In Din biblioteca

Copiii lui Hansen sau despre întunericul jilav și gros al izolării

Jurnalistul muntenegrean Ognjen Spahić dă peste un articol al unei importante agenții de presă în legătură cu leprozeria de la Tichilești, ultimul lazaret de acest fel din Europa. După cum mărturisește într-un interviu, din acel moment avea două opțiuni: fie să pornească o investigație proprie de tip jurnalistic, fie să să recurgă la imaginație pentru a construi o poveste. Rezultă astfel Copiii lui Hansen, primul roman al jurnalistului și scriitorului Ognjen Spahić, cunoscut până mai atunci în special pentru proză scurtă, roman care îi va aduce mai multe premii și vizibilitate pe bătrânul continent. Publicat în 2004, la câțiva ani după războiul din Iugoslavia, poartă încă cicatricile conflictului, chiar dacă acțiunea este plasată în ultimii ani ai regimului comunist din România.

Odată cu zăpada ce încet se cerne, coboară leproșii. – Rene Char

Copiii lui Hansen sunt purtătorii unei boli biblice, bacilului Hansen, numit astfel după Gerhard Henrik Armauer Hansen, cercetătorul norvegian care a izolat bacilul Mycobacterium leprae. Un american, un maghiar, un român, o rusoaică și alți câțiva copii ai lui Hansen de naționalitate nespecificată sunt ultimii leproși ai Europei și ai lumii civilizate care își trăiesc viața în descompunere în leprozeria de la Tichilești, nu departe de Dunărea care varsă în Marea Neagră tot ceea ce adunat în calea ei și lângă o fabrică care vomita bucăți negre de fum care călătoreau deasupra câmpiei ca niște străjeri. Aflați în spatele unei duble cortine de fier, care desparte atât statele comuniste de cele capitaliste și libere, cât și bolnavii de lumea neinfestată, aceștia trăiesc după o ierarhie proprie bazată pe efectele bolii pe care au ajuns să o iubească si să o respecte ca pe un dușman demn. În arca morții de la Tichilești, naționalitatea devine irelevantă în fața descompunerii și fiecare lepros vrea să știe în ce fel a fost ciuntit corpul celuilalt. 

De-a lungul anilor, realitatea din leprozerie a dat naștere legii că aici emoțiile nu pot și nu trebuie să existe. Cu toții eram un singur corp care respira boala, dormea cu boala și murea din cauza ei.

Încă din primăvară lui 1989, din izolarea coloniei de leproși se poate vedea peste gard, o lume în prăbușire. Învăluită într-un realism magic leprozeria este și ea contaminată de anarhie, măcinată din interior și exterior, precum mielul rătăcit în curtea lazaretului în preajma Paștelui, a cărui jertfă, în loc să le aducă izbăvirea, le aduce apocalipsa. Afară, protestele muncitorilor, până mai ieri obedienți, rup monotonia timpului iar portretul lui Ceușescu se aseamănă, pe zi ce trece, tot mai mult cu fața unui lepros în ultimele stadii ale bolii. Simțind schimbarea și dorind să se alăture celor care își strigau libertatea, bătrânul maghiar care supraviețuise atacului nazist din 1942, dar și bolii, timp de decenii, este răpus nu de haitele de câini care i-au adulmecat slăbiciunea ci de respingerea umană cu care s-a luptat o viață.

Încă nu voia să priceapă că “oropsiții sorții” și “osândiții la foame” nu aveau nevoie de aliați înfășurați în cârpe de in, într-un cuvânt de leproși, de pociții unei alte lumi. Prin aer șuierară alte pietre și, la început încet, iar apoi tot mai puternic, acel: “Spurcat! Spurcat!”. Mă șocă acest strigăt arhaic, adresat acum nouă, care îl apucaserăm pe Zoltan de subsori și îl trăgeam înapoi.

Fiara noastră nu iartă. Adoarme ca un șarpe, doar ca să atace din vizuina ei cu toată puterea. […] Aici e magia. Mereu arată de parcă o să dispară a doua zi. Speranța eternă. Asta ne omoară pe noi la fel de mult ca Hansen. La speranță mă refer.

Moartea singurei femei din colonie, o rusoaică captivă propriilor amintiri, aduce crima; duhoarea ei nefiind oprită nici măcar de coșcigul de metal al armatei în care erau înmormântați leproșii. Povestea de dragoste a unui cuplu homosexual este curmată sângeros. Nu doar corpurile mai puțin mâncate de lepră nasc invidie ci și dorințele secrete de a fugi din universul lor izolt și înconjurat de boală. (Oare nu aceeași invidie o simțeau și cei rămăși, față de cei care au avut curajul să fugă din țară, traversând pe ascuns granițe?) În iarna lui ’89 când viermii mâncau timpul, iar zăpada era moartă, incapabilă a steriliza pământul, în leprozerie are loc o schimbare fulgerătoare a regimului, la pachet cu excomunicarea conducătorului căzut acum în dizgrație și a apropiaților săi, anunțând parcă schimbările din exterior unde:

[…] în locul imnului României – care se intona de ani de zile în curtea fabricii la sfârșitul schimbului doi – pe 22 decembrie răsuna doar tăcerea.

Doar prietenia sinceră și devotată dintre naratorul nostru și americanul, fost spion la Berlin în timpul Războiului Rece pare a face față vremurilor. Și planul lor, de a găsi o cale spre libertate. Momentul plecării din lazaretul deja părăsit de toți, e poate cel mai emoționant din întreaga narațiune, căci temnița devenise “acasă”, un acasă din care singura amintire era aceea a unei bucate de întuneric jilav și gros, amintire de care nici dacă ar fi vrut nu ar fi putut scăpa, dar totuși acasă. Mi s-a parut interesantă alegerea autorului de a-și duce eroii, pe Dunăre, până la Viena, pe un vas numit Leningrad și care avea arborat un steag sovietic mare; un aranjament al unui ofițer de securitate, același care îi condusese în lazaret la sosire. O ultimă temniță, de data aceasta plutitoare, în drumul spre libertate. Dar mai poate exista libertate odată ce ai fost atins de bacil și după ce ai trăit decenii cu el?

Știam că, și într-o astfel de lume, aș fi fost tot aici unde eram acum, aș visa aceleași vise, aș rosți aceleași cuvinte. Aș rămâne lepros.

Până să citesc romanul acesta, când auzeam cuvântul lepră, primul lucru care îmi venea în minte era filmul Ben Hur, unul dintre filmele preferate în copilărie, probabil și din lipsă de mai multe opțiuni. Rulasem caseta video la nesfârșit și țin minte și acum cât de mult am suferit când am împrumutat-o cuiva și nu ne-a mai fost returnată. Poate că și autorul a văzut Ben Hur tot “pe video”. De altfel eram și ferm convinsă că boala a fost eradicată la nivel mondial. Se pare că nu și că încă mai există vreo 2 milioane de nefericiți, în special în Africa, India, Pakistan și Brazilia. Romanul lui Spahić poate fi citit și ca o istorie a leprei, din antichitate și până aproape de prezent, deși unele dintre episoadele enumerate sunt încă discutate de istorici. La fel, în 1989, în Europa existau mai multe leprozerii – în Grecia, Spania, Turcia – deci nu era cea de la Tichilești singura. În timpul regimului comunist, leprozeria de la Tichilești nu a dus, se pare, de multe lipsuri materiale și a fost singurul spital cu două capele – ortodoxă și baptistă, în care se ținea serviciul religios. E important însă de menționat că în timpul comunismului se susținea că lepra a fost eradicată în România, deci practic acești pacienți nu existau.  La finalul romanului persistă însă o întrebare: copil al lui Hansen sau Conte di Lepra?

Motorul temniței noastre s-a oprit, în sfârștit. Acum lunecam în tăcere pe apă, așteptând să ne lovim de docul de beton. Robert a deschis ochii, uimit de tăcerea care se lăsase. Trebuie să mergem la bal și să dăm mâna cu Europa întreaga, m-am gândit eu. Să-i întindem zâmbind mâinile noastre leproase… asta și merită.

Ognjen Spahić propune un greu și dureros exercițiu de imaginație: cum au trăit cei câțiva “Morți pentru lume, înviați întru Dumnezeu” căderea regimului comunist din România? Dar să fie oare vorba doar despre România în acest roman cu un puternic impact vizual și olfactiv? Nu sunt sistemele totalitare lepra omenirii? Dacă în prezent, medicina permite oprirea contaminării cu Mycobacterium leprae, se aplică oare asta și societăților contaminate de ororile dictaturilor? A ține sub control o molimă, nu înseamnă a o eradica. Schimbările de regim nu înseamnă și schimbări de crez și mentalitate. Va reuși contaminatul să ierte pe cel care a închis ochii când ar fi putut să îi întindă mâna? Noi, cei din Europa de Est, cei din spatele Cortinei de Fier, nu ne comportăm uneori la fel ca și leproșii, chinuindu-ne cu amintirea bolii la care am fost expuși, făcând comparații între regimul comunist din fosta Iugoslavie, Ungaria, Bulgaria, noi, restul și ceilalți? Putem noi, cei cu istoria și identitatea deformată de sistemul bolnav în care am trăit, să părem raționali în fața celor care au aparținut unei alte lumi, lumea ne-leproșilor? Iar lista de întrebări e deschisă…

Copiii lui Hansen, de Ognjen Spahić, Editura Polirom, Colecția Proză XXI, 2010, traducere din limba sârbă de Annemarie Sorescu Marincović cu sprijinul Traduki
Volum găsit pe Libmag.ro.

Un ultim gând. Merge bine citit împreună cu Porcul spinos al lui Julian Barnes .

, , , ,

Lasa un gand:

%d bloggers like this: