In Din biblioteca

Două romane despre același oraș: Scăunele roșii de Edna O’Brien și Violoncelistul din Sarajevo de Steven Galloway

“Mi-e frică, Dragan. Mi-e frică de tot, și să mor, și să nu mor. Mi-e frică de faptul că lucrurile ar putea să nu se schimbe niciodată și că acest război nu este doar un război, ci viața noastră de acum încolo.” (Violoncelistul din Sarajevo, Steven Galloway, p 102)

Două romane despre drama de la Sarajevo. Nu cea care a declanșat Marele Război, ci drama din anii în care nu credeam că se mai poate întâmpla un astfel de război în Europa. Însă Balcanii par a ține să ne amintească cu fiecare ocazie o istorie complexă, de cele mai multe ori neînțeleasă și nu de puține ori violentă. Unul scris de o irlandeză, altul de un canadian. Ambele ficțiuni inspirate de viața unor personaje reale, primul din viața lui Radovan Karadžić, al doilea din viața lui Vedran Smailović. Primul este poet și medic psihiatru sârb, om politic acuzat de crime de război și genocid, considerat organizator al masacrului de la Srebrenica și al asediului orașului Sarajevo. Al doilea este un fost violoncelist al Operei și Orchestrei Filarmonice din Sarajevo și care în prezent trăiește în Irlanda de Nord; cunoscut pentru că a cântat timp de mai multe zile, în plin asediu, printre ruinele orașului Sarajevo, Adagio-ul în Sol Minor de Albinoni. Dacă în primul roman, asediul orașului Sarajevo este doar evocat la câțiva ani distanță, în cel de al doilea roman îl trăim din plin.

Ambele au note de început care anunță din primele rânduri povești puternice:

“Pe 6 aprilie 2012, pentru a comemora 20 de ani de la începutul asediului de la Sarajevo, organizat de forțele bosniaco-sârbe, 11 541 de scaune roșii au fost așezate rânduri-rânduri pe cei 800 de metri ai bulevardului principal al orașului. Câte un scaun gol pentru fiecare locuitor din Sarajevo ucis în cele 1425 de zile ale asediului. 643 de scăunele îi reprezentau pe copiii uciși de lunetiști și de focurile de artilerie grea trase din munții dimprejur.” – Scăunele roșii, Edna O’Brien

“Dacă ție nu îți pasă de război, războiului îi pasă de tine.” Citat din Lev Troțki, în deschiderea romanului Violoncelistul din Sarajevo de Steven Galloway

Am terminat Scăunele roșii acum trei zile și a fost cea mai mare dezamăgire de la Pacientul englez încoace. Un fel de Caligula, ăla cu Peter O’Toole, listat dramă/history când e doar bad porn. Doar că dacă la Caligula stai și te uiți și nu îți vine să îți crezi ochilor ce vezi, izbucnind la un moment dat în râs, în timp ce citești Scăunele roșii nu îți poți permite luxul ăsta. Ah, nu vă speriați, nu e porn romanul, dar face abuz de abuz fără justificare. Clișee peste clișee și probabil unul dintre cele mai violente avorturi provocate din literatură.

Într-o acțiune care începe într-o mică localitate din Irlanda și continuată mai apoi la Londra și Haga, o urmărim pe Fidelma, o femeie în floarea vârstei, acum casnică, după ce magazinul ei de modă a fost grav afectat de criza financiară, plictisită de căsătoria cu un bărbat cu mult mai în vârstă ca ea și care se simte subjugată de atracția față de un străin, poaspăt ajuns în micul orăsel. Adevarul e că și străinul este cam de aceeași vârstă cu soțul de care s-a plictisit, dar să trecem peste. Misteriosul străin se recomadă a fi Dr. Vladimir Dragan, “vindecător” și “terapeut sexual”, fapt care desigur nu este privit cu ochi foarte buni de micuța comunitate catolică irlandeză. Pe măsură ce mai aflăm câte un detaliu din viața sa, descoperim și comunitatea orășelului irlandez formată dintr-o multitudine de imigranți, fugiți în multe cazuri din calea diferitelor războaie. Înțelegem desigur, mai mult ascultând mărturiile acestora că misterul din jurul “vindecătorului” pare să includă un secret cu mult mai grav. “Vindecătorul” new-age este capturat fără prea multe probleme și vom afla rapid că acesta este un criminal de război căutat de o planetă întreagă. Până să ajungem la procesul lui la Haga, mai urmărim evoluțiile din viața Fidelmei, care va plăti pentru faptul că și-a înșelat soțul, își va pierde copilul din pântec în cel mai brutal mod cu putință, urmând mai apoi să fie exclusă din comunitatea locală. O vom urmări la Londra unde este culeasă de pe străzi de alți imigranți și încercând o serie de slujbe, însă din nou, nu pare a-și găsi locul. 

Desigur, autoarea și-a dorit să înțelegem dislocarea și înstrăinarea pe care o cunosc victimele războaielor, însă nu reușește să ducă la capăt caracterizarea nici unuia dintre personaje, toate fiind, într-un final la fel de neverosimile. Nu am reușit să simt compasiune nici pentru personejele principale, iar de cele secundare, ce să mai vorbim, în general au fost lăsate în aer. Nu am reușit să simt nici măcar un profund dispreț sau aversiune față de personajul negativ! În ceea ce îl privește pe “vindecător”, nu am reușit să găsesc nici o explicație pentru care un medic și poet ar putea ajunge într-un final un monstru acuzat de genocid. Ce ar putea cauza o asemenea transformare într-un om? Nebunia, dar nici nebunia nu este prezentată credibil. Toți sârbii sunt niște criminali sadici și toți imigranții din Londra sunt niște mielușei rătăciți în căutarea unui “acasă”. Cam ăsta e singurul sentiment cu care rămâi după ce citești acest roman. Un proiect ambițios, de altfel, eșuat însă la nivel de artă. Nici despre Sarajevo nu aflați mai multe! Nici despre Irlanda! Aceste medii au condus la transformarea personajelor, însă de ce și cum au produs aceste transformări, nu ne este dat să aflăm.

Iar dacă la Caligula râzi, aici tot ce poți să faci e să o trimiți dracului și pe Fidelma și pe “vindecătorul” inspirat din viațalui Radovan Karadžić. Însă ce e cel mai grav e că, e atât de prost scris și construit acest roman, încât la un moment dat trimiți dracului și victimele lui Karadžić și toți imigranții și refugiații de război! 

Revenind acum la al doilea roman menționat în titlu, Violoncelistul din Sarajevo, l-am terminat azi noapte și e pentru mine, unul dintre cele mai bune romane psihologice și de război citite în ultima vreme. Adică, dacă v-a plăcut Dunkirk(filmul), atunci cu siguranță vă veți pierde și în romanul acesta de 200 de pagini. Te ține într-o încordare și teroare îngrozitoare iar dacă citești mai mult de 50 de pagini te sleiește de putere. Simți că ești acolo, că ei, unii, te văd de pe dealuri, că tu nu îi poți vedea pe ei. Simți că viața ta se joacă la ruletă, ei te pot împușca oricând, tu trebuie să te obișnuiești să trăiești cu frica asta. Nici nu ai nevoie să vezi violența, o simți în liniște dar o simți și în tirul artileriei! Un maestru al terorii la fel de bun ca și Kadare, deși într-un alt mod, Steven Galloway în acest roman, în care dovedește o capacitate aproape inumană de înțelegere nu doar a psihologiei umane pe timp de război dar și a vieții.

Patru oameni încearcă să facă față războiului și asediului orașului Sarajevo, deși nu depuține ori se întreabă dacă nu mai bine ar muri. La ce folos tot acest chin? Doi oameni obișnuiți, nici eroi, nici lași – Kenan și Dragan și doi cu abilități speciale – Săgeată și Violoncelistul. Unul de a cânta și altul de a ucide. Și totuși cel care stăpânește arta ucisului se dovedește într-un final a fi cel mai vulnerabil. Ah, cred că în romanul acesta am găsit cea mai bună explicație pentru alegerea unor combatanți de a-și lua un Nom De Guerre.

“Mai sus de Grbavica, ocupată în întergime de oamenii de pe dealuri, țintele ei bombardează orașul, știindu-se ferite de primejdie, în fortăreața lor, pe nume, Vraca. În al Doilea Război Mondial, Vraca era un loc unde naziștii îi torturau si îi omorau pe cei care li se împotriveau. Numele celor care au murit atunci sunt săpate în trepte, deși puțini luptători își foloseau numele reale la vremea aceea. Își luau nume noi, nume care grăiau mult mai mult decât orice baliverne lăudăroase povestite de bețivii din baruri, nume care purtau un mesaj de sfidare pentru guvernele care aveau mai apoi să încerce să le răstălmăcească poveștile în scopuri de propagandă. Se spunea că își luaseră nume noi pentru a-și apăra familiile, pentru a putea trăi două vieți separate. Sageată crede însă că și-au luat acele pseudonime pentru a putea să se despartă de ceea ce trebuia făcut, pentru a putea să renunțe într-o zi la persoana care luptase și ucisese. Din faptul că urăște niște oameni pentru că aceștia au urât-o primii și, mai ales, deoarece îi urăște pentru ce i-au făcut, s-a născut dorința de a sesepara o parte din ea care să fie pregătită să riposteze, care să se bucure atunci când ripostează, de acea parte din ea care nu și-a dorit nicioadată să ia parte la lupte. Dacă și-ar folosi numele real, nu ar fi cu nimic mai bună decât cei pe care îi ucide. Ar fi ca o moarte mai cuprinzătoare decât sfârșitul propriei vieți.

A început să își spună Săgeată de când a pus prima oară mâna pe o armă. Câțiva o mai striga încă pe numele ei vechi. Nu îi bagă în seamă. Dacă insistă, le spune că acum o cheamă Săgeată. Nimeni nu o contrazice. Nimeni nu pune la îndoială ce trebuie ea să facă. Fiecare trebuie să procedeze într-un fel ca să supraviețuiască. Însă dacă ar insista, le-ar explica: “Acum sunt Săgeată, pentru că îi urăsc. Cea pe care o stiți voi nu ura pe nimeni.” (p 17-18)

Însă, dacă ar fi să reduc întregul roman la o singură propoziție care să surprindă cât mai bine traiul într-un oraș aflat sub asediu – unde oamenii peste noapte se trezesc din tineri direct bătrâni, viața fiind alcătuită dintr-o serie de evenimente neimportante și unde fiecare stradă ar putea fi numită “aleea lunetistului”, fiecare obișnuindu-se ca “alții să fie vânați în plina stradă” și simțindu-se ușurați când în sfârșit află de unde îi pândește primejdia, nemaicontând pentru nimeni dacă aveau să mai trăiască câteva ore sau cincizeci de ani, majoritatea uitând aproape complet “cine erau” și doar puțini știind “cine ar vrea să fie” în acest oraș asediat în care “sunetul a dispărut cu totul din lume” și unde “un glonț lăsa urme pe care obuzul le-ar șterge”, când nu vrei să crezi că nu va veni nimeni să te ajute și când auzi muzică atunci când mortierele tac și “ochi după ochi, geamurile prin care văd oamenii lumea dispar”, în timp ce “cenușa unui milion de cărți s-a depus peste oraș precum zăpada” și când cea mai importantă izbândă a unei zile e că ai reușit să treci strada neîmpușcat, deși nu vei ști niciodată dacă ai scăpat pentru că cineva a ales să nu te împuște sau pentru că nu ai fost văzut, când nu recunoști zgomotul propriului cap izbit de asfalt dar realizezi că printre “cei vii se plimbă morții” și că deși “lumea e binară”, nuanțele vor veni abia mai târziu și “nu se poate ști care versiune a unei minciuni este adevărul” și care “e adevăratul Sarajevo – cel în care oamenii erau fericiți, se purtau frumos unii cu alții, trăiau fără certuri”, sau cel “în care oamenii încearcă să se omoare unii pe alții, unde gloanțele și bombele vin în zbor de pe dealuri și clădirile se prăbușesc la pământ” dar înțelegi totuși că “depinde doar cine va învinge”, supraviețuirea orașului depinzând în egală măsură atât de înlăturarea asediatorilor cât și de atitudinea apărătorilor, căci “un oraș de fanatici și de infractori nu merită salvat” -, îmi dau seama că acest lucru ar presupune o logică, or războaiele civile sunt lipsite de logică.

“E un dar ieșit din comun să înțelegi că viața e minunată și că are să se sfârșească la un moment dat.” (p 16)

Poate că asta este cea mai importantă lecție pe care, involuntar, ne-o oferă violoncelistul care în cele 22 de zile, în fiecare zi, la ora 16:00 fix, coboară în piața în care sub ochii lui au murit 22 de oameni, spulberați de un obuz trimis de pe dealuri în timp ce stăteau la coada după pâine si începe să cânte Adagio-ul lui Albinoni, sfidând și aproape împietrind lunetiștii inamici și neștiind că totuși, undeva ascuns într-o clădire, e păzit de un înger cu armă în mână, aflat în ultima misiune.

Revenind la comparație, mie nu mi-a plăcut romanul Ednei O’Brien, dar nu strică să îi dați o șansă. Poate voi îl veți simți altfel. Cel de al doilea însă, din punctul meu de vedere, e o bijuterie. În ceea ce privește Sarajevo, acesta rămâne orașul care a frânt atât de multe destine, încât frumusețea lui stă tocmai în toată această întreagă dramă.

Scăunele roșii, de Edna O’Brien, Editura Nemira, Colecția Babel, 2018, traducere din limba engleză de Nadine Vlădescu
Mulțumesc Editura Nemira pentru exemplarul oferit.
Îl puteți comanda direct de pe site-ul editurii Nemira sau de pe platfoma elefant, libris sau cartepedia.

Violoncelistul din Sarajevo, de Steven Galloway Editura Litera, Colecția Premium, 2010, traducere din limba engleză de Șerban Bican
Îl puteți comanda direct de pe site-ul editurii Litera sau de pe platfoma elefant, libris sau cartepedia.
*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

, , , , , ,

Lasa un gand:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: