In Din biblioteca

În numele prințesei moarte, un roman al contrastelor între Orient și Orient

Nu știu sigur la ce vârstă a aflat autoarea adevărul despre părinții ei. Crescută și educată la o mănăstire catolică, fata a fost ținută la distanță, prin diferite subterfugii de tatăl său musulman, rajahul Syed Sajid Husain Ali de Kotwara. Kenizé Hussain de Kotwara, își va semna romanele și corespondența de presă, Kenizé Mourad, pentru a cinsti probabil memoria străbunicului său, Murad al V-lea, sultan al Imperiului Otoman și descendența sa din familia imperială otomană. Abia la 21 de ani va ajunge în India pentru a-și cunoaște tatăl și, de atunci, din 1968, având ca punct de plecare poveștile tatălui va porni pe urmele mamei, călătorie care va necesita o amplă documentare și care va contura și viitorul jurnalist, corespondent de război și probabil, unul dintre cei mai căutați specialiști ai anilor ’70 în civilizația și relațiile externe ale țărilor din Orientul Mijlociu. La douăzeci de ani distanță de la prima întâlnire cu tatăl și după ce renunță la cariera în jurnalism pentru a se consacra scrisului, Kenizé va publica în 1987, volumul “În numele prințesei moarte”, o biografie romanțată a vieții mamei sale. Volumul ajunge rapid un bestseller internațional, fiind tradus în 34 de limbi; un “Pe aripile vântului” al Orientului, dedicat de autoare copiilor din Badalpur. Ar fi putut să fie și ea unul dintre acei copii, dar soarta a decis altfel.

Selma Hanımsultan – sursă

Dacă viața autoarei vă pare demnă de un roman de aventură, viața Selmei, mama sa, are toate ingredientele unei tragedii. Născută la curtea otomană, fiică a sultanei Hatice și nepoată de sultani, Selma trăiește ultimele zile ale Imperiului Otoman. Spaima Europei s-a transformat în bolnavul Europei și toate marile puteri încearcă să rupă o fărâmă din Imperiul Otoman, unul dintre marii învinși ai Primului Război Mondial. În fața dezastrului total și a ocupației britanice, rezistă însă un Trandafir de aur, un bărbat blond, curajos și fidel sultanului – sau poate doar foarte ambițios? -, Mustafa Kemal, devenit în scurt timp Atatürk, părintele turcilor. Proaspătă adolescentă, Selma, se roagă intens pentru victoria Trandafirului de aur și pentru izgonirea ocupanților, visându-se soția sa, pe care el o va elibera de văl, bărbatul alături de care va lupta pentru reconstrucția Turciei, dovedind tuturor măreția dinastiei otomane a cărei sânge vechi de 600 de ani îi curge prin vine. Pentru copilă șocul va fi imens în momentul în care bărbatul la care visează hotărăște exilul întregii familii imperiale și inclusiv al ei. Un al doilea șoc, și mai puternic, va fi momentul în care va afla că tatăl său, prin venele căruia nu curge sângele dinastic, nu va însoți familia în exil, preferând un post în noua administrație.

Hatice Sultan, mama Selmei, în exil-  sursă

În timp ce o parte a familiei va pleca în Franța, mama ei optează pentru un exil în mai apropiatul Liban, convinsă fiind de dragostea poporului pentru familia imperială și de un exil scurt. Însă poporul turc, deși privește cu suspiciune reformele kemaliste, uită cu ușurință de urmașii sultanilor care în trecut au adus glorie. În Libanul aflat sub protectorat francez, Selma urmează cursurile unei școli catolice, Surorile din Besançon, deschisă copiilor de toate religiile. În Beirut, considerat Parisul Orientului, gustă libertatea occidentală, plătită cu ultimele bijuterii ale mamei, ultimele mărturii ale trecut ce pare atât de îndepărtat. Beirutul este locul cosmopolit și modern, deschis modei pariziene și cinematografiei americane și nu lipsește mult ca Selma să semneze un contract cu MGM, pentru un rol de prințesă în cetatea filmului. În timp ce lumea este împărțită între a lupta pentru un Liban independent sau pentru o Sirie măreață care să includă și Libanul eliberat, Selma va cunoaște prima iubire, și se va visa luptând alături de iubitul ei pentru libertate. Nu va trece mult însă până va cunoaște și prima decepție în dragoste, căci va constata că orice război necesită finanțare, și, deși epoca se dorește tot mai emancipată, în acel dans al granițelor și noilor state, căsătoriile încă se încheie mai degrabă din considerente financiare decât din dragoste. În această ecuație financiară o americancă bogată va cântări mai mult decât o prințesă otomană. Tratativele unei căsătorii cu regele Zog al Albaniei eșuează și ele, pe fundalul aranjamentelor geopolitice ale vremii; prietenia lui Mustafa Kemal fiind mai valoroasă pentru Albania decât o regină care se trage din dinastia otomană. Respinsă de lumea nouă aflată în construcție datorită originii pe care o purta în sânge, negându-i-se moștenirea, Selma va fi fermecată de promisiunea bogățiilor Indiei, după atât de mulți ani în care se obișnuise să vadă toate bijuteriile mamei sale ajunse în mâinile negustorilor și nu se va gândi de două ori înainte de accepta propunerea în căsătorie a unui rajah indian, mijlocită de mama ei.

Raja Syed Sajid Husain of Kotwara, soțul Selmei, alături de una dintre invențiile sale, un răcitor de apă. Fotografie din 1960, preluată de pe contul de facebook al fiului său.

Odată ajunsă în India nu va trece mult timp până ce își va da seama de dimensiunea dezastrului în care singură intrase, orbită fiind de siguranța și puterea girată de bogăție. După un deceniu trăit în libertate într-un oraș monden și emancipat precum Beirutul, Selmei îi este imposibil să se obișnuiască să poarte burka sau să respecte cel mai strict purdah fără a simți că se sufocă. Profund marcată de perioada de ocupație britanică pe care a trăit-o în copilărie, în Istanbul, îi este greu să se adapteze unei Indii încă supuse Imperiului Britanic. Însă cel mai greu îi este să se adapteze tradițiilor și lipsei de intimitate din societatea indiană. Dornică să se facă utilă încearcă să aducă îmbunătățiri condițiilor de viață ale femeilor. Căsătorită cu un prinț indian musulman școlit în Anglia și Scoția, Selma nu poate înțelege răbdarea acestuia și respectul față de tradițiile care, pentru persoanele educate ale secolulul XX, par cel puțin sinistre. Căsătoriile unor bătrâni cu niște copile de nici zece ani, mutilarea copiilor și trimiterea lor la cerșit, arderea văduvelor împreună cu soțul decedat sunt câteva dintre tradițiile pe care Selma le-ar interzice cu mult curaj. Tot acel curaj care îi lipsește soțului ei. Însă Selma uită și nu înțelege în profunzime mișcările naționaliste și segregaționiste care se conturează și cărora, soțul ei trebuie să le facă față în cel mai abil mod cu putință. Sunt atât de apropiați unul de celălalt prin educația deschisă și modernă pe care au primit-o, atât de tineri și dornici să contribuie la schimbarea lumii, încât în loc să se completeze unul pe altul, sunt într-un permanent conflict. Pierderea mamei care reprezintă pentru Selma și pierderea definitivă a Istanbului mult iubit și vestea sarcinii nu vor conduce la consolidarea căsniciei, dimpotrivă. Selma conștientizează că există posibilitatea de a naște o fiică, or dacă unui fiu nu ar putea să îi refuze dreptul la moștenirea sa, e pur și simplu îngrozită de perspectivele de viitor ale unei fiice de rajah. Profitând de ciocnirile tot mai violente dintre hinduși și musulmani, Selma își convinge soțul că e cu mult mai sigur pentru ea să nască în străinătate, la Paris. Luxosul automobil Isotta Fraschini(a cărui poveste este la fel de interesantă și emoționantă, o găsiți aici) o va conduce la gară, spre ceea ce se va dovedi a fi, un drum fără întoarcere.

Selma – sursă

Ajunsă la Paris, Selma va trăi cu frenezie ultimele zile de pace, împreună cu înalta societate pariziană pe care o va descoperi alături de o fostă colegă de școală din Beirut. Probabil pentru prima oară în mulți ani se va simți cu adevărat ca o prințesă: frumoasă, dorită, invidiată, admirată și foarte bogată. Însă dacă în India tânjea după moda europeană, la Paris, înalta societate tânjește după extravaganța orientală, iar Selma se simte din nou o păpușă aflată la cheremul altora, incapabilă de a fi EA și nu un rang, o demnitate sau un vis exotic al unor persoane necunoscute. Rebelă, capricioasă, risipitoare, curajoasă, sensibilă, fricoasă. Cine e Selma? Întâlnirea cu Harvey, un american, cu un trecut foarte asemănătoare cu al ei și totuși atât de diferit, o va ajuta, pentru prima oară în viața ei să se descopere și să se accepte. Idila va fi însă scurtă, întreruptă de un război care din nou o prinde pe Selma, în tabăra greșită. Istoria îi va râde din nou în față, căci fiind căsătorită cu un prinț indian, ea, tocmai ea care îi disprețuia pe britanici atât de mult, este un supus britanic, iar în Parisul ocupat de germani, un britanic este un inamic. Însă după ce îl convinse și pe Zeynel, eunucul care o știa de copilă, să îl mintă pe rajah și să îi ascundă nașterea fetiței, după ce căile de comunicație între India britanică și Parisul ocupat au fost întrerupte, pentru Selma nu a mai fost cale de întoarcere și s-a stins în mizerie și frig. Cu ultimele puteri însă, după spusele infirmierei, s-a căit pentru o minciună.

În numele prințesei moarte de Kenize Mourad e mai mult decât o încercare de reconstituire a trecutului unei mame pe care autoarea nu a cunoscut-o niciodată, e o mare poveste a acelora care se împart între două lumi, nereușind să aparțină în totalitate nici uneia, a acelora care se găsesc întotdeauna în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, fugind de un război de care nu au cum să scape, e povestea unor imperii aflate la apus și a nașterii unor țări care își caută identitatea. E și povestea unora care altfel poate ar fi niște veșnici anonimi, precum Zeynel eunucul, personajul meu preferat din acest roman, ale cărui stări, trăiri și sentimente sunt redate cu multă delicatețe și cu atentă aplecare spre psihologia umană. Da, acest roman e și marea poveste de dragoste a unui eunuc.

Acoperind o perioadă de câteva decenii romanul abundă de evenimente istorice, bine documentate, surprinzând poate cititorul prin modul în care sunt prezentate mari personalități istorice precum ultimii sultani ai Imperiului Otoman, Mustafa Kemal, Mahatma Gandhi sau Muhammad Ali Jinnah, fondatorul Pakistanului. Un roman al contrastelor între Orient și Orient în primul rând, și abia mai apoi între Orient și Occident. Până în momentul de față e primul roman din care am aflat nesperat de multe detalii despre diferențele și conflictele dintre hinduși și musulmani, musulmani șiiți și suniți, indieni care militau pentru independența față de Marea Britanie dar și cei care nu și-o doreau. (Apropo de aceste conflicte și de amplificarea tendințelor naționaliste, e imposibil să nu faci anumite comparații cu România) La fel, este primul roman în care am găsit o frescă foarte vie a societății din Beirut în anii de după prăbușirea Imperiului Otoman și dialoguri aprinse în favoarea unui Liban independent sau, din contră, un Liban parte din Siria. Deasemeni, romanul abundă în termeni specifici haremului otoman sau ai culturii musulmane indiene, fapt obositor pentru unii cititori sau o adevărată bucurie pentru iubitorii de detalii. Personal, m-a bucurat această abundență de termeni nu doar pentru creionarea atmosferei dar și pentru înțelegerea importanței unor detalii. Aș fi găsit însă foarte utilă existența unui glosar de termeni la final; poate într-o viitoare ediție. Un roman care, în ciuda dimensiunilor considerabile, se citește ușor și din atmosfera căruia te desprinzi cu greu. Recomandat în special, iubitorilor de biografii și memorii, pasionaților de istorie și orient și nu numai.

Câteva citate:

O chinuie mai ales o întrebare: nu există decât un singur Dumnezeu, a învățat-o șeicul, dumnezeul musulmanilor și dumnezeul creștinilor este același. Păi, dacă și copiii creștini se roagă la fel de tare precum copiii musulmani, lui Dumnezeu îi va fi greu să aleagă! Trebuie neapărat să încline balanța în “partea cea bună”.

 

În Orient, orice femeie inteligentă știe să influențeze deciziile soțului, dar are înțelepciunea să nu se împăuneze cu asta. Latife Hanum se comportă ca femeile din Occident, care nu simt că trăiesc, dacă nu se arată peste tot și nu se fac auzite. Așa se conduc copiii și popoarele primitive.

 

Tot așa scrie și presa din Istanbul. Titlurile din ziare nu sunt blânde cu inițiatotul loviturii de stat, cum o consideră mulți: “Republica a fost instaurată cu revolverul la tâmpla națiunii!” – “O Constituție făcută în câteva zile de Kemal și de câțiva acoliți, acesta să fie noul stat turc?” – “Puterile acordate lui Ghazi sunt mai mari decât a avut vreodată un sultan!” Mustafa Kemal este comparat cu Sfânta Treime a creștinilor, Tată, Fiu și Sfânt Duh în același timp. Într-adevăr, cumulează toate puterile: e președinte al republicii, șef al guvernului și parlamentului, comandant al armatei și conducător al partidului unic din Turcia. Un veritabil șoc pentru cei care visau la o monarhie constituțională, ca și pentru cei care voiau democrație după model occidental. Toți știu că de-acum nimeni și nimic nu se va mai putea opune deciziilor lui Ghazi.

Pe străzi în schimb domnește entuziasmul. Populația sărbătorește vestea cu muzică, se organizează petreceri la lumina făcliilor în toate cartierele. Oamenii nu prea știu ce este “republica”, dar așteaptă multe de la ea! Chiar și deținuții de la închisoarea centrală au scandat Țrăiască republica! Trăiască Justiția!” și au cerut să fie eliberați imediat.

 

– Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit pentru că oamenii din vremea lui îl considerau un șarlatan. Vezi tu, judecățile oamenilor arată până unde poate ajunge înțelegerea lor. Nu există istorie, există doar puncte de vedere. Singurul care cunoaște adevărul este cel care nu are un punct de vedere, pentru că El nu se află undeva anume. El e pretutindeni. Dumnezeu.

 

Pentru o femeie, bijuteriile aduc siguranța zilei de mâine. Ar trebui s-o știți.

 

În islam nu există mijlocitor între Dumnezeu și creația sa, nu există preoțime. Singurii îndrumători sunt Cartea Sfântă și cuvintele Profetului. Maulvi, mollahi, imami, toți impostorii ăștia profită de neștiința poporului ca să se impună!

 

Răul are înțelesuri diferite de la o țară la alta. Vă repet că aici nu se permite să cântați: îi șocați pe oameni, care nu vă vor mai respecta.

 

– Să le vorbesc țăranilor? Și ce să le spun? Că sunt folosiți? Nu m-ar crede. S-ar rupe un echilibru care încă există și le-aș dovedi că mă tem. Iar ei ar profita imediat. Cei mai supuși oameni devin fiare, dacă stăpânul arată că e slab. Credeam că istoria Imperiului Otoman te-a învățat asta.

 

– Faceți o mare confuzie, prințesă. Indiile nu sunt Turcia ocupată. Englezii au ajutat mult la dezvoltarea țării. Pur și simplu ne considerăm acum destul de maturi ca să ne guvernăm singuri. Nu ne aflăm în război cu ei, negociem o transmitere a puterii în cele mai bune condiții posibile.

 

Însă ce a înfierbântat cu adevărat spiritele, mai ales în sate, a fost zelul organizațiilor hinduse de extremă dreapta de a-i converti pe musulmani la hinduism. După părerea lor, cele optzeci de milioane de musulmani sunt, în realitate, hinduși convertiți cu forța, care trebuie să se întoarcă la religia lor de origine. După cum explică Mahasabah: “Musulmanii de astăzi nu sunt decât niște rătăciți. Viitorul Indiilor îl reprezintă un stat național hindus, bazat pe instituții hinduse.”

 

Parfumurile sunt esența naturii, nu se pot păstra în vase grosolane.

 

Un prinț trebuie să știe să aprecieze un divertisment, nu să-i desfete pe alții.

 

Religiile ale căror adepți se sfâșie între ei vorbesc despre același Adevăr.

 

Marea artă constă în a schimba natura, nu în a o urma! […] Societatea nostră are plăceri mai delicate. E mai greu și mai pasionant să-i faci să se bată între ei pe prieteni sau pe aliați.

 

– Se iau doi porumbei tineri, i se taie unuia aripa stângă, iar celuilat aripa dreaptă, apoi sunt cusuți strâns împreună. Urmează partea cea mai delicată, căci puțini supraviețuiesc. Au nevoie de cele mai atente îngrijiri. Când rana s-a vindecat și porumbeii au crescut, sunt învățați să zboare, fapt ce presupune enormă răbdare și pricipere.

– Ce cruzime! Exclamă Selma indignată.

Femeile o privesc mirate. Una dintre ele, o hindusă, se apleacă spre ea:

– O cruzime mai mare decât să ucizi animale pentru a le mânca? Chiar credeți, Alteță?

 

Trebuie să înțelegi, copila mea, că e un lux să-ți schimbi statutul. Noi îl considerăm un drept al nostru și ne mirăm dacă ne e refuzat. Dar o prințesă ruinată rămâne tot prințesă, iar țaranul îmbogățit, tot țăran. Ei o știu în sinea lor și tocmai din cauza acestei prăpăstii de netrecut de urăsc. Doar ucigându-ne pe toți ar putea șterge deosebirile dintre noi și ei. Poporul francez și-a dat seama de asta pe vremea când ghilotina mergea zi și noapte. Nu de aristocrați, de bogați încercau ei să scape, ci de privirile în care se citea această deosebire. Din păcate pentru ei, au făcut greșeala de a nu înlătura și burghezia, care i-a amețit cu discursuri frumoase despre egalitate, fraternitate, și așa francezii s-au pomenit cu Imperiul.

 

Ai citit, probabil, în ziare, că în Indii e mare agitație, întrucât britanicii au hotărât mobilizarea fără să țină seama de guvernul local. Pretutindeni se discută cu aprindere dacă, în caz de război, trebuie să susținem Anglia sau, dimpotrivă, să profităm de situație pentru a-i smulge independența pe care o cerem fără succes de ani întregi. Congresul este împărțit, în schimb Liga Musulmană consideră că trebuie să sprijinim cu orice preț democrațiile împotriva pericolului nazist. În ceea ce ne privește pe noi, prinții, viceregele, lordul Linlithgrow, ne-a cerut personal să recrutăm un anumit număr de oameni și să-i ținem pregătiți, gata în orice moment să plece pe front. E o problemă delicată și eu încă nu am luat o hotărâre, însă statul Badalpur numără deja aproape trei mii de voluntari! Uimitor cum țăranii noștri se grăbesc să meargă la moarte, ori mai degrabă e vorba de prestigiul uniformei militare sau de solda care, pentru acești amărâți, reprezintă o avere.

 

Nu există snobi mai răi decât cei care-i slujesc pe bogați.

În numele prințesei moarte, de Kenize Mourad, Editura Nemira, Colecția Babel, 2012, traducere din limba franceză de Mihaela Stan
Mulțumesc Editura Nemira pentru exemplarul oferit.
*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

 

, , ,

3 Responses to În numele prințesei moarte, un roman al contrastelor între Orient și Orient

  1. A trecut ceva vreme de când am citit romanul, dar îmi amintesc că mi-a plăcut. Cândva, poate o să-l recitesc.

Lasa un gand:

%d bloggers like this: