nouă ne-au dat pămîntul ăsta tare ca piatra ca să-l semănăm. (p. 13, Ne-au dat pămînt, Cîmpia în flăcări)

Pînă la urmă o să vină noaptea. Cu asta ne îmbărbătăm. O să vină noaptea și o să ne putem odihni. Acum trebuie să străbatem ziua, s-o străbatem degrabă, ca și cum am fugi de soare. (p. 60, Lupare, Cîmpia în flăcări)

Însă spre deosebire de lumea Bărăganului, care în ciuda vicisitudinilor a reușit să-și pătreze o doză de omenie, pentru că încă avea o ancoră, o rădăcină de care să se țină, realitatea învăluită în magie a lui Rulfo, este una abrutizată, profund dezumanizată. În această lume fie te impui prin forță, fie nu exiști. Fie ajungi un caudillo, fie îți strigi durerea și blestemele din mormânt. Un singur lucru însă e cert, purgatoriul îi așteaptă pe toți. Iar dacă volumul de povestiri Cîmpia în flăcări e o bucată din istoria Mexicului (revoluții, conflictele religioase, migrația), romanul Pedro Paramo e istoria propriei vieți a autorului, în care refugiul în imaginație, îi permite să reinventeze povestea morții tatălui.

Recomand citirea în ordinea cronologică a publicării, căci volumul de povestiri Cîmpia în flăcări anticipează lumea lui Pedro Paramo prin cel puțin 3 povestiri: Cîmpia în flăcări, Zi-le să nu mă omoare și Luvina. Povestirea Cîmpia în flăcări, povestea Revoluției oferă fundalul romanului Pedro Paramo. Zi-le să nu mă omoare! reinventează moartea tatălui autorului, adusă mai apoi la un nivel mitic în Pedro Paramo. (Apropo de această povestire nu pot să nu mă întreb dacă autorul nu și-ar fi dorit să fi avut ocazia de a fi în locul colonelului.) Apoi Luvina, e un precursor al Comalei din Pedro Paramo.

Niciodată n-o să vezi la Luvina cerul albastru. Acolo toată zarea e decolorată; cerul e mereu acoperit de o pată întunecată care nu se șterge  niciodată. (…) Ai să vezi și dumneata colinele acelea stinse de pacă ar fi moarte și Luvina pe cea mai înaltă dintre ele, împodobind-o cu căsuțele ei albe ca o cunună de mort… (…)

Da, da, și pămîntului i-au ieșit țepi. (…) Oricum ai privi-o, Luvina e un loc foarte trist. (…) Eu aș zice că e locul unde s-a cuibărit tristețea.

San Juan Luvina. Mi se părea un nume dumnezeiesc. Dar acolo e purgatoriul. E un loc al morții, unde au murit pînă și cîinii și nici măcar n-are cine să latre la tăcere (…). (p. 107-108, 116, Luvina, Cîmpia în flăcări)

Unele sate duhnesc a nefericire. Le știi de cum respiri puțin aer vechi și amorțit, sărac și slab, ca tot ce-i bătrân. Ăsta-i unul dintre ele (…). (despre Comala, p. 127, Pedro Paramo)

Celelalte povestiri nu fac decât să prezinte lumea pe care o vom întâlni mai apoi în roman, recompunând din bucăți atât trecutul Mexicului cât și prezentul. De altfel, La granița de nord, mi-a amintit într-o oarecare măsură și de dislocările de la sat la oraș care au avut și încă au loc și în România:

Cătunele se destrămau și oamenii veneau spre sate, cei de la sate veneau la oraș iar la oraș oamenii se pierdeau, nu mai știau ce s-a ales de ei. “Știi cumva unde aș putea găsi de lucru?” (p. 128, La granița din nord, Cîmpia în flăcări)

După ce a lucrat mai mulți ani ca asistent social, interacționând în decursul drumurilor sale cu cea mai săracă pătură a Mexicului, Rulfo a descoperit că nu e loc de judecăți ci doar de înțelegere a unei lumi bântuite de violență și lipsite de speranță care, poate pentru mulți, e în continuare de neînțeles.

În Pedro Paramo, Juan Preciado, la fel ca și autorul, pleacă într-o călătorie în căutarea tatălui și a originilor. Punctul de plecare în această călătorie îl reprezintă moartea mamei, care de pe patul de moarte își roagă fiul să plece în căutarea tatălui pentru a-i cere acestuia socoteală pentru tot ce le-a fost negat. Povestea lui Pedro Paramo ne este însă prezentată în fracțiuni care sfidează logica timpului dar și a timpilor narativi. Singura constantă este Comala(care la fel ca și Cîmpia are un puls propriu), locul care “stă pe jarul pământului, chiar pe buza iadului”, un tărâm “chinuit de sângele care-l sufocă”. Sânge vărsat de Pedro Paramo din momentul în care a hotărât să devină un caudillo, ieșind din mulțimea celor care nu există. Însă toată puterea dobândită nu i-a putut aduce lui don Pedro un lucru: iubirea femeii pe care o dorea, aflată captivă într-o altă lume, inaccesibilă muritorilor. Fragmentele rupte din timp ne spun povestea acestuia prin vocile celor de sub pământ, căci în lumea clădită de Paramo, care se traduce prin “pământ sterp”, nimic nu este sortit vieții, “cerul a pus stăpînire pe noapte” și totul este doar un murmur al morților pentru care mormântul devine cer. Din pământul sterp al Comalei, care îi devine “casă” de cum pășește pe el, Juan Preciado află povestea tatălui de la cea care i-a fost doică, deși ar fi dorit să-i fie mamă. Printe “zgomotele stinse de ploaie” ale pământului în care se află toți cei care “s-au distrus în fiecare clipă”, Juan Preciado își află povestea originii și rădăcinile, murind în locul în care mama sa îl trimise, pentru a muri în locul ei, “murind” astfel “înainte de a fi omorât”.

După ce am citit volumul de povestiri ma gândeam cu părere de rău că opera lui Rulfo se rezumă la doar 300 de pagini. Însă după ce am citit și Pedro Paramo am înțeles refuzul său de mai scrie, căci ce ar mai fi de spus despre o lume a cărei singură libertate pare a fi cuprinsă în următorul citat:

“Totul este să mori cu ajutorul lui Dumnezeu, dar atunci când vrei tu, nu când vrea El.” (p. 43, Pedro Paramo)

În definitv, în vasta Câmpie, Speranța e ceva scump iar rugăciunile sunt adresate unor îngeri blestemați. Greu de șters din memorie aceste două volume!

Cîmpia în flăcări, Juan Rulfo, Editura Rao, Colecția Opere XX, București, 2006, traducere din limba spaniolă de Andrei Ionescu

Volumul poate fi aciziționat direct de pe site-ul editurii Rao sau de pe platformele cartepedia sau libris.

Pedro Paramo, Juan Rulfo, Editura Rao, Colecția Opere XX, București, 2006, traducere din limba spaniolă, note și introducere de

Ileana Scipione

Volumul poate fi aciziționat direct de pe site-ul editurii Rao sau de pe platforma cartepedia.

*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

, , , , , , ,

Lasa un gand:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: