In Din biblioteca

Din zbuciumul captivității. Memoriile maiorului Gheorghe Caracaș

Volumul de memorii al maiorului Gheorghe Caracaș, “Din zbuciumul captivității”, apărut în colecția Istorie cu blazon, coordonată de istoricul Filip-Lucian Iorga pentru Editura Corint nu putem spune că este o capodoperă a literaturii de acest gen, însă volumul care marchează într-un alt mod Centenarul Primului Război Mondial, nu prin relatări din primele linii ale frontului, ci din spatele lagărelor pentru prizonierii de război români capturați de germani, merită citit pentru a înțelege spiritul acelor timpuri. Astfel, Gheorghe Caracaș reușește tocmai prin simplitatea relatării să emoționeze puternic. În orice caz, după ce termini volumul, nu poți să te nu întrebi, în primul rând, ce s-a ales de marea prietenie franco-română? Iar în al doilea rând, rămâi cu o frustrare legată de faptul că nu se mai știe nimic despre autor, după 1920. Când a murit? Înainte de al Doilea Război Mondial? După? A ajuns și el, ca alți mulți oameni care au luptat pentru România Mare în vreun alt lagăr, de data asta comunist? Odihnește acum în vreo groapă comună? Sunt întrebări care nu îți dau pace, cu atât mai mult cu cât volumul, publicat și premiat în 1920 de Academia Română este dedicat memoriei fratelui maiorului, sublocotenentul Constantin G. Caracaș, căzut în luptele de la Predeal, la 7 octombrie 1916, cu aproape o lună înainte de căderea în captivitate a autorului. Ca să nu mai vorbim de faptul că editura nu a reușit să găsească nici un urmaș în viață, pentru plata drepturilor de autor!

Dar de ce emoționează acest volum atât de puternic? În primul rând trebuie să vă spun că nu vă veți întâlni cu atrocități – torturi sau execuții -, în aceste pagini. Situația din lagărele germane pentru prizonierii de război nu poate fi în nici un caz comparată cu cea din lagărele bulgărești. Desigur, prizonieratul a fost neplăcut, dar Primul Război Mondial a fost totuși un război al gentleman-ilor; ultimul de acest gen, căci, se pare, grație experienței acumulate nemții își vor “perfecționa” lagărele pentru războiul care va urma. Deci, în ciuda numărului incredibil de mare de militari români morți în prizonierat în timpul Primului Război Mondial, aproximativ 125 000! – în condițiile în care România ocupă locul 4 în statistica soldaților aliați morți în Primul Război Mondial, 880 000, după 3 Imperii și mari puteri, Rusia, Franța și Marea Britanie și după doar doi ani de război! -, această relatare nu este (neapărat) despre atrocitățile fizice ale războiului. Nici măcar despre moarte. Este însă o puternică mărturie despre dorința de libertate și despre solidaritatea dintre prizonierii aliați.

În condițiile în care maiorul Caracaș își pierduse recent fratele pe câmpul de luptă, după mai multe marșuri istovitoare, o călătorie cu trenul de nouă zile și primul contact cu o Germanie care abia acum se dovedea și mai înfricoșătoare, omenește te-ai putea gândi că tot ce și-ar putea dori un om, în acel moment, este să treacă cu bine peste perioada de prizonierat în așteptarea finalului războiului, de bine, de rău, departe de front.

“Odată intrați în Germania, am remarcat vădit mai multă regularitate și în mersul trenurilor: dar, în schimb, chiar din prima clipă am început să resimțim lipsa de alimente. Din prima clipă a început a ne îngrozi spectrul foamei care ne amenința. […] Cu cât înaintam mai mult, cu atât deveneau mai numeroase transporturile și ne înfricoșam de puterea armatei lor, cutremurându-ne de grija celor pentru care era pregătită. […] Odată însă intrați pe teritoriul german, ne încredințarăm că hotărârea, organizarea și disciplina de fier a acestui popor îl făceau de neînvins. […] În dimineața zilei a noua, sosirăm în orașul Stralsund […]. Aici trebuia să suportăm suprema lovitură morală, căci vestea căderii Bucureștilor sosise, și nemții o sărbătoreau cu mult fast.” (p.21-22)

Practic, din momentul în care conștientizează dimensiunea puterii militare a armatei germane, singurul gând al maiorului este evadarea și revenirea pe front, motiv pentru care volumul se putea intitula și “Încercări de evadare din lagărele germane de război”; căci maiorul va încerca de 3 ori să evadeze și drept consecință va cunoaște captivitatea în  mai multe lagăre germane: Stralsund, Ostenholzer Moor – Schwarmstedt, Marienburg, Zorndorf, Beeskow, Gorgast. Dacă dimensiunea foametei și a penuriei de alimente cu care s-a lovit Germania în acea perioadă nu este neapărat o surpriză – până la urmă bucuria ocupării Bucureștiului se datora și promisiunii capturării unor resurse însemnate de hrană, de la recolte de cereale până la carne de porc, necesare îndestulării armatei germane dar și ușurării traiului civililor -, ceea ce (poate) va surprinde este modul diferit în care erau tratați prizonierii de război români și ruși, de cei francezi sau englezi. Cel mai greu era pentru soldații români și ruși. Ofițerii ruși o duceau ceva mai bine, cei englezi și francezi o duceau bine, între tratamentul ofițerilor români și al soldaților români nu erau mari diferențe. Desigur, în condițiile în care hrana abia era suficientă pentru armata și populația germană, putem înțelege că prizonierii de război nu puteau emite mari pretenții. Însă în mare parte din captivitate, respectiv până la semnarea armistițiului de la Focșani, prizonierilor români, indiferent că era vorba de simpli soldați sau ofițeri, le era interzisă corespondența sau primirea unor pachete din țară. Practic, incredibila “trădare” a regelui Ferdinand I al României, care a pornit la război împotriva familiei sale, trebuia plătită de orice român. Prin urmare, în condițiile în care un ofițer se descurca greu, nici nu vreau să mă gândesc prin ce au trecut soldații care nici măcar nu vorbeau o limbă străină!

Spuneam mai sus că a fost foarte emoționant să citesc despre dovezile de solidaritate dintre ofițerii aliați. Ofițerii ruși și francezi se întreceau în dovezile de ajutor oferite maiorului. Gheorghe Caracaș a fost primul ofițer român ajuns în lagărul de la Zorndorf – lagăr situat într-un vechi castel -, destinat ofițerilor care au încercat să evadeze. Pentru ofițerii ruși, francezi și englezi viața era mult ușurată de primirea unor pachete cu alimente din partea familiilor și a misiunilor Crucii Roșii, pachete care completau rațiile modeste de hrană primite din partea germanilor și pe care le-au împărțit cu multă bucurie cu Caracaș și, mai apoi, cu alți ofițeri români care au încercat și ei fără succes să evedeze. Însă durata de ședere în Zorndorf era de doar cinci luni, după care fiecare prizonier era transferat în alt lagăr. Pentru ca maiorul nostru să nu simtă foametea după această perioadă, un ofițer canadian îl va ajuta cu bani și îndrumare pentru completarea documentației în vederea afilierii la o misiune a Crucii Roșii Britanice, care trimitea constant pachete cu mâncare prizonierilor de război din Germania. Și totuși, deși se punea mare preț pe conserve și cârnați, orice colț de pâine, mai ales după o perioadă petrecută la izolare, era ca o gură de aer, care îți dădea forța să mergi mai departe:

“[…] Un gest al ordonanței ruse m-a mișcat până în adâncul sufletului și mă siluiește să pun mâna pe creion.

În momentul când ieșeam de la baie, soldatul rus care mă servea îmi trecu pe furiș o legăturică. N-am putut să fac nicio mișcare, ca să nu fiu observat de sentinele, doar i-am mulțumit clătinând din cap.

Ajuns în celulă, desfac legăturica și găsesc într-însa bucăți de pâine uscată. Gestul lui atât de simplu, oferirea unor amărâte bucățele de pâine uscată, m-a zguduit adânc. Tot ce a avut mai bun mi-a dat, sărmanul; bucățica lui de la gură și-a luat-o ca să-mi arate ce simte pentru mine și să-mi aline foamea, de care sufeream și pe care negreșit că și el o cunoștea, nenorocitul… ” (p. 110)

Referitor la ruși, eu una, am citit printre lacrimi, modul în care au trăit, cei mai mulți dintre ofițeri, răsturnarea Țarului. Un șoc de neîncredere a zguduit tabăra aliată. Ce aveau alături, ruși albi sau roșii? Încrederea în ei, revine treptat, pe măsură ce suferința lor este tot mai vizibilă:

“[…] printre ofițerii ruși domnea aceeași descurajare distrugătoare de suflete. Scrisorile ce le primeau de pe la ai lor îi întristau și mai mult.

Averile distruse, familiile batjocorite, aruncate în cea mai neagră mizerie și nicio nădejde de îndreptare. În majoritate, ei erau hotărâți să nu se mai întoarcă în Rusia.

Relațiunile noastre cu ei erau destul de bune. Ei admirau spiritul de ordine care domnea la noi în țară și ne fericeau armata și poporul, care știuseră să țină piept curentului distrugător al bolșevismului. Admirau legătura care există între Tron și țară și dragostea cu care își apără conducătorii.

În fața noastră, se simțeau umiliți, căci îsi dădeau seama că ei fuseseră cauza dezastrului nostru. […]

Se găseau totuși printre ei și câteva spirite agitatoare care, sub protecția și îndemnurile nemților, căutau să facă să troneze și în lagăr aceeași stare de anarhie.

De când situația devenise atât de nenorocită în țara lor, ei nu mai primeau nimic de la familii sau de pe la Crucile Roșii și duceau, sărmanii, o mizerie de plâns.

Noi, românii, primeam acum de toate și simțeam o mare mulțumire când, din bunătățile primite de la Crucea Roșie din Paris, puteam să le îndulcim și lor traiul.

Legăturile dintre noi deveniră și mai strânse când, după sosirea unui preot rus în lagăr, contribuirăm în comun la înjghebarea unei biserici și la formarea unui cor. Servicul religios, care se oficia în fiecare duminică și sărbătoare, ne întrunea pe toți sub același acoperământ, unde ascultam cu evlavie glasul preotului și armonia duioasă a corului.

Cu nespusă mulțumire sufletească, auzeam cum preotul rus rostea în românește numele suveranilor noștri, rugându-se pentru sănătatea și izbânda lor, iar când, în loc de concert bisericesc, corul intona “Trăiască Regele”, ochii tuturor se umezeau.” (p. 201-202)

Aceeași stare de nesupunere față de țară și rege se va încerca să fie insuflată și românilor, în acest sens fiind mobilizat de către nemți prin lagărele cu prizonieri, celebrul colonel Sturdza, dezertat la germani. Și totuși, în ciuda victoriilor depe front, din încercările de evadare ale maiorului Caracaș, care cunoștea ceva germană, aflăm că neamțul obișnuit era, putem să spunem, cu mult mai deznădăjduit decât românul aflat sub ocupație germană. Un alt amănunt interesant, pe care l-am regăsit și în volumul Piei Alimăneștianu, se referă la câteva trăsături de caracter ale germanilor, deloc măgulitoare (mai ales pentru mine, care am și rădăcini germane):

” – La noi, spunea el, numai să gândești ai voie, dar să vorbești, deloc, căci ești pedepsit. Oriunde te întorci, “Verboten!”. Și nu te pedepsește așa precum socoți. Se dau ani de zile pentru nimica toată, așa că fiecare pedeapsă ne tine încătușați pe toți. Vedem prea bine răul, ne dăm seama de el, vedem că mergem spre prăpastie, dar nimeni nu îndrăznește să spună fățiș tot adevărul. La noi, nimeni nu are curaj. Poporul nostru geme de suferință, doliul si mizeria domnesc în fiecare casă și totuși urcă cu toții calvarul durerii fără să murmure. Așa ne este soarta: trebuie să ne supunem orbește biciului stăpânitor.

Astfel vorbea sărmanul neamț cu inima sinceră și așa spun și gândesc toți, când stai de vorbă cu fiecare în parte. Cum sunt însă doi nemți la un loc, zadarnic te trudești să le scoți vreo vorbă: frica ce au unul de altul întrece orice închipuire. Se mânâncă între ei câinește, iar dacă spionajul este azi atât de intens la ei, e că prin firea lor au fost deprinși de mici să spioneze. La ei, cel ce pârăște e bine răsplătit și aceasta totdeauna pe socoteala celui pârât.” (p. 170-171)

Sigur, aceste rânduri ale prizonierului Caracaș sunt cât se poate de subiective, însă oricum ai lua-o, e trist să te gândești că acest popor, cu un spirit exemplar de organizare și cu multe alte calități, care de altfel sunt menționate și în acest volum, se va arunca, peste câteva decenii, din nou, în prăpastie. Și oricât de greu ar fi fost să trăiești sub domnia Kaiserului Wilhelm al II-lea, ca să nu mai vorbim de anii care au urmat Marelui Război, e dificil să le găsești scuze pentru alegerile pe care le-au făcut. Asta nu înseamnă însă că peisajul acelei Germanii măcinate de foame, plină de femei îmbătrânite prematur, cu copii pământii atârnați de ele și bătrâni cu priviri pierdute către depărtările prin care poate li s-au stins copiii nu este la fel de trist. Noi, de la distanță și din confortul și siguranța căminului, obișnuim, nu de puține ori, să criticăm cu mai multă duritate acele vremuri, chiar și decât cei care le-au trăit. Crezul de nezdruncinat al maiorului în idealul întregirii neamului românesc, condițiile mizere din lagăre, pierderea fratelui pe front nu îl împiedică să vadă și suferința celeilalte părți, suferința provocată de Război. La fel cum nici ofițerii germani nu rămân insensibili la încercările de evadare ci, din contră, în cele mai multe cazuri, înțeleg motivația și respectă curajul. Onoarea nu era doar un cuvânt aruncat cu ușurință. Onoarea se exersa zilnic, prin gesturi aparent mărunte.

Mai ziceam chiar la început că după ce termini volumul, nu poți să te nu întrebi, ce s-a ales de marea prietenie franco-română. Veți înțelege mai bine la ce mă refer după ce veți citi modul în care a fost sărbătorită ziua de 10 mai, “ziua atât de scumpă neamului nostru”, în lagărul Gorgast, de români și francezi laolaltă; darurile care s-au schimbat – “cel mai scump dar ce-l putea oferi: unicul exemplar al fotografiilor Majestăților Lor Regele și Regina României”, versurile care s-au rostit – “Minunată zi, / În mijlocul celui mai greu exil, / Și care devine în fiecare an tot mai greu, / Pentru cei care viseză la întoarcerea acasă. / Cât de scurt ne-a părut timpul! / Fără neplăceri sau monotonie, / O lună ne-a părut cât o zi / La prietenii noștri din România.” – și care, desigur, în franceză sună mult mai bine. “Marseilleza”, “Trăiască regele”, “Vive la France” și “Vive la Roumanie” nu mai conteneau în acea zi de 10 Mai, în lagărul Gorgast din Germania. Cum reușim să pierdem în vreme de pace, ceea ce s-a prețuit și construit în vreme de război, îmi este uneori greu să înțeleg.

Citiți volumul. E o revelație din multe puncte de vedere.

Din zbuciumul captivității, Maior Gheorghe Caracaș, Editura Corint, București, 2016, Colecția Istorie cu blazon, ediția a treia revizuită, prefață de Ion Bulei

Volumul poate fi aciziționat direct de pe site-ul editurii Corint, sau de pe platformele elefant, cartepedia sau libris.

*Acest articol conține linkuri de marketin afiliat.

, , , ,

Lasa un gand:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: