In Din biblioteca

Hope Jahren în Fata de laborator – “Durează mult să te transformi în ce trebuie să fii.”

Fata de laborator este cu siguranță un volum captivant de memorii; memoriile unui om de știință, care încercând să arate cum se face știinta reușește cu o onestitate curajoasă și, pe alocuri, cu umor, să arate cum se face, în primul rând, un om și mai apoi o viață într-un mediu extrem de competitiv, mediul științific american.

La fel ca viața plantelor pe care Hope Jahren o studiază, de la stadiul de sămânță și până la maturitate, bătrânețe și moarte, la fel și viața unui om de știință pleacă de la sămânța unei idei, sau poate e mai indicat să o numim curioazitate, care în cel mai fericit caz va ajunge la maturitatea unor rezultate concludente, după depășirea mai multor obstacole, de cele mai multe ori, de ordin birocratic și/sau financiar. În alte cazuri însă, la fel ca și în natură, sămânța de curiozitate nu va reuși să încolțească și să se dezvolte, uscându-se încă din primele clipe. “A deveni un copac este o calătorie lungă” la fel cum pentru un om “durează mult să se transforme în ce trebuie să fie”. Crescută într-o familie cu rădăcini scandinave și un tată care “nu era un om de știință, ci omul de știință” dintr-un mic oraș american, Hope va observa de mică, petrecându-și timpul în laboratorul tatălui, că “a fi om de știință nu era meseria, ci identitatea lui”. Din partea mamei va moșteni și învăța înclinația spre lectură și capacitatea de absorbție a cărților dificile, de unde probabil că a rezultat și înclinația spre scris.

Oamenii sunt ca plantele: cresc înspre lumină. Am ales știința pentru că știința mi-a dat ce îmi trebuia – un cămin, în cel mai literal sens al cuvântului: un loc în care mă simțeam în siguranță.  (p. 31)

Deși inițial Hope și-a dorit să studieze medicina, pe care însă nu a putut-o urma din lipsă de fonduri, orientarea către științele naturii s-a dovedit probabil, cea mai bună alegere pe care o putea face. Sunt cât se poate de interesante și educative atât evocările anilor de studenție ai autoarei, dar și perioada ulterioară, în care fosta studenta devine la rândul ei profesor. Perioada de acomodare la catedră, deschiderea primului ei laborator, prietenia sinceră cu Bill, cel care îi va fi mulți ani aproape în calitate de colaborator și asistent, prieten, confident și om de știință; un armean la fel de pasionat de științele mediului, pentru care puține alte lucruri sunt mai importante decât munca de cercetare. Asemănări și diferențe între modul de abordare al cursurilor, la ei și la noi. Asemănări și diferențe între studenții lor și ai noștri. Până la urmă ne confruntăm cu aceleași probleme, doar modul de a le aborda diferă.

Când ajungem la un sol cu studenții, întâi descărcăm lopețile, țepușele, o prelată, sitele, produsele chimice și o tablă mare cu cretă colorată. Săpăm o groapă, tot mai adânc, până dăm de stâncă solidă, atenți să stăm cu toții pe o singură parte, astfel încât toată lumea să vadă același lucru. Când am săpat suficient de adânc, scoatem pământul de pe margini și facem un “cazan” în care să încapă trei oameni și de unde putem evalua continuitatea laterală a proprietăților solului. Săpatul poate dura ore în șir, iar dacă lutul e gros sau solul îmbibat cu apă, este extenuant.

Când sap cu Bill parcă valsăm, unul “aruncă” și celălalt “prinde” – unul sparge pământul cu târnacopul iar celălalt pune lopata dedesubt ca să prindă bucățile căzute. […] Când întrebăm cine se oferă să sape, voluntarul se dovedește mereu a fi crescut la țară. Dar cei mai mulți studenți nu vor să sape. La început stăteau prin preajmă, se uitau la noi cum săpăm ore în șir, ceea ce ne scotea din sărite. Acum se retrag și caută pe șest semnal la telefoane. (p. 164-165)

Excursia educativă ideală durează aproximativ o săptămână, cu un nou tip de sol analizat zilnic, după care se merge cu mașina în jur de 150 kilometri până la următorul punct de lucru. Cinci zile și 800 de kilometri sunt de ajuns ca timp și spațiu pentru ca studenții să-și facă o impresie despre marea diversitatea a solurilor și de asemenea pentru a se familiariza cu mentalitatea reflexivă și incosecventă necesară pentru a lucra cu solurile. La sfârșitul excursiei fie sunt îndrăgostiți de acest gen de muncă, fie total scârbiți, motiv pentru care sunt probabil deja deciși în privința materiei pe care o vor studia. (p. 166-167)

Știți acele titluri din ziarele românești gen: “Cercetător cu doctorat în x la y nu își găsește de muncă în domeniul x” sau “Cercetător cu doctorat în x la y a ajuns să măture coridoarele institutului z”, rostogolite în social media de o grămadă de indignați? Sau titlurile de genul: “Fonduri reduse pentru cercetare în domeniul x în România”, “Dificultățile întâmpinate de cercetători în România”, “Fost cercetător ajuns taximetrist din cauza reducerilor de fonduri din cercetare”? Adică genul acela de titluri, în cazul cărora singura reacție posibilă și de altfel bine anticipată este ceva de genul: “Extraordinar dom’le cum ne batem joc de viitorul țării! În loc să dăm bani pentru știință și cercetare! Doar la noi se poate așa ceva!” Ei, treaba este că nu doar la noi se poate așa ceva! Cu problemele legate de finanțarea cercetării științifice se lovesc aproape toți cercetătorii, chiar și în state cu mult mai potente financiar decât România. Puțini sunt cei care reușesc, într-un domeniu în care nu doar munca de cercetare în sine trebuie bine stabilită ci și modul de prezentare al rezultatelor, interesul și activitatea constantă a acestuia în a-și promova munca. Cercetătorul modern trebuie să fie, pe lângă om de știință, și un foarte bun coordonator de proiect și bugete, dar mai ales un excelent om de marketing și vânzări. Chestie de altfel, cu atât mai complicată, cu cât cercetătorul, în cele mai multe cazuri, la început de proiect, nu poate să vândă decât încredere în viitor. Pornind astfel de la comparația cu modul în care își administrează un arbore viața în funcție de buget, autoarea explică cu multe amănunte și date statistice modul în care un om de știință trebuie să treacă de tot hățișul birocratic și bugetar, de taxe și impozite, dacă dorește să își practice în continuare meseria.

Viața unui arbore este determinată de bugetul anual. În fiecare an, în scurtele luni dintre mai și iulie, trebuie să-și formeze o întreagă coroană de frunze noi. Dacă nu reușește să-și îndeplinească norma actuală, un concurent va crește pănă într-un colț al vechiului său spațiu și va începe astfel procesul lent prin care copacul își pierde în cele din urmă suprafața de sprijin și moare. Dacă se așteaptă să mai trăiască peste zece ani, singura soluție pentru un copac este să reușească să-și împlinească planul de anul acesta, la fel și în fiecare dintre anii ce vor urma. (p. 179)

Viața unui om de știință din domeniul universitar este determinată de bugetul pe trei ani. O dată la trei ani trebuie să solicite din nou contract cu guvernul federal. Banii obținuți din acest contract sunt folosiți pentru a-și plăti angajații; și, de asemenea, pentru cumpărarea materialelor și echipamentelui care va fi folosit pentru experimente și pentru orice călătorie necesară pentru îndeplinirea obiectivelor cercetării. În general, universitățile îi ajută pe noii profesorii de științe să “demareze” cu o sumă limitată de fonduri discreționare – echivalentul universitar al zestrei – care le este de folos până când reușesc să prindă un prim contract. Dacă nu reușesc să găsească ceva în primii doi sau trei ani, nu vor putea face munca pentru care au învățat, si astfel nu vor produce suma necesară pentru a le asigura postul. Dacă un profesor nou se așteaptă să aibă un loc de muncă peste zece ani, este obligat să reușească. Toate acestea sunt complicate în mare măsură de faptul că nu sunt nici pe departe atâtea contracte federale cât ar fi necesar. (p. 181)

Tipul de știința de care mă ocup eu este numit uneori “cercetare născută din curiozitate” – adică munca mea nu va avea niciodată ca rezultat un produs vandabil, o mașinărie utilă, un medicament, o armă formidabilă sau vreun câștig material direct – sau dacă duce indirect la așa ceva, acest lucru va fi descoperit mult mai târziu de către altcineva. În acest sens, munca mea de cercetare este destul de jos pe lista priorităților bugetului nostru național. Există o singură sursă de sprijin monetar pentru tipul meu de cercetare: Fundația Națională pentru Științe, sau NSF.

NSF este o agenție guvernamentală americană, iar banii pe care îi pune la dispoziție pentru cercetarea științifică provin din impozite. În 2013, bugetul NSF a fost de 7,3 miliarde de dolari. […] în timp ce bugetul “discreționar” al Departamentului pentru apărare este de șaizeci de ori mai mare.

Un efect colateral al cercetării născute din curiozitate este că-i inspiră pe tineri. Cercetătorii își iubesc în general vocația până la exces și nimic nu le place mai mult decât să-i învețe și pe alții să o iubească; ca toate celelalte făpturi mișcate de iubire, nu putem să nu ne înmulțim. […] America poate să spună că pune preț pe știință, dar e al naibii de sigur că nu vrea să plătească pentru ea. În special în domeniul stiințelor mediului vedem efectele devastatoare ale resurselor limitate timp de decenii […].

Cu toate acestea, 7, 3 miliarde de dolari par a fi bani foarte mulți. Țineți minte că această sumă trebuie să sprijine toată știința născută din curiozitate – nu doar biologia, ci și geologia, chimia, matematica, fizica, psihologia, sociologia și formele mai ezoterice de inginerie și științe informatice. Pentru că munca mea se leagă de înțelegerea motivului pentru care plantele au avut succes pe o perioadă atât de lungă, cercetarea mea intră în domeniul programului de paleobiologie al NSF. În 2013, suma alocată finanțării cercetărilor în domeniul paleobiologiei a fost de 6 milioane de dolari. Acesta este întregul buget anual pentru toate cercetările paleobiologice care au loc în America, și e previzibil că cei care sapă după dinozauri își însușesc partea leului. (p. 182-183)

Și totuși, în ciuda tuturor dificultăților, Hope Jahren reușește, scriind o pagină de istorie în cercetarea științifică. Devine prima femeie cu o catedră la secția de Științe ale Pământului și Planetare, înființată în 1876 la prestigioasa John Hopkins University. Constuiește de la zero trei laboratoare în care a studiat arbori, flori, semințe și tipuri de sol. Trece peste discriminările sexiste dintr-un domeniu dominat de bărbați, crește o mare prietenie și își întemeiază, într-un final, o familie. Dar acesta cu siguranță nu este un volum despre cum să faci să îți păstrezi un loc călduț si bine plătit la o universitate, loc care să îți asigure un oarecare prestigiu social. Nu! Cu o onestitate curajoasă, autoarea vorbește despre începuturi și dificultăți, despre perioada în care Bill locuia într-o dubă și abia le mai ajungeau banii și pentru mâncare, despre momentele în care scormoneau prin gunoaiele universității în căutare de material de laborator refolosibil, despre zilele în care își însușeau diverse de la colegii din alte departamente, mai bine finanțate, convinși că aceștia nu aveau să le simtă lipsa, despre momentele de stres care epuizează până la durere fizică, despre crizele violente de anxietate, singurătatea cercetătorului, despre cele mai intime spaime, frustrări și depresiile severe. Un volum despre rădăcini, drumuri și transformări, despre căutarea și asumarea identității, presărat cu lecții valoroase atât despre mediul înconjurător cât și despre relațiile umane, și care fără a avea un ton fatalist sau victimizator, reușește să scuture cititorul, scoțându-l din zona de confort și aducându-l nu în zona întrebărilor fără răspuns ci a problemelor care necesită acțiune imediată. 

Oamenii creează în mod activ o lume în care doar buruienile pot supraviețui și apoi sunt șocați și scandalizați când văd cât de multe sunt. […] Nu avem parte de revoluția pe care ne-o dorim ci de revoluția pe care am declanșat-o. (p. 189)

Cactusul nu trăiește în deșert pentru că-i place deșertul; trăiește acolo pentru că deșertul nu l-a omorât încă. Orice plantă care crește în deșert va crește mult mai bine dacă o scoți din deșert. Deșertul este ca multe alte cartiere jalnice; nimeni din cei care locuiesc în ele nu-și permite să se mute. (p. 211)

[…] plantele reprezintă trei lucruri pentru societatea omenească: hrană, leac și lemn. (p. 211)

Da, mi-ar fi plăcut să asist la cursurile lui Hope Jahren!

Fata de laborator. O poveste despre plante, știință și dragoste, de Hope Jahren, Editura Publica, Co-Lecția de Știință, 2017, traducere din limba engleză și note de Paul Slayer Grigoriu 
Mulțumesc Editura Publica pentru volum.
Puteți comanda volumul direct de pe site-ul editurii Publica sau de pe platformele elefant, libris sau cartepedia.
*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

Recomand a fi citite la pachet:

, , ,

One Response to Hope Jahren în Fata de laborator – “Durează mult să te transformi în ce trebuie să fii.”

  1. Mmm interesanta carte, imi plac cartile de genul, cele care iti arata ca pana la glorie, e mult praf de inghitit.

Lasa un gand:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: