In Din biblioteca

Cum am devenit membru al “Clubului de literatură și de plăcinte din coji de cartofi” de la Guernsey

Întotdeauna reușesc să mă bucur de zilele libere și de sfârșiturile de săptămână prelungite și, recunosc, nu am nicio urmă de înțelegere față de oamenii care se plictisesc în timpul lor liber. Și chiar dacă am momente când mă cuprinde supărarea că nu pot călători mai mult, cărțile reușesc să mă scoată întotdeauna din această stare. Iar de data asta am fost mai mult decât norocoasă, reușind să călătoresc în 300 de pagini, în una dintre Insulele Canalului. Ce-i drept, undeva prin documente, am salvat un plan pentru un city break pe insula Jersey, dar tare m-am bucurat să poposesc acum pe Guernsey.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că nu mă așteptam ca acest volum să îmi placă atât, dar atât de mult deși îl cerusem de la editură pentru a vă povesti despre el și chiar mă impacientasem din cauză că a durat cam mult până l-am primit. Dar cum se potrivesc toate! Aveam o reținere din două motive: în primul rând pentru că știam că e o poveste englezească dar scrisă de două americance și în al doilea rând pentru că apăruse în colecția Damen Tango, pe care o priveam cu suspiciunea de a fi prea siropoasă pentru gustul meu. Știam doar că vreau să citesc ceva despre insula Guernsey! Dar uite că o carte de la care nu aveam cele mai mari aștepări s-a strecurat rapid pe lista cu cele mai dragi cărți citite! Și, din momentul în care am citit și ultimul cuvânt, am așteptat cu nerăbdare să se apuce și mama de ea, pentru a o putea discuta mai apoi pe îndelete, într-o pauză de cafea, două, trei… Ba aștept să o citească și Ștefan și sunt ferm convinsă că îi va plăcea!

Cu o poveste de dragoste care aduce aminte, pe alocuri, de “Suita franceză” a Irenei Nemirovsky, și cu o alta care pare desprinsă din romanele lui Jane Austen, cu o galerie de personaje unice și pline de personalitate, precum cele ale Agathei Christie și cu o intrigă și o atmosferă care amintește de romanele lui Rosamunde Pilcher, romanul nu dezamăgește, ba mai mult, cele două americance reușesc să surprindă în profunzime cel mai pur spirit britanic al unor femei și familii, de pe ambele părți ale Canalului, pe fundalul celui mai cumplit conflict din istorie, cel de al Doilea Război Mondial. Iar cel mai pur spirit britanic presupune și mult umor. Umor de cea mai bună calitate, care însă nu este ușor de dozat, cu atât mai mult cu cât subiectul abordat presupune viața sub ocupație străină pe timp de război. Dar cum altfel să treci peste toate ororile războiului, păstrându-ți mintea la locul ei și sufletul curat, dacă nu cu ajutorul umorului și al râsului?! Personal, sunt mare devoratoare de litaratură de război, indiferent că e vorba de ficțiune, non-ficțiune, memorii sau jurnale, nu pentru că aș suferi de o atracței morbidă față de atrocități, ci pentru că, cred eu, nu de puține ori, cele mai cumplite situații au fost și cele care au scos tot ce e mai bun și mai frumos din oameni iar de cele mai multe ori, lumea reconstruită a fost una mai bună. De fiecare dată am descoperit că fără capacitatea de a râde nu ai cum să supraviețuiești. Probabil că cea mai puternică armă pe care Dumnezeu ne-a dat-o pentru a supraviețui e râsul. Iar cel mai călduros refugiu pe care ni l-a dat e lectura. Ce ne-am fi făcut dacă nu am fi reușit să transpunem în scris toată imaginația și poveștile noastre, nu știu! Cert este că atât timp cât vom avea capacitatea de a reprezenta în scris sau sub orice altă formă de artă frumosul și binele, vom exista. Iar a scrie frumos despre urăt e o mare artă!

În ceea ce privește lectura, nu credeți că o carte pare să aibă mai multă putere pe măsură ce e împărtășită și altora? Eu cred asta, la fel cum cred că există cărți care ne găsesc, ele pe noi și nu noi pe ele, chiar în momentul în care avem mai mare nevoie. Apoi și în cazul cărților, la fel ca în cazul oamenilor, pare că ele mor cu adevărat doar în momentul în care sunt uitate și nu le mai amintește nimeni. O carte vândută unui anticariat din Londra ajunge să fie cumpărată pe insula Guernsey, iar un club de lectură apărut din necesitatea unei minciuni de moment ajunge să lege prietenii nebănuite. Pentru a nu știu câta oară descoperim puterea scrisorii și nu putem să nu ne mirăm cum în vremurile în care comunicarea era cu mult mai anevoiasă se comunica cu mult mai bine decât în era internetului și la un nivel cu mult mai uman și personalizat. Cu o construcție în întregime epistolară, avem impresia că acele rânduri ne sunt adresate chiar nouă, fiind invitați cu multă deschidere și căldură în intimitatea unor vieți și cămine distruse fizic dar nu și în spirit. Fiecare membru al Clubului de Literatură și Plăcinte din Coji de Cartofi de la Guernsey ni se prezintă și încearcă să ne explice modul în care literatura și lectura i-au schimbat viața. De exemplu, pe 27 martie 1946, John Booker, ne scrie:

“Amelia Maugery m-a rugat să vă scriu, deoarece sunt unul dintre membrii fondatori ai “Clubului de literatură și de plăcinte din coji de cartofi” de la Guernsey, chiar dacă nu am citit decât o singură carte(ce-i drept, de mai multe ori). Este vorba despre Epistolele lui Seneca: traduse din limba latină într-un volum și addenda. Seneca și clubul de literatură m-au ajutat să nu duc viața cumplită a bețivilor. […]

Dar dumneavoastră doriți să aflați cum mi-au influențat cărțile viața și, după cum v-am spus, nu este vorba decât despre o singură carte. Seneca. Stiți cine a fost? Un filozof roman, care scria scrisori unor prieteni imaginari, în care îi sfătuia cum să se poarte până la sfârșitul vieților lor. Poate vi se pare plictisitor, dar scrisorile lui nu sunt deloc așa -, ci extrem de spirituale. Eu cred ca poți învăța mult mai multe dacă și râzi în același timp.

Am impresia că vorbele lui au ecou printre oamenii din toate vremurile. Am să vă dau un exemplu din actualitate: aviatorii din Luftwaffe și tunsorile lor. Pe perioada bombardamentelor asupra Londrei, avioanele Luftwaffe decolau de pe Guernsey și se întâlneau cu bombardierele cele mari pe drumul spre Londra. Zburau doar noaptea, așa că zilele și le petreceau așa cum pofteau în St. Peter Port. Și cum anume pofteau piloții nemți să și le petreacă? În saloanele de frumusețe: ca să li se lustruiască unghiile, să li se maseze fețele, să li se penseze sprâncenele, să li se onduleze și coafeze părul. De fiecare dată când îi vedeam mergând câte cinci pe stradă, înghiontindu-i pe localnici pe trotuar și având toți părul strâns sub fileu, îmi aminteam de vorbele lui Seneca despre Garda Pretoriană. “Câți dintre aceștia n-ar prefera neorânduiala din Roma în locul părului răvășit.”[…]

Dar, chiar și cu transportul ăsta, tot am rămas fără băutură la începutul lui 1941. Tristă zi a mai fost aceea, însă m-au ajutat prietenii să nu mă mai gândesc la seceta care mă aștepta – și apoi, apoi l-am cunoscut pe Seneca.

Au început să-mi placă întâlnirile noastre literare – m-au ajutat să suport mai ușor ocupația. Unele dintre cărți păreau destul de interesante, însă eu i-am rămas credincios lui Seneca. Am ajuns să cred că mie îmi vorbește el, în felul lui amuzant și sarcastic. Am ajuns să cred că îmi vorbește numai și numai mie.

Încă mă mai duc la întrunirile clubului nostru. Toți s-au săturat de Seneca al meu și mă imploră să mai citesc și altceva. […]” (p 102,103,106)

Pe mine rândurile lui John Booker m-au convins să îl citesc pe Seneca! Pe voi nu? Dar nu îl veți descoperi doar pe Seneca în rândurile acestui roman, ci și pe alți autori și operele lor. Cred că sunt printre cele mai bune, amuzante, sincere și unice recenzii și impresii despre cărți pe care le-am citit! Apoi am aflat multe și despre viața lui Charles Lamb. În copilărie l-am descoperit pe Shakespeare datorită volumului “Povestiri după Shakespeare” de Charles și Mary Lamb, dar e prima oară când aud despre drama celor doi autori, frate și soră. Dar nu vă pot spune mai multe. Cert este că romanul poate fi citit în mai multe chei și pe lângă momentele de râs sănătos pregătiți-vă și pentru momente pline de emoție. Sunt multe detalii legate de trecutul istoric și admnistrativ al Insulelor Canalului. Desigur avem personaje bune, personaje rele, veșnicii cârcotași, prietenii și antipatii, însă ce m-a impresionat pe mine cel mai mult a fost această capacitate a insularilor de a nu se încărca cu ură față de Anglia, înțelegând de ce abandonarea lor în mâinile Germaniei naziste este inevitabilă pentru întregul curs al desfășurării războiului. O maturitate istorică deloc ușor de digerat, un tablou viu al unei societăți, în mare parte formată din fermieri și agricultori, dar care funcționa după criterii pe care prea puțini le mai cunoaștem astăzi. Și care din păcate se stinge în fiecare zi. O Londră în ruine și o insulă stoarsă până la ultima picătură de resurse, nu însă și de umanitate. Două povești de iubire deloc siropoase, scrise în cel mai bun spirit englezesc, două englezoaice autentice – Juliet și Elizabeth -, exact acel tip de femei fără de care Marea Britanie nu ar fi putut face față războiului. O poveste despre colaboraționism și “colaboraționism” și granițele atât de fine care fac diferența între trădare, disperare, supraviețuire. O poveste despre prietenie și despre modul în care trăim cu traumele de care e imposibil să mai scăpăm. Nu în ultimul rând un roman excelent despre modul în care putem aborda, ajuta și crește copiii orfani. Din păcate e greu să vă spun mai multe fără a dezvălui o parte importantă din acțiune, însă romanul va fi o desfătare pentru mai multe categorii de cititori: de la cei care doar iubesc o lectură bună, la cei care preferă subiectele istorice și romanele de război sau cei care adoră poveștile de dragoste. Și un musai pentru iubitorii de cluburi de lectură! Mai ales pentru iubitorii de cluburi de lectură dezamăgiți de cluburile de lectură la care au participat și pe care le-au fondat! Dar nu deznădăjduiți!

Isola, noua Secretară Oficială a Clubului de Literatură și Plăcinte din Coji de Cartofi de la Guernsey mi-a devenit prietenă de suflet și, deși aceste rânduri nu mi-au fost adresate personal, eu am luat invitația de-a bună:

“Acum, că am devenit Secretară în mod oficial, te-aș putea face membru al clubului, daca dorești. Este contrat regulamentului nostru, pentru că tu nu ești localnic, dar nu vom spune nimănui.” (p 241)

Vă aștept și pe voi să citiți romanul și să îmi spuneți dacă vă alăturați și voi, la fel ca și mine, Clubului de Lectură al celor care au adorat acest roman.

P.S.: Romanul a fost deja ecranizat!

Scrisori din insula Guernsey, deMary Ann Shaffer & Annie Barrows, Editura Nemira, Colecția Damen Tango, 2018, traducere din limba engleză de Ruxandra Toma
Mulțumesc Editura Nemira pentru exemplarul oferit.
Îl puteți comanda direct de pe site-ul editurii Nemira sau de pe platfoma elefant, libris sau cartepedia.
*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

, , , , ,

2 Responses to Cum am devenit membru al “Clubului de literatură și de plăcinte din coji de cartofi” de la Guernsey

  1. anasylvi says:

    Foarte frumoasa aceasta recomandare, a fost si pentru mine o surpriza placuta si o lectura foarte agreabila.

Lasa un gand:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: