Familia Moruzi din Trapezunt, o familie care a jucat în urzeala tronurilor



Home » Din mansarda » Din biblioteca » Familia Moruzi din Trapezunt, o familie care a jucat în urzeala tronurilor

Volumul Familia Moruzi din Trapezunt. Scurt studiu genealogic, recent publicat în colecția Istorie cu blazon a Editurii Corint, vine în întimpinarea iubitorilor de istorie dornici să afle mai multe despre una dintre marile familii care a scris câteva capitole importante din istoria Țarii Românești și a Moldovei, și nu numai. Lucrarea paleografului, istoricului și genealogistului Florin Marinescu acoperă peste trei secole din existența acestei familii originare din Trapezunt, începând cu eforturile accederii în înalta societate a Fanarului și până la ultimii descendenți în linie masculină care trăiesc la ora actuală în Canada și Franța, ramura din Grecia stingându-se de peste jumătate de secol în timp ce descendenții în linie feminină – care nu fac subiectul acestei lucrări -, se regăsesc în marile familii grecești Zaimis și Roma, familii care au jucat un important rol în făurirea Greciei moderne.

O primă variantă a acestui studiu – Genealogia familiei Moruzi – a apărut în limba franceză, la Atena, în 1987, studiul obținând Premiul Comnène al Confederației Internaționale de Genealogie și Heraldică. În 2011, un studiu genealogic cu multe adăugiri apare în limba greacă la Salonic. Prezenta ediție în limba română, vine și ea cu completări deși, în comparație cu ediția grecească, prezentarea este succintă. Cu toate acestea, în ciuda dimensiunii reduse, de doar 120 de pagini, datorită numeroaselor date, lucrarea nu se parcurge neapărat ușor. Plus că, pentru cei care la fel ca mine, nu cunosc limba greacă, unele note devin motiv de frustrare. Prezentarea analitică a fiecărui membru al familiei Moruzi, care prin tradiție a optat pentru o gamă restrânsă de prenume, cere un nivel mai ridicat de concentare în lipsa prezentarii grafice a arborelui genealogic, la începutul sau finalul volumului.

Trecând însă peste aceste aspecte care pot îngreuna lectura unor neavizați ca mine, volumul, deși foarte tehnic, reușește să ne transpună într-o lume despre care încă știm mult prea puțin si care este la fel de plină de intrigi politice ca Urzeala tronurilor. Citind acum volumul, și gândindu-mă la Urzeala tronurilor, cred că dacă ar fi să mă gândesc la o perioadă din istoria noastră a cărei traiectorie să fie la fel de complexă ca cea din celebrul roman și serial, probabil că perioada domniilor fanariote din Țările Române ar fi prima care mi-ar veni în minte. Apoi, din nou, citind povestea Moruzeștilor, am realizat încă o dată că povestea marilor familii fanariote și/sau românești e la fel de captivantă ca povestea oricărei mari familii nobiliare occidentale. Moruzeștii nu sunt cu nimic mai puțin captivanți decât Plantageneții, sau Bourbonii, sau Tudorii, sau cei din familiile Medici sau Borgia. Mă tot întreb de ce persistă la noi un sentiment de desconsiderare atât de puternic al marii și micii boierimi autohtone. Sau de ce avem impresia ca doar Transilvania a avut nobilime, nu și Țara Românească și Moldova? Pentru că ne e greu uneori să echivalăm titlurile nobiliare de la noi cu cele din Occident? Pentru că nu știm care dregător de la noi ar fi fost echivalentul unui grandee în Spania sau al unui peer din Anglia? Cred că principalul motiv e atât ignoranța, cât și lipsa unor lecturi care să acopere lacunele din acest domeniu. Colecția Istorie cu blazon însă tocmai asta face; ne ajută să cunoaștem și să înțelegem boierimea, respectiv aristocrația acestor locuri care, deși mult diferită față de cea occidentală în ceea ce privește ereditatea titlurilor sau funcțiilor, de exemplu, este fascinanată tocmai datorită unor astfel de diferențe. De altfel, nobilimea de la noi, boierimea noastră de origine răzeșească sau fanariotă, în perioada feudală, oricât de ciudat ar părea pentru unii, din anumite puncte de vedere, putem spune că a fost mai deschisă spre nou și schimbare decât nobilimea occidentală. Boieroaicele noastre se bucurau de multe ori de o libertate și de niște privilegii la care omoloagele lor din vestul Europei, uneori nici nu visau. Desigur, asta nu înseamnă că fiecare avantaj, nu a avut și dezavantajele sale. La fel cum nu înseamnă că toate domniile fanariote au fost luminoase. Însă nici domniile din occident nu au fost toate luminoase. Să revenim însă la volumul în discuție.

Moruzeștii, oameni interesanți, cultivați și extrem de cosmopoliți, au jucat un rol important nu doar în administrarea Imperiului Otoman, ci și în Țara Românească și Moldova, ci și în Grecia sau Rusia. Au reușit să se facă remarcați chiar și pe teritoriul african sau în America de Sud. În istoria noastră, familia Moruzi este ilustrată, în special, prin doi domni: Constantin Dimitrie Moruzi și fiul său, Alexandru Constantin. Însă pe lâng aceștia se remarcă mari dregători fanarioți, iar mai apoi, mai multe personalități publice românești care au marcat a doua jumătate a secolului XIX și prima jumătate a celui următor. Ctitori mai ales de școli pe întreg cuprinsul Imperiului Otoman, sprijinitori ai Ortodoxiei și ai Bisericii, susținatori ai sistemului public medical, ctitori de spitale, economiști și militari de succes, scriitori sau jurnaliști, Moruzeștii au fost nu de puține ori inovatori, oameni cu viziune pe termen lung.

Cei mai mulți istorici cad de acord asupra faptului că primele personaje cu numele Moruzi apar în junul anului 1613, fiind vorba de trei frați,

urmași ai lui Chiriac din Trapezunt. Ei sunt Hagi-Savuli, din care s-a tras familia Hangerli, Constantin, de la care a pornit familia Ipsilanti, și Dimitrie, tatăl lui Adam Moruzi.

Adam sau Adamache Moruzi, foarte probabil fiul primului Moruzi stabilit la Constantinopol se ocupa cu negoțul, fiind unul dintre negustorii care aprovizionau cu cereale și alte produse capitala Imperiului Otoman, după unele surse el fiind chiar cel mai mare negustor din Constantinopil, numele său figurând și printre cei care împrumutaseră Patriarhia din Constantinopol. Fiul lui Adam, Gheorghe (II), ajunge primul membru al familiei cunoscut în viața publică a Principatelor Dunărene, fiind inițial mare serdar în Moldova și mai apoi ban în Țara Românească, după care mare postelnic și mai apoi mare ban în Țara Românească în timp ce fratele său, Antioh (II) a fost mare comis în Țara Românească, mai apoi mare postelnic, iar într-un final capuchehaia, adică reprezentant al domnitorului român, Constantin Mavrocordat, pe lângă Poarta Otomană. În sfârșit, primul mare ban al Craiovei – adică principalul dregător al Țării Românești, care conducea adminsitrația din Oltenia, fiind judecător cu dreptul de a pronunța sentința capitală în teritoriul supus jurisdicției sale -, dat de familia Moruzi va ajunge Ioan (II) sau Ianache, fiul lui Antioh (II) și deci nepotul lui Adam (Adamache). În fine, primul domnitor Moruzi, Constantin (I), va fi și el tot un nepot al lui Adam (Adamache), fiul lui Dimitrie (I) și al Sultanei, fiica domnitorului Nicolae Mavrocordat. Constantin (I) Moruzi care “vorbea cu ușurință cinci limbi: franceza, latina, araba, turca și greaca”, “se bucura de încrederea deplină a turcilor, care îl socoteau fala grecilor”. El a urmat la tronul Moldovei după Grigore Ghica al III-lea, “de uciderea căruia se pare că nu a fost cu totul străin”. Domnia sa a fost pozitiv apreciată de majoritatea istoricilor, Nicolae Iorga socotindu-l “unul dintre cei mai buni domnitori din epoca sa”. A apărat interesele producătorilor locali de rachiu, interzicând importurile din Polonia, a încercat, chiar dacă fără succes, să aducă apă în Iași, a fost un adversar al luxului în societate și, mai ales, un mare susținător al culturii, mai ales cea greacă, interesându-se de instrucția publică, numind profesori de latină la Academia Domnească din Iași și acordând burse pentru elevii silitori, dar săraci.

În 1769, deci cu mult înainte de a deveni domn (1777 – 1782, n.m.), a donat Marii Școli a Neamului din Constantinopol suma de 2 000 de groși. Ca domn al Moldovei i-a scutit în 1780 pe preoți de obligații financiare, cu condiția ca fiecare dintre ei să contribuie cu câte 60 de bani la întreținerea numitei școli, căreia i-a acordat o subvenție anuală de 1 200 de lei. Doi ani mai târziu, subvenția a urcat la 2 400 de lei. Domnul hotăra pentru subvenție ca fiecare dintre fiii săi să acorde școlii câte 100 de lei pe an.

A acordat subvenții școlilor grecești din Patmos și Zagora, dar și bisericii spitalului din Stavrodromi, celei din Mega Revma și celei cu hramul Sfântului Gheorghe din Therapia. A mai ajutat și mănăstirea Sfântul Pantelimon de la Muntele Athos în 1778 și 1780.

Atitudinea sa, și a familiei sale, față de otomani a fost asemnănătoare cu cea a altor familii fanariote care au ocupat funcții înalte. Datorită extinderii Imperiului otoman în Europa de Rasărit, serviciile grecilor au devenit tot mai cerute, ducând la creșterea în importanță a funcțiilor de mare dragoman sau dragoman al flotei, funcții la care doar grecii aveau acces, și mai apoi la funcțiile de cârmuire a Țării Românești și Moldovei.

Membrii familiei Moruzi, ca și cei ai altei familii din Pont, Ipsilanti, au reușit să ocupe în mai puțin de 50 de ani toate cele trei funcții.

Caracterizați de o amplă flezibilitate, Moruzeștii fie au servit interselor Porții pentru a avansa în funcții, fie au servit intereselor altor puteri, angajându-se chiar în acțiuni de pregătire a independenței poporului grec, acțiuni care au stârnit ura turcilor.

Când joci urzeala tronurilor, câștigi sau mori,

ne spune Goerge R.R. Martin în celebra serie Cântec de gheață și foc, iar Moruzeștii nu s-au ținut departe de acest joc, căci istoricii nu exclud posibilitatea ca Moruzeștii să fi avut în vedere “să domnească peste Dacia, adică peste ambele principate, ale Moldovei și Țării Românești”, care beneficiau de un statut special în  relația cu Imperiul Otoman.

Fiul lui Constantin (I) și al Smaragdei Sulgearoglu, Alexandru (II) a fost posesorul unei importante biblioteci, fiind considerat de contemporanii săi un “adevărat filosof, demn, cu bune maniere, mândru a fi creștin”, cunoscător a șapte limbi: greaca, turca, persana, araba, latina, italiana și franceza. Inițial domn al Moldovei, și mai apoi avansat domn al Țării Românești, Alexandru Moruzi a introdus o funcție nouă, de responsabil al pavajului în Moldova, îngrijindu-se de pavarea străzilor. La Iași a reușit să introducă apa, a îmbunătățit iluminatul orașului și s-a ocupat de restaurarea Curtii Domnești. S-a preocupat de darea unui nou cod civil și penal. În Țara Românească afectată de ciumă s-a îngrijit de construirea unui spital special, căruia i-a închinat veniturile a trei mari mănăstiri. La Academia Domnească din București a introdus examenele publice de la sfârșit de an pentru a urmări progresul elevilor. A acordat 40 de burse pentru elevii silitori și nevoiași. În provincie, a ajutat școlile greco-române de la Focșani, Bârlad, Galați, Roman, Huși dar și Chișinău, “școli unde se putea înscrie oricine, fie localnic, fie din alte țări”. În Oltenia, mai ales, a sprijinit școlile de pe lângă mănăstiri. A mai ajutat și alte școli, din alte zone ale Imperiului, la fel ca și predecesorii săi. Cade victimă uneltirilor familiilor fanarioate care concurau pentru tron și, la fel ca și tatăl său trimis în exil, după ce este retras de pe tron, este și el exilat și mai apoi trimis la galere.

Fratele lui Alexandru (II), Dimitrie (II), primește de la otomani titlul de “șef al nației”, având astfel posibilitatea să intervină în multe domenii în favoarea grecilor și a fost socotit de unii istorici “ca primul om politic – în sensul larg – care s-a ocupat intens de evoluția medicinei și aplicarea ei în spațiul în care se afla”. Cu aprobarea sultanului Selim al III-lea înființează pe lângă Marea Școală a Neamului, Facultatea de Medicină. Colaborează cu medici englezi și vienezi pentru aplicarea vaccinului contra poliomelitei la Constantinopol. Pe planul politicii externe, Dimitrie a colaborat însă cu Rusia, fapt care i-a adus moartea. Și Panaiotis (II), cel mai mic dintre frați, și mult iubit de locuitorii din insulele grecești, va avea același sfârșit. Cei mai mulți membri ai familiei Moruzi s-au implicat activ în afirmarea independenței Greciei și au plătit adesea pentru curajul lor cu capul în fața sultanului.

Însă pe lângă idealurile pe care le-au nutrit pentru independența neamului lor, pentru care au riscat totul, averi și viața, nu doar a lor ci și a copiilor lor, cei peste 300 de ani de istorie ai familiei Moruzi sunt marcați mai ales de acte de filantropie și de aplecare spre domenii de ridicat interes public, precum educația și sănătatea. Capitaliști de seamă, ei au excelat și în agricultură sau în creșterea cailor. Militari destoinici, absolvenți ai unor celebre școli militare precum Saint-Cyr sau Saumur, ofițeri în Legiunea Străină, s-au remarcat pe mai multe fronturi, din Africa până în Rusia, primind numeroase medalii și decorații pentru vitejie sau chiar titluri nobiliare ereditare. Gheorghe (1876-1939) Moruzi, membru al Partidului Național-Țărănesc, a întemeiat la Sibiu o școală de cavalerie. Înrudiți cu marile familii Rosetti, Ipsilanti, Mavrocordat, Callimachi, de Roma sau Zaimis, în orice domeniu au activat – administrativ, diplomatic, militar, medical, sanitar, agricol, jurnalistic, filologic –  Moruzeștii au încercat să exceleze, câștigându-și un loc binemeritat în memoria colectivă a mai multor națiuni.

Volumul este structurat în 4 părți. Prima parte ne prezintă rădăcinile familiei și accederea în înalta societate a Fanarului. A doua parte ne prezintă membrii familiei până în 1821. A treia parte vorbește pe scurt despre fuga familiei Moruzi din Constantinopol, iar ultima parte este dedicată membrilor familiei de după 1821 și până în prezent. Recomand să citiți volumul în una sau două zile pentru a evita eventuale confuzii, dată fiind bogăția datelor. Spre deosebire de alte volume din colecția Istorie cu blazon, acesta este mai “tehnic”, însă pentru cei care iubesc să călătorească în Grecia, Turcia sau Rusia, sau sunt atrași de trecutul acestor țări cu care istoria noastră a împărțit atât de mult, lectura va fi cu siguranță o încântare.



Familia Moruzi din Trapezunt. Scurt studiu genealogic, de Florin Marinescu, Editura Corint, București, 2019, Colecția Istorie cu blazon,
prefață de Ștefan S. Gorovei

Mulțumesc Editura Corint pentru această lectură.

Volumul poate fi aciziționat direct de pe site-ul editurii Corint, sau de pe platformele cartepedia sau libris.

*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

error: Copierea sau utilizarea conținutului de pe acest site, fără acordul scris al autoarei sunt strict interzise în conformitate cu Legea Drepturilor de Autor.
Skip to content