A fost un martie altfel. Nu atât din punct de vedere al distanțării sociale. Mă distanțasem deja, de ani de zile, fără prea multe regrete. Dar a fost un martie plin de angoase, în care toate acele activități care până în februarie erau cumva la nivel de ritual, aproape sacru, îmi păreau aproape inutile. Dintotdeauna, primăvara a fost anotimpul meu preferat. Născută iarna și cu o fire ușor depresivă, explozia de soare, verdeață și floare în grădină mă ajuta să îmi regăsesc echilibrul și doza de optimism.

De câțiva ani de zile, rareori a existat o seară în care să nu citesc. Dar în acest martie, lectura mi s-a părut o povară. Mi-a fost imposibil să întru în starea necesară lecturii, iar cărțile care își așteptau rândul pentru a fi citite în această lună, păreau mai nepotrivite ca niciodată. Citesc, în general, multă non-ficțiune și/sau literatură de război. Pe lângă subiectele destul de solicitante, întregul meu sistem de lectură și notare a ideilor părea imposibil de urmat în contextul actual. Lecturile ușoare nu m-au ajutat niciodată să trec peste o perioadă mai grea; cele lejere nu reușeau să mă cheme, iar pentru cele cu care eram obișnuită nu aveam stare.

Abia am reușit să vizionez câte un serial sau film! Între munca de acasă, abundența de știri panicarde, sentimentul inutilității continuării seriei de articole despre ultima vacanță în Italia și lista cărților care ar urma să fie prezentate pe acest blog, am reușit să îmi umplu timpul liber, fie jucând seara Catan în familie, fie revenind la una dintre activitățile preferate în copilărie – pictura -, care mă duceau într-o altă lume, sigură și a mea.

De câteva luni urmăream pe facebook câteva grupuri de acuareliști amatori. Ilustrația botanică e o pasiune mai veche, și chiar în februarie, de ziua mea, îmi făcusem cadou un volum de la Taschen, cu intenția de a încerca să reproduc o parte din ilustrațiile botanice din colecția Bibliotecii Naționale a Austriei cuprinse în volum.

Am intrat însă și într-un grup de acuareliști de animăluțe, mi-am adus aminte de ilustrațiile lui Beatrix Potter și, fără a avea pretenția de atinge vreodată acel nivel, m-am lăsat prinsă în provocările grupului pentru luna martie. O veveriță, o hermină irlandeză, un arici și un căluț de mare. Am scos acuarelele vechi Colibri din cufărul cu ustensile de pictură, setul de pensule primit de Crăciun și blocul de acuarelă Canson rămas de când am realizat în acuarelă harta lumii pentru un proiect de la serviciu, am amenajat rapid biroul și am început provocarea cu Roșcata adormită. Mi s-a părut un prim subiect mai abordabil, pentru cineva lipsit de exercițiu, și nu m-am înșelat. A fost atât de bine primită de prietenii de pe rețelele de socializare, încât am prins curaj!

Am trecut cu entuziasm la hermelina irlandeză (Mustela erminea hibernica). Am aflat că spre deosebire de restul suratelor ei din Europa, hermelina irlandeză nu albește pe perioada iernii, e foarte curioasă din fire, expresie pe care am încercat să o surprind cât de bine am putut după fotografia lui Mike Brown din pliantul The Vincent Wildlife Trust, are un simț al mirosului extrem de bine dezvoltat, trăiește în medie 4 ani de zile în sălbăticie și e specie protejată în Irlanda. Nu știu de ce, dar mi-a dat mari bătăi de cap acest blănos mic; abia la a treia încercare am reușit să obțin un rezultat care să nu mă nemulțumească foarte tare. În orice caz, pentru niște hermeline reușite, intrați pe blogul lui Robert E. Fuller (pictor și fotograf), care are o familie de hermeline chiar pe proprietatea lui și sunt subiectul mai multor dintre picturile sale.

Ariciul a fost altă provocare care m-a încântat, amintindu-mi  de copilărie și de familiile de arici care treceau prin curtea noastră. Pentru o perioadă am și crescut un puiuț de arici, Rici, mare amator de lăptic și mere. A plecat într-o zi, vreau eu să cred, pentru a se reîntâlni cu mămica și familia lui. Deși am avut câteva emoții în legătură cu acele, cumva, de la primele tușe am știut că Rici va ieși așa cum îmi doream. Mi-e tare drag de fățuca lui.

Și în cazul căluțului de mare am știut, aproape de la primele tușe, că va ieși bine, deși era un subiect complet nou iar ora din noapte destul de înaintată. Dacă veverițe și arici am mai desenat prin copilărie și adolescență, căluți de mare nu am încercat niciodată și am descoperit că sunt foarte simpatici de pictat.

Dar cea mai mare provocare din luna martie și cea care mi-a adus și cea mai mare satisfacție și bucurie a fost portretul lui Ilie, rățoiul nostru. Lucrat în multe straturi, în vreo 4 zile, cu extrem de multă răbdare și emoție, Ilie ne-a surprins pe toți, dar mai ales pe mine! Iar cum Ștefan insistă să pictez portretele tuturor animalelor din curte, se anunță o primăvară extrem de încărcată, de vreme ce Lila, Loli, Nică, Dunți, Foxy, Milka, Ursu, Papi și Trumpilica își așteaptă rândul.

Într-un final, a fost un martie bun din care am ieșit în câștig. Cu lecturile nu am rămas foarte mult în urmă, mai am timp să recuperez. Cu pictura am mai prins curaj și e una dintre cele mai de durată reveniri pe care le-am avut în ultimele două decenii. Cu puțin noroc, la fel cum am deprins disciplina cititului, poate voi deprinde și disciplina exercițiului zilnic în acuarelă. Iar atunci, poate va urma și o rubrică nouă pe blog. Poate sub formă de portofoliu, poate sub formă de articole… Sănătoși să fim!