Cum ar fi trăit bunicii mei pandemia?



Home » Din mansarda » Cum ar fi trăit bunicii mei pandemia?

De când a izbucnit și la noi criza provocată de dușmanul invizibil, a ieșit la iveală o specie a preocupaților de soarta altora. De soarta bătrânilor, în mod special. Sunt acei preocupați care deși se laudă că stau în casă, ies pe stradă doar pentru a-i surpinde pe bătrânii mai puțin ascultători, care ce să vezi, le pun în pericol afacerile – afaceri, în destul de multe cazuri, clădite tot de bătrâni -, veniturile etc. O specie nouă de sectoriști preocupați cu făcutul de rușine al bătrânilor neascultători.

∼∼∼

Sunt dintre cei norocoși care sunt acasă, lucrez de acasă de aproape 2 săptămâni. Nu îmi este greu să stau acasă. Dacă mă gândesc bine, sunt într-un fel de auto-izolare socială de câțiva ani buni. Mă simt bine acasă, mă simt bine cu mine, mă simt bine cu cei dragi mie. Întotdeauna am fost așa. Niciodată nu m-am plictisit acasă.

Am ieșit în aceste 2 săptămâni, în câteva ocazii, pentru a face aprovizionarea necesară sau pentru a plăti rata la bancă. Am rămas și eu inițial șocată de numărul destul de mare de bătrâni pe stradă. După care am început să mă gândesc…

În primul rând la Mica, ultima bunică pe care am pierdut-o. Mica, după ce a rămas văduvă, a rămas o fire extrem de independentă. Degeaba am încercat să o convingem să vândă casa și să se mute lângă noi, tot la casă, dar la oraș. Degeaba am încercat să o convingem să renunțe la văcuțe, porci, păsăret. Când a realizat că nu mai poate avea grijă de ultima văcuță rămasă, a plâns zile întregi după ce a vândut-o. La fel a plâns și după ultimul porc pe care a mai reușit să-l crească. La păsăret nu a renunțat, și nici la grădină. La peste 80 de ani, gârbovită de anii de muncă grea pe câmp, mergea cu bibicleta, săpa grădina. Nu ne-a cerut nimic, niciodată, doar ne-a dat. Întotdeauna ne-a dat. Când a căzut grav la pat, s-a încăpățânat să trăiască până când singurul ei fiu a reușit să se întoarcă de urgență din delegație. După ce l-a văzut prin ceață, după ce l-a auzit vag, după ce i-a mai strâns mâna pentru ultima oară, cu ultimele puteri, a murit liniștită. Mă gândesc ce-ar fi făcut Mica în aceste timpuri. Ar fi stat cuminte și izolată, sigur. Până la urmă așa cum a stat și înainte de pandemie. Ar fi mâncat ce avea prin casă și cămară. Puțin, că oricum stomacul nu o ținea să mânânce mult. Ne-ar fi rugat cu disperare să mergem la ea să ne luăm provizii, să nu depindem de alimentară, că nu se știe ce o să urmeze. Că noi nu știm, dar ea a mai văzut așa vremuri. În rest, ar fi ieșit duminica la biserică. Să se roage pentru noi. Asta sigur ar fi făcut-o, câtă vreme biserica ar fi fost deschisă și preotul nu le-ar fi cerut altceva. Altfel, ar fi ascultat de preot.

Mă gândesc ce-ar fi făcut Ticu. Ticu a făcut frontul, vănător de munte în celebra “Divizie de Cremene”. La 65 de ani era încă în formă și doar fibră. Fost militar, Ticu sigur ar fi înțeles ce înseamnă o ordonanță militară. Sigur, l-ar fi contrariat puțin partea cu recomandările, dar ar fi înțeles esența. Însă sunt sigură că ar fi fost foarte măcinat de o problemă. Cum să nu deschidă brutăria? Cum, în vremuri grele și nesigure, să lase lumea fără cel mai simplu aliment, o pâine proaspătă? Cum în astfel de timpuri, un om încă în forță să stea ca un rebut? Apoi probabil ne-ar fi spus că dacă n-a murit pe front și îi e dat să moară de coronavirus, asta este, să nu ne îngrijorăm, la toți ne vine vremea și să stăm acasă. Și sunt sigură că ar fi anticipat ordonanța și ar fi făcut pe dracu’-n patru și ar fi venit la timp de la Periam până la Arad, chiar cu bicicleta, pentru a ne aduce făină, șoancă, slană și alte alimente de bază. Să fie el sigur că nu depindem de alimentară. Că noi nu știm, dar el a mai văzut așa vremuri.

Cu Tati, am fi avut și nu probleme. Țintuit la pat în ultimii ani și oricum o fire extrem de disciplinată și veșnic preocupat de igienă, nu s-ar fi pus problema ca el să iasă din casă. Singura noastră grijă ar fi fost să nu îl infectăm noi pe el. Ar fi plâns însă și mai mult noaptea, pe ascuns, crezând că nu-l aude nimeni, rugându-se la Dumnezeu să-i curme suferința și să nu mai fie și el o povară pentru noi. Și ar mai fi plâns pentru alți pensionari. Întotdeauna înainte de Paști și Crăciun, plângea cu gândul la alți pensionari, foști colegi, despre care știa că sunt singuri. Ne-ar fi spus să nu ne abatem de la indicațiile autorităților, că noi nu știm, dar el a mai văzut așa vremuri.

Mami ar fi ascultat cu sfințenie ce spun autoritățile și ce o rugăm noi. De etnie germană, Mami așa a crescut, că trebuie să asculte de autorități fără să crâcnească, pentru a rămâne în viață și pentru a putea ajuta. Dar întreaga situație ar fi consumat-o foarte mult pentru că Mami așa a crescut; cel mai mare copil care trebuia să aibă de frații mai mici. Să fie redusă brusc la o persoană inutilă dintr-o statistică ar fi consumat-o îngrozitor, fapt care i-ar fi agravat diabetul. Ne-ar fi rugat să nu încălcăm prevederile ordonanței militare, că noi nu știm, dar ea a mai trăit așa vremuri.

Străbunica, Omami, tot de enie germană, dacă ar mai fi fost în forță, propabil ne-ar fi spus să rămânem în casă că ea se descurcă cu ce are, important e noi să rămâne sănătoși. În cel mai rău caz, ar fi urcat în pod pentru a prinde un porumbel, pentru o supă de care putea trage câteva zile. Altfel, ne-ar fi spus că ea e obișnuită și cu foamea și cu amenințarea morții. A supraviețuit războiului și tirului de gloanțe prin via familiei, amenințării deportării în lagărele din Siberia, exproprierii și Revoluției din ’89 când a fost în primele rânduri pentru a împărți soldaților țigări și a-i convinge să nu tragă în noi. Ne-ar fi spus că ea se descurcă, noi să avem grijă de noi, că ea le-a văzut pe toate.

Și după ce m-am gândit, mi-e rușine de modul în care sunt stigmatizați bătrânii. Astăzi, foștii veterani, fosții deținuți politici sunt aruncați la grămadă într-o amestecătură căreia i se reproșează clădirea comunismului. Astăzi, cei peste 65 de ani sunt doar un număr, un procent neascultător pe care niște unii, îmbătați de supremația tinereții, își permit să îi găsească principalii vinovați. Niște pensionari, care doar încurcă bunul mers al societății, în opinia unor, culmea, pretinși credincioși, cu mare frică de Dumnezeu! Ce mai contează că mulți pensionari sunt încă activi și în câmpul muncii, deci plătitori de taxe și impozite, la fel ca acuzatorii lor?! Ce mai contează că avem bătrâni mult mai tineri în suflet decât mulți tineri îmbătrâniți prematur și urât?! Ce mai contează că cei mai mulți dintre ei nu au fost crescuți cu mâna întinsă, în așteptarea voluntarilor și oamenilor de bine apăruți peste noapte?! Ce mai contează că mulți au nevoie lunar de control medical sau rețete?! Nu mai contează, pentru că ce ar mai putea conta într-o lume îmbuibată și cocoloșită, care trăiește doar din statistici, numere și cifre, pe care culmea, de cele mai multe ori nici nu le pricepe!

Apărătorilor democrației cu apucători de turnători, le spun să stea liniștiți. După ce se vor asigura că nepoții și copiii au tot ce le trebuie, că ei au un puțin cât să supraviețuiască câteva zile, tot bătrânii se vor dovedi cei mai disciplinați.

În rest, recomandările ordonanțelor militare sunt valabile pentru noi toți, nu doar pentru cei peste 65 de ani. Stați acasă și rugați-vă sau măcar păstrați un gând bun pentru cei care sunt mai puțin nocoroși: medici, farmaciști, forțe de ordine, curieri, casieri și lucrători comerciali, specialiști și angajați ai companiilor de gaz, electricitate și apă.

*Imagine – bucată din calea ferată dintre Periam și Periam Port. Fotografie de Cristian Luchian.

error: Copierea sau utilizarea conținutului de pe acest site, fără acordul scris al autoarei sunt strict interzise în conformitate cu Legea Drepturilor de Autor.
Skip to content