In Din biblioteca

Hanul lui Manuc, locul unde se pierde și se câștigă

Primul roman al Simonei Antonescu pe care îl citesc m-a dus într-un fel de continuare firească și cronologică a călătoriei mele prin Bucureștiul fanariot, călătorie începută alături de Mâța Vinerii. Doina Ruști m-a convins să gust autori români contemporani, iar Simona Antonescu mi-a confirmat o generație de femei scriitor cu mult har și pasiune. Două femei scriitor care deși au preocupări similiare și au abordat cu succes romanul istoric, au un temperament foarte diferit. Cel puțin asta este impresia mea după ce le-am citit romanele. Aștept acum cu nerăbdare să mă întâlnesc și cu Ligia Ruscu în “O dimineață la vânătoare”!

Să revenim însă la acest al treilea roman al Simonei Antonescu; din fiecare pagină răzbate acea bucurie sinceră a cercetătorului care descoperă noi detalii interesante! Doar că spre deosebire de un cercetător istoric, Simona are har de mare povestitoare, revelând un context istoric complicat prin intermediul unor personaje fictive care se amestecă ușor în viața unor personaje istorice deloc comode. Iar dacă personajele principale ne țin cu sufletul la gură pe toată durata războiului ruso-turc, din 1806 și până la Pacea de la București, semnată într-una dintre încăperile Hanului lui Manuc, personajele secundare sunt cele care pun în evidență detaliile și toate acele mici amănunte care dau gust unei povești, și care au fost descoperite poate întâmplător, dar entuziasmul descoperirii a fost prea mare pentru a nu le da o voce sau un loc în firul narațiunii.

Monedele Sadagura, bătute în urmă cu treizeci-patruzeci de ani de un evreu, într-o monetărie ridicată în pripă în Cernăuți, speriau și astăzi neguțătorii și hangiii din amândouă principatele. La vremea celei dintâi intrări a armatelor ruse în principate, generalii acelor ani plănuiseră această metodă simplă pentru plata aprovizionării trupelor: din metalul tuturor tunurilor turcești capturate aveau să se bată monede cu care mai apoi intendența rusă avea să plătească neguțătorilor și țăranilor cele trebuincioase, hrana oamenilor și a cailor.


Moneda Sadagura prețuia două parale.


Problemele au început să apară atunci când oamenii au dorit să folosească mai departe paralele primite. Ele nu erau acceptate de ruși pentru plata taxelor, nici de domnie pentru dările anuale. Carevasăzică, rușii bătuseră o monedă din fier de tun pe care însă nu o primeau ca plată, ci numai o dădeau. Atunci când țăranii au refuzat la rândul lor să le mai primească în schimbul produselor, în țară s-a ivit o lege nouă care permitea confiscarea avutului de la cei ce refuzau monedele Sadagura.

Se simte dragostea autorului pentru personajele sale și grija cu care sunt crescute. Poate din acest motiv am simțit uneori o frică pentru viitorul unora dintre personajele principale. Însă această frică este compensată de intensitatea trăirilor personajelor secundare. Un roman istoric curat și echilibrat, aș spune eu, fără artificii. Autoarea nu pare să fi simțit nevoia de a născoci ceva nou, bucurându-se de ingredientele unei rețete clasice, pe care a știut să o prepare cu succes, fără a abuza de arhaisme – suficiente însă pentru a compune un tablou de epocă și atmosferă – sau răsturnări de situație șocante. Ușor previzibil pe anumite planuri, romanului nu îi lipsește nici un ușor iz de spionaj, o doză de aventură și eroism și câțiva stropi de amor. În orice caz, foarte probabil ca din adolescență, de la romanele lui Dumas sau Hugo, să nu mai fi citit cu atât de multă plăcere un astfel de roman! Și cum ar putea fi altfel, când e condimentat cu spioni, haiduci și generali, sultani și împărați, cadâne și boieroaice?! Personajele mele preferate au fost în primul rând Aurică ispravnicul, alături de care m-am bucurat să țin condica, Baba Niculina, doftoroaie a satului și a curților boierești, pentru că reprezintă atât de bine acel tipar de țărancă puternică și încăpățânată, Jamal, ienicerul, pentru că m-a făcut să trăiesc atât de intens alături de el, ultimele lui clipe și Alioșa care, în scurta lui viață a reușit să fie atât de odios încât am simțit o satisfacție imensă când a murit. Și, desigur, Manuc! Însă, ce mi-a plăcut cel mai mult în construcția personajelor e că nu avem super-eroi, nu avem persoane imaculate; toți sunt umani, toți greșesc, uneori chiar dezamăgesc.

Aburii încărcați de magie din Mâța Vinerii se transformă în bucătăria Hanului lui Manuc și a boierilor Sămărghiteni în nori de furtună, aducători de război și răzmeriță, din calea căreia nici măcar cadânele din haremul sultanului nu vor avea scăpare. La adăpostul culelor Sămărghitenilor, aburii de țuică de dud alb, fiartă cu piper și miere, nu mai sunt semn de tihnă în timpul iernii; în ei se simt acum foamea și frigul aduse de război în curțile și satele boierilor, grija pentru ce va aduce ziua de mâine. M-au bucurat mult descrierile atât de amănunțite, fără însă a fi obositoare, ale culelor regățene, curților moșierești și a tuturor acareturilor; modul de organizare al muncilor agricole dintr-o moșie, în acele timpuri, descrierea amănunțită și plină de culoare a hainelor, precum și contrastul strecurat cu abilitate, al influențelor străine. Căci hainele  îndeplineau și rolul unei afirmații sau afinități politice, pe langă cel care sublinia diferența de clasă. Identitatea este afirmată prin datini, care sunt la fel de generos descrise precum oamenii sau locurile. Păzitul usturoiului în noaptea de Sfântul Andrei, ziua pelinului sau nunta după datina strămoșească aduc porția de magie care prevestește răul, îl oblojește și îi răzbate într-un final. Lumea satului și cea a orașului în expansiune se completează în chip firesc. Există o armonie între țiganii, țăranii și boierii care par a trăi după reguli nescrise mai vechi decât lumea. Acest respect față de vechi nu înseamnă însă un refuz al noului, reprezentat mai ales de marele negustor Manuc și de cei care vin de la oraș. Supraviețuirea în acele locuri și acele timpuri înseamnă mai ales adaptare.

Ca întotdeauna când rămâneau singure, Ruxandra făcu semn Stancăi și Chivei să urce alături de ea, în spinarea Bucurei, care le duse pe câteștrei preț de câteva verste, fără să se împotrivească pentru povara adăugată. Pe crengile copacilor, apa căzută șiroaie până mai ieri înghețase, transformându-le în țurțuri de gheață cu miez crud de lemn, pe care vântul turbat le lovea acum cu putere unele de altele. Cântecul lor de oase dezgolite înfioară fetele pornite în Noaptea Strigoilor la petrecerea de Păzitul Usturoiului.

Era cea mai căutată dinter bătrânele satului pentru sarcina aceasta a petrecerii celor tineri, în noaptea de Sfântul Andrei. Poate că îi simțeau sufletul mai puternic în fața celor rele ce tulburau această noapte.

Și atunci, Baba Niculina înțelesese că nu usturoiul din covată avea de păzit.

Chiar pe ei îi păzea, ca să mai rămână curați încă un an, căci adesea ceea ce se strică atunci când încă nu s-a isprăvit de crescut, rămâne stricat. În Noaptea Strigoilor, când Binele Si Răul jucau în voia lor, căutându-le porți către inimi, Baba Niculina avusese de trecut cea mai grea încercare dintre toate.

Fusese ultima sărbătoare lipsită de nenorociri. Rușii ocupaseră întreaga țară imediat după Săntandrei, iar cele dezlănțuite încredințară pe Ruxandra că în noaptea aceea toată paza lor nu reușise să biruie, iar duhurile rele scăpaseră în lume.

Manuc află tot: despre satul de moșneni liberi alungați, cu mic cu mare, pe câmp iarna trecută, pentru că nu izbutiseră să strângă toată taxa stabilită pe sat, despre bătăile la tălpile goale primite de cei din Porumbacu pentru ca săpaseră gropi în pământ și coborâseră acolo găini cu ciocul legat, despre paza cu cazaci a morilor și dijmuirea fiecărui sac cu grâu adus la măcinat, măcar că dijma deja fusese plătită de două ori, despre stupăritul dijmuit invers, anume se lua nouă părți din miere și ceară și se lăsa prisăcii numai a zecea parte, de erau nevoiți prisăcarii să bărcuiască mierea albinelor sălbatice ca să aibă cu ce-și hrănii stupii peste iarnă, și despre încă alte multe urgii și nenorociri abătute asupra capetelor lor de la Sânt Andreiul lui 1806, când intraseră rușii în țară, punând stăpânire pe ea.

Nu știu cât s-a documentat Simona Antonescu pentru acest roman, nu cunosc foarte bine nici perioada respectivă, însă pe măsură ce citești și eventual mai arunci un ochi prin vreo carte de istorie, realizezi că există o bază solidă de adevăr de pe care s-a început construcția ficțiunii; apreciez mult curajul autoarei de a vedea într-o altă notă – decât cea de trădare premeditată – acțiunile lui Manuc Bei și încercarea de transpunere și înțelegere a contextului istoric, din prisma tuturor părților implicate. Acolo unde alții au dat deja verdicte, autoarea ridică semne de întrebare. Cine a fost Manuc Bei, acest personaj atât de complex și cu o evoluției atât de controversată, ce îl motivează, ce iubește, ce îl sperie? Era fidel vreunui loc, vreunui colț de lume acest negustor, posibil cel mai bogat negustor din Balcanii acelor vremuri? Dacă da, cui? Dacă nu, de ce? Cum e posibil ca un negustor de origine armeană și nu greacă să ajungă mare dragoman al Porții și mai mult, să fie numit Domn al  Moldovei? Ce valori are, după ce se ghidează? Autoarea își conturează personajul – și încearcă(poate) oferirea unor răspunsuri, nu însă fără a naște și alte întrebări -, în raport cu persoanele care îl înconjoară. Unul este Manuc, cel din relația cu Bairactar, pașa de Rusciuc și Mare Vizir, altul este Manuc în raport cu jupânița Ruxandra Sămărghitan sau cu boierul Miron Sămărghitan, altul în raport cu nevasta sa, Mariam, cu tânărul Vlaicu, cu trubadurul Ilarie, garda lui de corp, Bogumil sau reprezentanții diplomatici ai celor două imperii beligerante și cei ai marilor puteri europene, deosebit de interesate de modul în care se va soluționa acest conflict care a prins Țările Române la mijloc.

Pe de altă parte, neatins de orgoliile marilor stăpânitori ai lumii, Manuc vedea lucrurile mult mai limpede și mai departe. Înțelegea că rușii nu vor mai pleca din principate pentru ca nu are cine să-i trimită înapoi, dincolo de Nistru. Turcii nu puteau, iar francezii nu doreau. Lăsați în voia lor, ei singuri nu vor pleca. Nicio semnătură și niciun tratat nu-i va mai scoate afară din Țările Române. Așa sunt ei – Manuc știa – se supun numai puterii, și nicio putere nu li se opunea acum.

Romanul se învârte categoric în jurul vieții lui Manuc și mai puțin în jurul Hanului său, deși cel din urmă servește ca fundație pentru construirea poveștii acestor șase ani din viață negustorului și care s-au suprapus peste perioada războiului ruso-turc. Vizionar, diplomat ca orice bun negustor, bine informat tot timpul, Manuc te atrage în timpul său cu ușurință, confruntându-se cu probleme care par a nu se rezolva nici la două secole distanță:

Se făcură mai întâi socotelile pentru carele cu piatră. Manuc plăti, apoi mai tocmi încă de trei ori pe cât primise, piatră de munte tăiată pe patru părți de două laturi de palmă. Își pusese în gând să podească latura dinspre Dâmbovița a construcției, pe toată lungimea ei, nu cu podini de lemn, ci cu piatră.

Păstra însă tăcerea peste acestă hotărâre a sa, tot dintr-o socoteală ce-și făcuse, anume să propună lui Vodă Ipislanti să-i dea lui lucrările de podire și mai apoi de întreținere a tuturor drumurilor târgului. Ar fi bătut piatră pe Podul Mogoșoaiei, pe Podul Calicilor și al Beilicului, cel ce ieșea către Giurgiu, în drumul domnitorilor fanarioți trimiși de la Constantinopole tot la câte doi-trei ani o dată. Toată cheltuiala care ar fi fost socotită pentru repararea an de an a drumurilor i-ar fi rămas mai apoi lui dacă lucrurile ar fi rămas după planul ce-și făcuse. Un drum de piatră nu se strică la fel de iute ca unul de lemn. Mai cu seamă dacă este lucrat sub strașnica sa supraveghere, iar oamenii domniei, ba chiar boierii pe la porțile cărora trece drumul, nu vor mai putea trage foloase pentru ei, păgubind lucrarea.

Însă dacă viața dragomanului este plină de întrebări, la fel se întâmplă și în cazul construcției sale din București; construcție luminoasă și modernă pentru vremurile sale, cu rețea de încălzire, astfel încăt să atragă și să răspundă gusturilor celor mai influenți oameni ai vremii care ar fi avut treabă pe la București și prin Țările Române ridică următoarea întrebare: a fost el construit doar pentru un scop comercial sau pentru a fi un loc de extras informații, o bază numai bună pentru un spion. Desigur, partea comercială și accesul la informații nu se exclud, ci se completează reciproc, însă nu de puține ori balanța pare să încline mai mult spre obținerea unor informații într-un mod mai mult sau mai puțin ortodox.

Ori poate că piatra de temelie pusă Hanului din București, pe care îl dorise inima întregii provincii și sfârșise prin a fi propria lui inimă, fusese punctul în care își răsucise singur soarta? Hanul devenise iute locul de întâlnire al tuturor trimișilor marilor puteri ce-și disputau acum bucăți din Europa. Ca într-un alambic complicat ce distila vești, amestecându-le aromele și tăriile, Hanul lui Manuc primea la el frânturi de solii sosite pe căi tainice, pe drumuri singuratice și tăcute, și dădea apoi drumul în lume unor vești întregi, complete, închegate în burțile lui neștiute. Veștile sosite tiptil plecau apoi într-o explozie, precum stolurile de porumbei ce izbucneau din podul culei bătrânești a Mironeștilor, în pragul unei noi invazii tatare.

Lui Manuc îi făcea plăcere să știe că sub acoperișul lui se fac și desfac pricinile politice ale vremii. Inima lui înțelegea că orice pricină se poate negocia, la fel ca termenii celor mai complicate înțelegeri comerciale, dacă ai un pic de iscusință și multe cunoștințe despre cei din fața ta.

Sau poate o întrebare mai potrivită ar fi dacă nu cumva Hanul l-a construit pe Manuc? Indiferent de răpuns, Hanul emblematic al Bucureștilor rămâne locul unde în urma tratatului semnat aici, pe 28 mai 1812, Moldova se înjumătățește, Imperiul Rus intrând, printr-un vicleșug, în posesia Moldovei orientale. La Hanul lui Manuc s-a piedut ceea ce astăzi numim Basarabia. Tot aici s-a câștigat însă și încetarea ocupației ruse a Țărilor Române(cel puțin pentru o perioadă). La hanul lui, Manuc a câștigat pacea atât de necesară comerțului înfloritor dar a pierdut încrederea și respectul finei sale, Ruxandră Sămărghitan și a celor reprezentați de ea. La un secol depărtare însă va fi locul unde elita intelectuală a vremii va pune la cale unirea României cu Transilvania și Bucovina și intarea în Marile Războaie.

Hanul lui Manuc de Simona Antonescu, Editura Polirom, Colecția Fiction-Ltd, 2017

Puteți cumpără cartea de pe cartepedia.ro, elefant.ro sau libris.ro

*Sublinierile din pasajele citate îmi aparțin. Articolul conține linkuri de marketing afiliat

, , , , , ,

One Response to Hanul lui Manuc, locul unde se pierde și se câștigă

  1. […] Dacă vreți să rămâneți în epoca fanariotă și intrigile ei din București, continuați cu Hanul lui Manuc al Simonei Antonescu, a cărui acțiune începe în 1806 și mai apoi cu Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la […]

Lasa un gand:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: