In Din biblioteca

De pe Valea Motrului. Povești cu boieri, panduri și mirese codane

Click pe imagine pentru mărire!Cula Cernătești se află într-o stare relativ bună de conservare, datorată lucrărilor de reparații și întreținere din ultimii 20 de ani, lucrări finanțate cu fonduri ale administrației locale și cu sume de bani donate primăriei de ultimii descendenți ai familiei, stabiliți în Belgia. Ultimul descendent din neamul Cernățești, Maria Ioana Cernățescu, a donat muzeului și bisericii din sat câte 40.000 de lei, bani proveniți din vânzarea tablourilor semnate de ea. O parte a tablourilor pictate le-a donat muzeului.

Mă învârt într-un cerc plăcut în care seria de acuarele dedicate culelor oltenești ale artistei Ecaterina Bălănescu îmi amintește de volumul Sarmizei Cretzianu, “De pe Valea Motrului. Povești cu boieri, panduri și mirese codane”, apărut la Editura Corint, iar pe măsură ce răsfoiesc notițele din volum, îmi vin în minte lucrările Ecaterinei. O lectură interesantă pentru anul centenar dar și o invitație de călătorie în spectaculoasa și mândra Oltenie. De altfel, în opinia mea, volumul Sarmizei Cretzianu e unul dintre acele volume care ar merita să fie introduse în programa școlară, atât pentru farmecul limbii – arhaisme și regionalisme care ne aduc mai aproape de perioada descrisă -, cât și pentru lecțiile de istorie, autoarea reușind cu ușurință și naturalețe să evoce atmosfera unor timpuri și locuri de care nu este străină, dăruind cititorului poveștile auzite din gura bunicii sale, despre întâmplările de altădată din viața neamurilor și vecinilor lor. Primul dintr-un ciclu de două volume, poveștile de pe Valea Motrului apar în 1947, ca o ultimă mărturie a unui mod de viață care, deși în mare parte uitat, abia de acum, își va găsi cu adevărat sfârșitul. Al doilea volum al ciclului, “Cronica Stăicului” va fi publicat postum. Dacă cei care cunosc zona sau au crescut acolo, se vor bucura poate, să își reamintească poveștile unor locuri și vacanțele petrecute la bunici, pentru restul, volumul poate reprezenta un ghid excelent pentru a vizita zona Mehedinți și Motru. Ah, și cu siguranță e o lectură plăcută pentru gurmanzi și iubitorii de viață bună!

Clădirea a fost construită de către Ghiţă Cuţui, căpitan de panduri şi de fiul său Constantin, în jurul anului 1815. O legendă deosebit de frumoasa spune că un grup de turci din insula Ada-Kaleh, a răpit-o pe soţia lui Ghiţă Cuţui. Pentru răscumpărare, pandurul a vândut o parte din pământ, clădind mai apoi cula. Constantin Cuţui a ctitorit în anul 1836 biserica ,,Sfinţii Împăraţi” aflată în apropiere, pictura fiind terminată în anul 1840 pe cheltuiala fiului sau, Mihalache. Casa-culă a fost devastată de către trupele de ocupaţie germane, în anul 1916. Pe la 1930, Constantin I. Cuţui şi Ioana Cuţui au încercat o restaurare a clădirii, fără succes. După anul 1954 cula Cuţui a rămas în ruină până în anul 1963, când arhitectul Iancu Atanasescu întocmeşte proiectul de restaurare, iar din anul 1965 proiectul este preluat de către arhitectul Rodica Manciulescu care continuă lucrările până la finalizarea lor, în 1968.Până în anul 1990 aici a funcţionat un muzeu etnografic.

Din străfundul răcoros al beciurilor culelor și din aburii cuhniilor, răzbat printre pagini mirosurile ademenitoare ale meselor îmbelșugate de care se bucurau, în vreme de pace și bunăstare, boiernașii de Motru. Mâncărurile alese, în care influențele orienatale se alătură produselor occidentale, au un aer pe care astăzi l-am numi cosmopolit.

Simion sufragiul aducea de la cuhnie, pe tipsii de argint, mâncărurile de zile mari. Mai întâi lostrițe cu carnea trandafirie, care sunt păstrăvi corciți printr-o ciudățenie a firii cu somonul de Rhin – și se numesc în Franța “truites saumonnées” – gătite rasol. Apoi păstrăvi afumați cu putregai de nuc – lucru de ce se face cu multă trudă și băgare de seamă de oameni dibaci la treaba aceasta până ce se rumenesc -, scordolea de raci, purcei fripți mușcând din marul domnescu ce li-l pusese baba Floarea, țiganca în bot, frigărui întregi de pui cât pumnul, plăcinți care se topeau în gură și fel de fel de prăjituri și zaharicale pentru cucoane.

Bucatele ales își urmau șirul unele după altele, întovărășite de vinurile ce li potriveau, după rânduiala dinainte întocmită de stăpâna casei. La pește băuseră boierii un vin de Oravița în culoarea pietrei de topaz, la fripturi unul negru mai aspru și ușor scăpărător la limbă din viile depe dealul Trestenicului, vin bătrân, prețuit mai ales de cei pricepuți și încercați în ale beuturii. Către sfârșitul mesei, Simion umplu paharele cu vin alb adus de la Deva, din butoiașul păstrat de cuconu Drăghicean numai pentru zile ca aceasta, de a cărui dulceață mincinoasă chiar cucoanele se lăsau înșelate, dar care apoi le îmbujora obrajii șile aprindea steluțe în luminile ochilor. (p.56-57)

Conform tradiţiei istorice, cula a fost costruită în secolul XVIII-lea, de către visternicul Barbu Cocoş Crăsnaru şi descendenţii acestuia. Membrii familiei Crăsnaru sunt şi ctitorii bisericii cu hramul Sfinţii Arhangheli, construită la începutul secolului al XIX-lea. Arhitectul Iancu Atanasescu consideră că Barbu Cocoş nu ar avea nimc comun cu ctitoria acestei cule, atribuind-o lui Costache Săvoiu, zis Surcel care i-a dăruit cula ca dotă fiicei lui, Elena ,la căsătoria ei cu Achil Crăsnaru prin actul de dotă din anul 1796. Servind ca punct de observaţie pe valea raului Gilort şi o parte din Valea Jiului, de-a lungul secolelor, a avut o existenţă tumultoasă, fiind prădată de turci în anul 1801, iar în anul 1898 fiind lovită de trăznet. Există o legendă locală care pomeneste o trecătoare secretă ce facea ca proprietarii să poată scăpa de eventualele atacuri. După 1951, cula a fost nationalizată de către stat, fiind folosită de Sfatul popular local. După 1963, încep ample lucrari de restaurare, din anul 1966 cula adăpostind un muzeu etnografic. Astăzi este părasită şi se află într-o stare de degradare foarte accentuată.

Dar nu vă lăsați îmbătați de huzur, căci e suficient să ne uităm la arhitectura culelor oltenești pentru a înțelege vitregia vremurilor cărora trebuiau să le reziste! Când nu se bucură de tihnă și nici măcar zidurile culelor nu mai reprezintă o garanție pentru siguranța vieții, boiernașii de Motru se ascund în păduri în fața raidurilor turcești, se organizează, pun la cale conspirații și revoluții, în numele idealului românesc de care devin tot mai conștienți. E drept că mare parte din averi s-au dus pe lux și desfătări, dar la fel, s-au dus și în încercarea de a lăsa în urmă lucruri trainice, în educație și călătorii, și revoluții. Căci Dumnezeu nu a lăsat pe boierul de Motru doar sărac, dar fudul, ci și cu sânge cald și iute de mânie. Perioada evocată, început de secol XIX, marcată de revoluțiile de la 1821 și 1848, stă mărturie a căutărilor identitare, a unei perioade de tranziție în care influențele încep să răzbată mai puternic dinspre vest decât dinspre est, a deschiderii spre cunoaștere și înțelegere. Boiernașul de Motru nu se mai mulțumește a ține capul plecat în schimbul unei siguranțe precare, în care perioadele de bogăție și bunăstare se suprapun cu cele în care proprietățile și bunurile lui erau devastate. El caută răspunsuri la probleme și soluții. Și toate aceste noi situatii și sentimente cu care el se confruntă sunt prezentate cu acel umor cald care nu condamnă ci doar construitește, sau mai bine spus reconstruiește o epocă marcată de mari transformări, atât la nivel individual cât și la nivel local și de țară.

Biserică, monument istoric, “Sfântul Nicolae și Sfântul Ioan Botezătorul” din Urdari, Gorj.

Boiernașul de Motru nu doar că e un călător activ, dar e un călător care devine tot mai conștient de vremurile de schimbare pe care le trăiește. E la curent cu mișcarile revoluționare din restul Europei, ține legătura cu unii dintre liderii revoluționari, e mândru că face politică, vrea să miște lucruri. Vizitele făcute la Karlsbad sau în Corfu, drumurile dese la Beci (Viena) și căutarea de a trimite copii la școli importante din Paris sau Perugiaau au deschis orizontul. Ctitori de biserici, treptat boierii de Motru, de la mic la mare, nutresc convingerea că pot ctitori mult mai mult, iar cele 16 povești din volum stau mărturia strădaniilor fiecăruia, după putere și pricepere. Deși pot fi citite și ca povești individuale, ele sunt în strânsă legătură una cu alta, urmând șirul vieții unor familii unite prin legături de sânge, urmărindu-le din tinerețe și până la bătrânețe sau chiar moarte. În paginile ei, toată protipendada este de față, Severinii și neamul lui Miculescu, pretendentul nenorocos la domnie, Sâmboteanu, Crăsnaru din Gorj, Glogovenii, Boboicenii, Gărdărenii, Hârgoteștii, Brădeștii, Sefendache și mulți boieri din cei noi, dar și Tudor Vladimirescu, cel care “îmbrăcând cămașa morții”, “se ridicase împotriva streinilor și a boierilor cu nume și suflete înstreinate ce asupreau norodul” sau Iordache Otetelișteanu și Petrache Poenaru de la Craiova și chiar și revoluționari ai ungurimii, precum Lajos Kossuth sau generalul Bem. Dar deși ultima poveste se cheamă “Sfârșitul boierilor de Motru”, iată că Sarmiza Cretzianu, în ciuda vremurilor, reușește să îi scoată din moarte, făcându-le povestea nemuritoare.

Într-o grădină de basm stă uitată o casă mare boierească; este fosta așezare a neamului Glogovenilor. Casa de la Glogova, ale cărei ziduri au metereze asemenea zidurilor de cetate, mai mult conac domnesc decât culă boierească, are înfățișarea semeață a lucrurilor veșnice. (p. 105)

Vă las să vă bucurați ochii cu restul lucrărilor din seria de acuarele dedicate culelor și conacelor boierești din Oltenia, semnate de artista Ecaterina Bălănescu, căreia îi mulțumesc și pe această cale că mi-a îngăduit să ilustrez articolul cu lucrările ei și pentru că mi-a oferit descrieri amănunțite pentru multe dintre lucrări. Pe Ecaterina o puteți găsi și aprecia aici. În imaginea principală a articolului este Cula Cornoiu. Datele, oarecum incerte, îmi spune Ecaterina ne fac să presupunem că această culă a fost clădită în secolul XVIII lea. Se ştie cert că în anul 1785, Radu Pistescu care nu avea copii, lasă moştenitor al averii sale, pe logofătul Cornea din Târgu Jiu. Logofătul Cornea construieşte în imediata apropiere a culei biserica cu hramul „Sfantul Ioan Botezătorul”. În anul 1926, Speranţa Cornoiu vinde proprietatea lui Constantin Neamţu, directorul Băncii Naţionale, filiala Craiova. În decursul anilor, s-au efectuat reparatii în 1840, 1881, şi 1927-1928 ultima, de către noul proprietar, care construieşte şi anexele din jurul culei în stil românesc şi repară biserica.Constantin Neamţu va pleca in Franţa în anul 1945, bănuind probabil schimbările prin care avea sa treaca România. Cula a fost naţionalizată, trecând în patrimoniul gospodăriei colective de stat. A fost restaurată în anii 60 ai secolului trecut, adăpostind de atunci o importantă colecţie de artă şi mobilier de secol XIX. În anul 1975 a fost inaugurat Muzeul arhitecturii populare gorjeneşti, cula Cornoiu fiind înclusă în cadrul acestui muzeu etnografic în aer liber.

De pe Valea Motrului. Povești cu boieri, panduri și mirese codane, Sarmiza Cretzianu, Editura Corint, București, 2015, Colecția Istorie cu blazon, ediția a III-ea, prefată de Alin Saidac și glosar de Laura Udrea

Volumul poate fi aciziționat direct de pe site-ul editurii Corint, sau de pe platformele elefant, cartepedia sau libris.

*Acest articol conține linkuri de marketin afiliat.

Favorita mea:

Cula Izvoranu-Geblescu din comuna doljeană Brabova.

 

Vila “Elena Luna Voitesti”, proiectată de arhitectul Iullius Doppelreiter pentru Ion Popescu Voitești – geolog. Elena Luna era numele soției. Se află in Gorj, comuna Bălănești.

 

Casa „Barbu Gănescu“ este monument istoric. În imobilul respectiv a locuit sculptorul Constantin Brâncuşi, în perioada 1937 – 1938, când a realizat la Târgu Jiu Ansamblul „Calea Eroilor“, compus din operele Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului şi Coloana Fără Sfârşit. Imobilul a fost înregistrat la sfârşitul secolului XVIII-lea în proprietatea slugerului Barbu Gănescu, apoi, la sfârşitul secolului XIX, a intrat în proprietatea guvernatorului Băncii Naţionale de la acea vreme, Ion Bărbulescu, după care a trecut în proprietatea moştenitorilor acestuia, Nicoliţa Bărbulescu, Ion Scutaşu şi alţii (fostul primar al oraşului Târgu Jiu, Constantin Bărbulescu). Între anii 1931-1933, Constantin Bălănescu a restaurat şi transformat radical imobilul, sub supravegherea arhitectului Iulius Doppelleiter, care contribuie la decoraţia exterioară şi la distribuţia încăperilor. S-a menţinut stilul arhitectonic cu pridvoare, stâlpi-coloane cilindrice din piatră, arcuri în acoladă, tavane din grinzi de lemn şi dulapi realizaţi ornamental şi s–a amenajat parcul aferent clădirii. În anul 2003, imobilul a fost amenajat la demisol, ca spațiu pentru informarea şi pregătirea funcţionarilor publici, iar la parter, ca spații de cazare-protocol. Edificiul are o arhitectură specifică conacelor boierești din a doua jumătate a secolui XVIII. În „Dormitorul din nord-vest“ există pe peretele din est, la circa 1,5 m de pardoseală, icoana reprezentând Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, având dimensiunile de 87 cm lăţime şi 97 cm înălţime, executată la comanda fostului proprietar Constantin Bălănescu și realizată de pictorul Iosif Keber, frescă în stil specific bizantin. Construcţia a fost realizată din zidărie cu piatră de râu şi cărămidă, având la exterior tencuieli decorative, pridvoare cu stâlpi – coloane cilindrice din piatră, arcuri în acoladă, tavane din grinzi de lemn şi dulapi realizaţi ornamental. Planşeele de la demisol sunt parte din bolţi de cărămidă şi parte din beton armat. Acoperişul este din lemn, iar învelitoarea este din ţiglă de tip „solz“.

 

Conac ridicat de boierul Toma Teișanu , după model elvețian, conac ce dăinuie și astăzi. Toma Teișanu a lucrat în echipa lui Anghel Saligny la modernizarea liniei de cale ferată Filiași – Târgu Jiu, iar în timpul studiilor făcute în Elveția, la Institutul Politehnic din Zurich, a fost coleg cu Albert Einstein.

 

Casa din municipiul Târgu-Jiu unde a locuit şi a creat pictorul Iosif Keber este un monument de arhitectură, fiind proiectată de către arhitectul Iulius Doppelreiter. Actualmente clădirea adăposteşte Secţia de Artă a Bibliotecii Judeţene „Christian Tell“ din Târgu-Jiu.

, , , ,

6 Responses to De pe Valea Motrului. Povești cu boieri, panduri și mirese codane

  1. O încântare articolul ăsta, cu ilustrații cu tot .

  2. Bookish says:

    Dacă îți plac poveștile despre case,îți recomand cartea Adinei Nanu, o minunată carte-album care vorbește despre casa din Strada Ioan Cantacuzino 8, ce găzduiește acum restaurantul lui Joseph Hadad.

Lasa un gand:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: