Despre culori, în cuvinte – Nomenclatorul de culori al lui Werner

O imagine cât o mie de cuvinte spunem astăzi când vedem, de cele mai multe ori, o fotografie color care ni se pare senzațională din unul sau mai multe puncte de vedere: cromatică, compoziție, starea de spirit pe care o emană. Fotografia color ne-a ajutat să vedem mai mult, dar și să privim mai puțin!

Răbdarea noastră de a privi cât mai critic și atent, de a citi descrieri amănunțite sau de a reproduce în cuvinte ceea ce vedem  – un peisaj, de exemplu -, în cele mai mici detalii, a dispărut aproape cu desăvârșire. Recurgem tot mai des la imagini, gif-uri, scurte animații pentru a exemplifica ce vrem să spunem.

Să facem un exercițiu de imaginație și să încercăm să descriem, de exemplu, un peisaj cu multă iarbă. Desigur, iarba e verde. Verde iarbă, chiar! Dar e peste tot un verde iarbă uniform? Iarba din zare are oare aceeași intensitate ca iarba din imediata noastră apropiere? Dar iarba aflată în soare, față de cea aflată în umbră? Câte culori, câte nuațe, tonuri și valori ne dau ceea ce la prima vedere am fi tentați să descriem drept o mare de verde iarbă? Luați orice imagine cu multa iarbă și deschideți-o pe calculator cu ajutorul unui program de editare de imagine. Cu selectorul de culoare treceți din pixel în pixel și veți vedea o mulțime de coduri de culoare cu sau fără # în față. Iar toată această desfășurare de cifre pare greu de transpus în cuvinte, deși cei de la Pantone sunt conștienți de valoare adaugată pe care cuvintele o pot da unei culori, drept dovadă descrierile sugestive pe care le folosesc pentru a prezenta culorile anului!

Cu mult înainte de apariția sistemului Pantone de clasificare al culorilor, de această problemă a transpunerii în cuvinte a unor culori s-au lovit și alții. Secolele XVIII și XIX au fost pline de căutări pentru găsirea unor limbaje universale pentru diverse domenii, taxonomii și standardizări. La fel ca în lumea botanică în care modul de denumire al plantelor a reprezentat o problemă aprig dezbătută, și lumea culorilor, care a cunoscut o explozie de pigmenți nou descoperiți, din punct de vedere descriptiv, a reprezentat o mare provocare. Rămânând la exemplul nostru, problema era cum să te asiguri că oricine ar putea fi capabil să vadă același verde, chiar dacă doar cu ochii minții. Care ar putea fi cel mai ușor sistem de referință pentru toata lumea? Într-o epocă a marilor descoperiri științifice în lumea naturală, în lipsa fotografiilor sau a ilustrațiilor pentru fiecare obiect sudiat, cum se putea găsi un limbaj comun, ușor accesibil atât pentru cercetători cât și pentru publicul interesat?

De teoria culorii s-au ocupat mai multe personalități, de la artiști la oameni de știință. Abraham Gottlob Werner, numit și părintele geologiei germane, s-a preocupat însă în mod deosebit (și) pentru găsirea unui mod de standardizare în descrierea culorilor întâlnite în geologie. El a realizat o schemă de identificare a mineralelor după mai multe caracteristici cheie, printre care și culoarea și strălucirea în lucrarea sa ” On the External Characteristics of Fossils” (1774). De precizat că la acea vreme, termenul german “fosilă” includea și mineralele. Considerând culoarea un criteriu important pentru diferențierea și identificarea mineralelor, Werner a dezvoltat un nomenclator al culorilor bazat pe o atentă observație.

Patrick Syme, cunoscut mai ales ca pictor de flori și profesor de artă în Edinburgh, ajunge în contact cu munca lui Werner prin intermediul lui Robert Jameson, profesor de Istorie Naturală la Universitatea din Edinburgh și – alături de Alexander von Humboldt, Friedrich Mohs, Gotthilf Heinrich von Schubert sau Christian Leopold von Buch – fost student al geologului german. Jameson a fost cel care și-a ajutat profesorul să potrivească mostrele de culori cu mineralele studiate și, reîntors în Scoția, a fondat alături de Sir Joseph Banks și Richard Kirwan, The Wernerian Natural History Society, societate care la acea vreme a reunit sub umbrela sa cele mai importante nume din domeniul științei. Pornind de la schema dezvoltată de Werner pentru descrierea și mostrarea culorilor din mediul natural, Syme o completează, introducând referințe din lumea animală și vegetală.

Nomenclatorul de culori al lui Werner, împreună cu mostrele de culori pentru fiecare culoare menționată, a fost publicat pentru prima oară în 1814, urmat în scurt timp de o a doua ediție în 1821. Deși ghidul lui Syme a fost doar unul dintre multele lucrări de studiu din acea vreme, produse de artiștii și naturaliștii care încercau să stabilească un standard de etichetare a spectrului vizibil, încă de la prima apariție, Nomenclatorul cu exemplificarea clară a culorilor din natură și unde pot fi ele întâlnite în lumea minerală, vegetală și animală, plus descrierea clară a modului de obținere al culorilor prin amestecare și denumirile sugestive, a fost extrem de bine primit și larg utilizat de artiști și naturaliști. Cel mai notabil exemplu este, probabil, Charles Darwin, care a inclus o copie a acestui volum în colecția de cărți pe care a luat-o cu el în expediția HMS Beagle. Darwin s-a folosit de acest Nomenclator pentru descrierea cât mai fidelă din punct de vedere cromatic a ceea ce a văzut. Denumirile culorilor din scrierile lui Darwin sunt cele din Nomenclator.

Verde iarbă, Green grass, este, conform descrierilor lui Werner, un verde emerald amestecat cu puțin galben lămâie. Este culoarea pe care am folosi-o pentru a descrie grosso modo un câmp cu iarbă. Dar mai întâlnim acest verde și pe anumite soiuri de pere. În lumea insectelor îl întâlnim pe Scarabaeus nobilis, iar în lumea mineralelor, în mica de uraniu. Verdele emerald, folosit ca verdele de referință de Werner, este un verde obținut din părți aproape egale de albastru de Berlin (albastru de Prusia) și galben gamboge. Verdele olive este un amestec de verde iarbă cu puțin maro. Verdele fistic se obține din verde emerald amestecat cu puțin galben lămâie și foarte puțin maro, iar verdele asparagus este un amestec de verde fistic cu mult gri-alb.

Mostrele de culori identificate de Werner au fost inițial în număr de 79. Acestea i-au fost suficiente pentru descrierea mineralelor, dar insuficiente pentru a acoperi întregul spectru cromatic din lumea științifică. Syme a extins numărul culorilor “standard” la 110.

Natural History Museum, în colaborare cu Smithsonian Books, a folosit ambele ediții pentru a scoate la lumină acest volum în care s-a încercat o reproducere cât mai fidelă a mostrelor originale de culoare. Cu toate acestea, timpul a condus la modificări inevitabile ale culorilor, astfel că mostrele reproduse, în ciuda tehnologiei actuale, reprezintă doar cu aproximație originalul. Nomenclatorul, în ciuda acestor neajunsuri, rămâne însă un volum de referință pentru ilustratorii științici, pentru pasionații de științele naturii, putând reprezenta un bun exercițiu pentru dezvoltarea spiritului de observație.


Werner’s Nomenclature of Colours: Adapted to Zoology, Botany, Chemistry, Minerology, Anatomy, and the Arts, by Patrick Syme, The Natural History Museum, 2018 este diponibil pe books-express.ro

Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.