In Din biblioteca

Doar Dumnezeu și noi sau cum să vorbești cu mult drag despre meserii care îți îngheață sângele în vine

De mai bine de o lună tot îmi propun să vă vorbesc despre un roman istoric pe care l-am descoperit tot în perioada de convalescență! Cei mai bine investiți 5 lei de anul acesta! Căci acesta a fost prețul romanului de debut al lui Michel Folco, Doar Dumnezeu și noi, ediție cartonată, pe websiteul Editurii Nemira! Apărut la noi în 2011, s-ar putea să aveți norocul să îl mai găsiți doar prin anticariate. Aproape 400 de pagini care se citesc pe nerăsuflate!

Un roman istoric atipic datorită subiectului ales. Corectați-mă dacă greșesc, dar nu mulți autori s-au încumetat să scrie – ficțiune sau non-ficțiune -, despre viața călăilor oficiali din Franța sau altundeva! Iar Michel Folco nu scrie oricum, ci scrie cu mult drag despre o dinastie fictivă de călăi – care se întinde cale de opt generații – , din Franță provincială. Și cu o tonă de umor! E drept acum, că poate acest gen de umor nu prinde pe toată lumea. În orice caz, pe mine m-a prins și cu mult efort m-am abținut să nu răbufnesc în hohote puternice de râs. Să nu vă așteptați însă la un roman ușor! Acest roman nu e ceea ce pare la prima vedere!

Sunteți printre norocoșii care vorbesc cu drag despre meseria lor? Sunteți printre cei care își consideră meseria o artă, tratând-o cu cu tot respectul și seriozitatea de care puteți da dovadă? Sunteți mândru de ceea ce faceți? Vi se rupe sufletul când vă gândiți că nu aveți pe nimeni care să vă pășească pe urme? Că nu aveți cui trasmite toate secretele moștenite din generație în generație? Perfect! Vă va fi cu mult mai ușor să rezonați cu Hippolyte I, zis Al Șaptelea. Singura diferență dintre dumneavoastră și el este că Hippolyte e de profesie călău. Ba pardon, Executor al Înaltelor-Lucrări sau al Sentințelor Criminale, după terminologia modernă. Și foarte bogat! Cum a ajuns să fie atât de bogat? E o poveste mai lungă. Prima oară să lămurim niște termeni:

Numai ziariștii și neștiutorii ne califică de călăi. Binevoiți a nota că termenul exact care ne desemnează funcția este acela de Executor al Înaltelor-Lucrări sau al Sentințelor Criminale, cum se spune acum. Ați face bine să v-o amintiți pe viitor. Și-n special în cartea dumneavoastră.

[…] de la decretul din 12 ianuarie 1787 este interzis să fim numiți astfel, vinovatul putând fi chemat să răspundă în fața tribunalelor. Nu putem fi călăi, de vreme ce suntem brațul înarmat al Jusțiției. Cei care fac ultimul gest. Fără noi, n-ar exista pedeapsa capitală. Militarii care ucid atâția nevinovați ce-și servesc și ei patria lor sunt acoperiți de glorie, iar pe noi, care nu dăm moartea decât vinovaților, ne privesc toți cu dipreț!

[…] înțeleg prin Înalte-Lucrări orice acțiune a justiției care se practică pe un eșafod, pe o spânzurătoare sau pe un rug.

Totul pornește de la un banal accident în bucătărie, în timpuri în care scăparea unui pumn întreg de condimente dintre cele mai piperate în mâncare se lăsa cu oase zdrobite în timp ce se înjura “pe sfârcurile sânilor Sfintei Agatha”. Pentru tratamentul nedrept, urmează apoi o răzbunare cruntă, demnă de un scenariu de film de groază. În timpurile acelea, în care rangul nobiliar dicta și numărul de stâlpi pe care îl putea avea spânzurătoarea de la răscrucea de drumuri, iar obrazul fin se ținea și cu cheltuiala unui călău, care astfel atesta dreptul deplin de judecată al stăpânului, în acele vremuri în care a schingiui nu era totuna cu a ucide – Joasele-Lucrări fiind executate de jupânul temnicier al închisorii baroniale -, găsirea cât mai rapidă a unui călău oficial pentru un domeniu seniorial constituia o situație care era tratată cu maximă seriozitate. Cu atât mai mult cu cât o execuție reușită putea crește faima unui târg aflat în declin și implict, și putea tripla veniturile seniorului, după cum avea să descopere și baronul acelor locuri!
La doi stâlpi aveau dreptul seniorii banneret. Conții puteau să aibă șase, ducii și marchizii opt. Iar Regele câte voia.
Dragostea pentru înalta dreptate era nu de puține ori legată de interese materiale iar în aceste condiții un călău profesionist putea face diferența dintre venituri suficiente pentru a înzestra miliția cu o sută de muschete noi sau venituri cât într-o zi de târg. Condamnat imediat după naștere să trăiască cu un chip fără nas, învățat în ale scrierii și citirii și în limba latină, tânărul Iustinian Pibrac I, va ajunge printr-o conjuctură a sorții executor la vârsta de 20 de ani. Alternativa era o viață petrecută la galere. Va servi peste 50 de ani ca Executor al Înaltelor-Lucrări și va lăsa în urma sa cea mai longevivă dinastie de călăi a Franței, în timpuri în care meseriile treceau din tată în fiu iar pentru anumite funcții se plăteau bani grei. Fără să ținem cont de stările sufletești pe care un executor adevărat nu trebuia să le aibă, meseria era una greu de îndurat și din alte motive. În primul rând călăul, trebuia să fie un cunoscător al anatomiei. Nu e de mirare, deci, faptul că mulți călăi se dovedeau a fi și printre cei mai căutați tămăduitori, în timpul lor liber! Apoi, legea era clară pentru fiecare mod de execuție în parte. De exemplu, în cazul unei trageri pe roată:
Întâi de toate amintește-ți că nu poți lovi decât de unsprezece ori, asta-i legea. Patru izbituri peste picioare, patru pentru brațe, două pentru piept și ultima pentru mijloc. Lungimea agoniei, încetineala ei,va depinde de felul în care vei lovi. Nu uita ca moartea trebuie să fie cumplită, de aceea vei avea grijă să nu lovești în partea inimii, gâtul și capul, ca să nu riști să-l omori pe loc.
Cu cât mai lungă și mai spectaculoasă agonia, cu atât mai mari veniturile în acele zile, în care oamenii asistau la o execuție la moarte cu același entuziasm cu care noi asistăm acum, la o premieră de film, și deci cu atât mai mare faima călăului. Pe lângă stăpânirea acestei măiestrii deloc ușor de dobândit, mai trebuia avut în vedere și oprobiul public. Căci deși se bucurau de spectacol, respectau și aveau frică de călău, omul nu era totuși unul pe care să ți-l dorești vecin. Prin urmare, erai sortit să trăiești undeva în afara târgului și ale zidurilor ocrotitoare ale orașului, la o bună distanță de oamenii considerați curați, fără sânge pe mâini. Același lucru era valabil și pentru întreaga familie a călăului, în cazul în care se dovedea cineva destul de nebun să ia de soț un astfel de bărbat. Și pentru a stigmatiza șimai mult persoana călăului, acesta era obligat să poarte în toate zilele anului, doar haine de un roșu la fel de aprins ca sângele de taur, pentru a putea fi cu ușurință recunoscut de toată lumea. Pentru un om obișnuit însă să umble cu un nas de lemn, pe care învățase să și-l confecționeze singur încă de mic, și supus privirilor malițioase și cuvintelor dureroase încă din primele zile pe care și le putea aminti, toate aceste suplicii nu mai însemnau nimic. Iustinian Pibrac era hotărât să își trăiască cum poate mai bine a doua șansă la viață și să lase ceva în urma sa, căci beneficiile ingratei meserii nu erau de lepădat. După ce primi lista uneltelor necesare practicii – “o secure, o spadă, un butuc, un drug pentru sfărâmat oase, o cruce a Sfântului Andrei, un eșafod, furci cu patru stâlpi, frânghii de cânepă” -, cu care trebuia să se înzestreze cât se poate de repede și de a căror îngrijire trebuia să se ocupe, răspunzând de deterioararea lor în cazul unei inspecții, Iustinian află și subvenția care i se cuvenea.
V-am alocat un stipendiu anual de o sută douăzeci de livre, continuă Duvalier, în plus fiecare dintre prestațiile Domniei Voastre va fi remunerată după tarifele în vigoare la Rodez. Pentru o descăpățânare: optzeci de livre. Pentru o spânzurare: treizeci de livre, plus costul frânghiilor. Pentru transportul la rug, arsul și aruncatul cenușii în vânt, șaptezeci delivre plus cheltuielile pentru vreascuri și alte lucruri trebuincioase sus-numitei execuții. Pentru zdrobit oasele: cincizeci de livre, plus zece pentru a expune pe roată și cinci pentru a transporta trupul la furci. Memorialul de cheltuieli al Domniei Voastre trebuie prezentat în termen de o săptămână după prestație.
Însă nu de pe urma execuțiilor își va construi Iustinian averea și faima, și nici măcar de pe urma tuturor scutirilor sau a micilor indulgențe care măguleau orgoliul:
Baronul vă scutește de contribuții, ajutor, impozit direct, zeciuială și impozit pe sare. De asemenea, vă scutește de corvezi, obligația patrulării, impozit pe morărit și teasc, precum și de a da adăpost soldaților pe timp de război. Nu veți plăti peaj la poduri și nici la trecerea cu bacul. În plus, și tot datorită naturii specifice a funcției Domniei Voastre, baronul va acordă dreptul de a purta arme ofensive și defensive pentru siguranța voastră personală.
– O să pot purta o spadă?
Numai gentilomii se bucurau de asemenea privilegiu.
Averea Pibracilor s-a construit pe dreptul de havaj(termen care vine de la vechiul havir care înseamnă “a lua cu mâna”), impozitul hărăzit călăului și apoi o bună gestiune a beneficiilor:
După dreptul de a purta arme, iată ca mai era autorizat să perceapă impozite, ca un senior.
– Acest impozit în natură va fi încasat de trei ori pe săptămână de la comercianți, meșteșugari și alții a căror listă exhaustivă am anexat-o aici.
Lista era lungă, se întindea pe patru coloane. Iustinian citi că în fiecare luni, miercuri și sâmbătă putea percepe un pumn de grâu și alte grâne, ouă de la oricare orătanie, unt, brânză, fructe, miere, rădăcini, păsări, lemn în bucăți sau sub formă de legături de vreascuri, lumânări, cărbune etc. Percepția era dublă în zilele de execuție, de târg și de sărbătoare.

Iustinian se dovedește plin de resurse în calea problemelor pe care noua sa funcție i le punea în cale, pentru că nu trebuie să credem că havajul se primea ușor, negustorii cedând ușor. Invocau diverse scuze și motive pentru a-l împiedica să își ia ce i se cuvenea conform contractului. Astfel, Iustinian a conceput, polonicul pentru a prelua dreptul de havaj, după cum vom afla de la urmașul său, aflat în posesia unei colecții de polonice:

Cel mai vechi este cel care are forma unei mâini uriașe. A aparținut Întâiului, care a pus să fie sculptat în urma unei petiții adresate de burghezi baronului, cerând să nu-și mai folosească mâna ca să-și ridice drepturile, ei considerând-o prea impură. Cum nu fusese fixată nicio dimensiune, a poruncit să fie făcută de mărimea aceasta. Cu excepția comercianților și a meșterilor obligați să presteze impozitul, toată lumea a râs, chiar și baronul. Și când s-au plâns din nou, i-a trimis la plimbare…. De fapt, când s-a retras Înâiul, era foarte bogat.

Romanul este împărțit în două părți: prima tratează tinerețea marcatului Iustinian și modul în care ajunge în postura de a alege între galere pe viață sau călău oficial al baroniei iar a doua ne duce în ajunul primului Război Mondial, când în toată Franța, în urma decretului Cremieux, mai exercita această funcție doar Executorul Înaltelor-Lucrări din Paris. Urmașul lui Iustinian, zis acum Întâiul, Hippolytte I, zis Al Șaptelea, fusese obligat să iasă la pensie la doar 34 de ani, după doar 20 de ani de practică. În zorii unei lumi noi, asistăm la zbaterea ultimului urmaș al unei dinastii de călăi de a-și salva și transmite, la rândul său, mai departe valorile și tradițiile în care și el, la rândul său a fost crescut. Sarcina sa este cu atât mai grea cu cât unul dintre copii pleacă spre o viață nouă în America iar celălalt este rușinat de tot ce are legătură cu trecutul tatălui și al familiei sale, încercând din toate puterile să șteragă de pe suprafața pământului orice urmă a moștenirii Pibrac.

– Ce înțelegeți prin tradiție?
Leon păru stânjenit. Nu vorbise niciodată unui străin despre asta…
– Ei bine… hm… să zicem că este tot ce trebuie să știe cineva ca să devină călăul perfect. Datează de la strămoșul întemeietor. El a stabilit-o. Întâi în memoriile sale, apoi într-o carte specială, inititulată Tradiția. Nu a fost niciodată modificată decât, bineînțeles, de Răzbunătorul. Notați că nu a modificat-o, a completat-o doar, incluzând o Modalitate de Tăiere Perfectă. Însuși Charles-Henri a venit de la Paris special ca să o copieze.
– Cine este Charles-Henri? întrebă avocatul, puțin dezorientat.
– Charles-Henri Sanson, Călăul-Șef de la Paris, în timpul Revoluției. El l-a tăiat pe Ludovic al XVI-lea.
– Hm! răspunse sobru Malzac. Și cum vi s-a transmis această tradiție?
– Ca la Școală. Cu lecții de învățat pe de rost, teme de scris și exerciții practice.
– Exerciții practice?! Ce fel?
– Păi, nu prea mai știu… A trecut așa mult de-atunci. De pildă… Când am împlinit șapte ani, a trebuit să tai capul unei capre. Era prima încercare, n-am reușit, am măcelărit-o. Mi-a dat nota 0 din 20.
– Și-apoi?
– Cum tradiția interzice trecerea la exercițiul următor atâta vreme cât nu l-ai reușit pe primul, a trebuit să repet de câteva ori până am reușit… Nu eram înzestrat, și aceasta îl întrista pe tata. Am vreo douăsprezece capre pe conștiință.
Conștient de faptul că vârsta nu mai îi este un aliat, Hippolytte încearcă introducerea casei de familie, ouastal-ul zugrăvit în roșu, care până cu mulți ani în urmă era ferit privirii oamenilor de bine de o bogată pădure “a rușinii”, care împiedica să fie zărit din oraș, pe lista caselor de patrimoniu din Franța. Datorită șicanelor fiului și a norei sale demersul său eșuează. Cei din neamul Pibrac nu sunt însă oameni care să renunțe atât de ușor la oustal-ul care poartă deviza neamului lor “Doar Dumnezeu și noi” iar pentru a fi sigur că moștenirea lor nu se va pierde, Hippolytte, alături de Cazimir, valetul său de eșafod(da, se pare că existau și valeți de eșafod și secunzi, la fel ca în orice mare casă care se respecta) plănuiesc înființarea unicului Muzeu istoric al Înaltelor și Joaselor Lucrări, de la Bellerocaille, leagăn al neamului Trouve-Pibrac, executori de șapte generații. Obișnuit să fie căutat doar de către cei în căutare de exonge, problema asigurării unui număr decent de vizitatori la deschidere va fi asigurată prin invitarea tuturor foștilor călăi, acum pensionați, din Franța. După cum e lesne de imaginat, prezența tuturor acestor călăi alături de familiile lor în micul oraș provicial, va stârni valuri de consternare și indignare. Interesant oarecum, dacă ne gândim că miraculosul exonge se pare ca nu scandaliza pe nimeni!
Ca în fiecare lună, bătrânul venise să-și ia porția de de exonge, acest panaceu împotriva reumatismelor pe care doar călăii știu să-l pregătească folosind un anume procent, ținut secret, de grăsime omanească, luată de pe trupurile criminalilor. Cu cât fusese mai mare crima făptuită, cu atât mai eficace se arăta unguentul. Există o exonge de paricid, de matricid, de infanticid, o exonge de arde-tălpi(ideală pentru arsuri) și chiar o exonge de sodomit, foarte eficace împotriva hemoroizilor.
Celor care se mirau că Hippolyte mai dispunea de materie primă, deși nu mai oficia de aproape patruzeci de ani, acesta le răspundea că după douăzeci de ani de practică a meseriei și două sute opt execuții, stocurile sale erau practic inepuizabile. Fără să mai vorbim de rezervele acumulate de strămoșii lui. Nu avea el oare încă vreo trei livre de exonge de vrăjitoare, datând de pe vremea Întâiului și a celui de Al Doilea?!
Cert este că bătrânii călăi nu au venit oricum, ci plini de cadouri încarcate de amintiri, precum ediții de cărți rare și bine cunoscute doar în cercul închis al executorilor, batista cu care a fost legat la mâini Ludovic al XVI-lea sau pantoful Mariei Antoaneta, cel cu care l-a călcat din greșeală pe celebrul călău al Parisului, Sanson. Nu că Pibrac nu ar fi avut suficient material de expoziție!
Cei din neamul Pibrac fuseseră oameni grijulii, strângători și păstraseră tot ceea ce fusese utilizat în meseria lor, menținând în stare de bună funcționare tot materialul, bine inventariat. Stâlpii furcilor patibulare, vechile spânzurători cu scările lor, butucul de expunere, și chiar bârnele crucii Sfântului Andrei pe care lucraseră, sfărâmând oasele, primii trei Iustiniei înainte de suprimarea acestei pedepse, se aflau acolo, demonatate și așezate la rând, pe rafturi încăpătoare și solide. Numerotate cu grijă, scândurile din stejar de Provenza ale eșafodului construit de jupân Calzins se aflau stivuite alături de eșafodul demonatabil născocit de Iustinian al III-lea(Răzbunătorul), în care fiecare element se îmbuca cu următorul, fără să fie necesar să se folosească știfturi, cuie sau șuruburi. Mai erau și vreo zece butuci, puțin scobiți în centru de atâta folosire, și aliniați de-a lungul peretelui. Puțin mai departe, păstrate în lăzi, ghilotina personală a familiei, realizată de Iustinian al III-lea, de departe spiritul cel mai creator al neamului. De altfel, alementele pe care le pusese la punct făceau mai multă onoare spiritului său inventiv, priceput la meștereli, decât sensibilității sale omenești.
Probabil una dintre cele mai fascinante părți din acest roman este cea care cuprinde descrierea amănunțită a oustal-ului. Dacă tradiția și modul în care au fost crescuți cei din familia Pibrac, obișnuiți de mici să coasă sau să coacă pâine, să grădinărească și în principiu să știe să facă orice munci le-ar fi necesare pentru a supraviețui singuri, unica compania fiind, în cel mai rău caz, doar cea a câinilor familiei, a fost fascinant de aflat, interiorul casei depășește orice imaginație. Luxul este orbitor, asemeni unei dinastii regale. Cel mai șocant însă e că porțelanul extrem de fin nu este ținut doar pentru expoziție ci și pentru folosință. Ba mai mult, se bea din acele cești fine fără nicio grijă că ceșcuța s-ar putea ciobi sau sparge. Desigur, porțelanul este decorat cu scene care reflectă tradiția de secole a meseriei de călău. Tablourile tuturor executorilor privesc cu severitate, de pe peretele, continaurea tradiției, iar corespondența este purtată pe hărtie fină care poartă blazonul si deviza familiei.Fiecare umilință și marginalizare suferită a fost transformată într-un obiect de valoare și care epatează. Pentru fiecare viață luată există o evidență clară și o dovadă, o ultimă mărturie fizică, tratată cu toată considerația posibilă de către cel care a luat-o.

Dacă în prima parte predomină un aer de mister în jurul nașterii lui Iustinian, cândva în 1663, nelipsind și câteva povești despre istoria baroniei și participarea primilor baroni la cruciade precum și eșecul acestora de a se întoarce cu relicve profitabile și la mare căutare, cum ar fi de exemplu moaștele Sfântului Prepuț, cea de a doua parte, în spatele hohtelor de râs, deschide o grămadă de comparații și propune mai multe subiecte de reflecție. Deși cred că o sursă principală de informare pentru autor au fost scrierile și memoriile celor doi Sansoni, poveste ar fi fost mult diferită dacă autorul și-ar plasat acțiunea romanului doar în Paris sau un alt mare oraș. Mediul provincial oferă o cu totul altă abordare a morții și a ceea ce ține de ea. Aici călăul nu se poate pierde sau ascunde în mulțime. El este la fel de prezent în viața târgului precum învățătorul sau preotul, sau seniorul sau șeful gărzii. Iar acestă diferență, devine cu atât mai evidentă pe măsură ce ne apropiem de începutul secolulul XX. Călăul provincial acceptă mai greu și cu mai puțină resemnare apusul unei epoci. Mai este pus în discuție, cu multă abilitate, și dreptul de justițiar al călăului și desigur modul în care abordăm pedeapsa capitală, justiția sau regimul de detenție. Și, desigur, e vorba și despre conflicte între generații și despre moartea iminentă a unor ocupații. Despre mândrie și/sau renegare a originilor. Despre dezamăgirea părinților care se simt trădați de copiii care nu vor să le păseasca pe urme. Despre copii rușinați de meseria sau trecutul părintelui. Despre vârsta la care începem să vorbim despre moarte. Despre demnitatea din meseriile nedorite (aproape) de nimeni și care totuși trebuie făcute de cineva. O lectură cu mult mai profundă decât pare la prima vedere. Cu atât mai mult un triumf al autorului, căci nu este ușor să abordezi astfel de subiecte cu umor și seriozitate în același timp! Cu siguranță unul dintre cele mai bune romane de ficțiune istorică citite în 2017.

Doar Dumnezeu și noi de Michel Folco, Editura Nemira, Colecția Babel, 2011, traducere din limba franceză de Micaela Slăvescu
Puteți găsi cartea direct de pe nemira.ro, dacă aveți mult noroc sau prin anticariate!
*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

, , , ,

Lasa un gand:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: