In Din biblioteca

Cărțile fără de care nu putem trăi

Allison Hoover Bartlett pornește o investigație jurnalistică în lumea anticarilor și colecționarilor de carte rară. Trezindu-se în posesia temporară a unui Krautterbuch, un atlas botanic din 1630, autoarea încearcă să refacă traseul acestei cărți și astfel, încercând să găsească cel mai bun mod de a o returna proprietarului, pătrunde într-o lume fascinantă, cea a furtului de cărți rare. Astfel aude de John Charles Gilkey, un notoriu hoț de carte rară, vânat ani la rând de Ken Sanders, colecționar și anticar de carte rară, membru al Antiquarian Booksellers Association of America(ABAA), unde ani de zile a coordonat departamentul de securitate al asociației. El este cel care observă un tipar în furturile de carte rară din California, contribuind decisiv la prinderea lui Gilkey, acuzat că ar fi furat cărți și documente în valoare de aproximativ 200 000$. Fascinată de poveste, autoarea încearcă să înțeleagă motivația din spatele acestor infracțiuni dar după ani de zile de interviuri cu Gilkey și anticari din ABAA, dar și avocați și detectivi specializați în piața neagră de antichități, granița dintre investigator, observator și părtaș pare să fie tot mai îngustă.

Dacă toată această urmărire a unui joc de-a șoarecele și pisica nu construiește o intrigă polițistă suficient de palpitantă – pentru mine, nu a fost -, iar latura psihologică a investigației pare a avea și ea suficiente scăpări, toate detaliile despre această lume închisă, a colecționarilor și anticarilor de carte rară sunt absolut fascinante. Cu atât mai mult cu cât în România această nisă pe piața de antichități este aproape inexistentă. Descrierile unor prime ediții ale unora dintre cele mai îndrăgite titluri din literatura universală sunt foarte plastice. Manuscrise medievale cu anluminuri, incunabule, supracoperte originale sau false, prime ediții, tiraje, autografe – toate au un preț, de la câteva sute până la câteva zeci sau sute de mii de dolari. Însă și mai important, toate au o poveste! Fiecare carte are câte un semn care o distinge de restul exemplarelor din același tiraj. Fiecare semn este cunoscut de ochiul abil al anticarului. Nu sunt de neglijat nici cele câteva povești despre unii dintre cei mai importanți colecționari de carte din istorie și care sunt chiar picante!

La final însă nu aș putea spune că lectura va fi plăcută pentru multă lume. Chiar și bibliomanii s-ar putea declara dezamăgiți. Sau mai ales ei! Căci Gilkey nu pare a fi înțeles; în mare parte este considerat doar un “deranjat”, care consideră că este îndreptățit să își însușească volumele dorite doar pentru că nu are mijloacele materiale de a-și întrema colecția la care visează. Fiecare anticar poate suporta o pierdere materială, pentru un bogat, câteva mii de dolari nu sunt o pagubă. Pentru el însă o carte înseamnă… un mod de viață. Este incapabil să înțeleagă răul pe care îl comite. Știe ce card fraudat a folosit pentru fiecare carte furată, anticariatul de unde a furat-o, povestea pe care a spus-o, numele pe care l-a folosit, modul în care a fost îmbrăcat. Gilkey nu fură cărți care l-au marcat – rar le citește – ci încearcă să realizeze din prime ediții, top 100 Modern Library cele mai bune cărți. Un fel de contribuție personală la salvarea civilizației. Cărțile furate prin fraudarea unor carduri bancare nu îi reflectă personalitatea sau gustul în lectură ci, ceea ce în opinia lui reprezintă un anumit standard – al unei vieți bune, al culturii, al rafinamentului. O lume inaccesibilă și, în mare parte, pierdută. O lume a frumosului pe care Gilkey încearcă să o reconstituie la o scară mică, cu ajutorul cărților și pe care ar dori să o poată arăta și altora. Colecționarii au nevoie să își etaleze colecțiile pentru a se simți împliniți. Acesta va fi prețul cel mai scump pe care îl va plăti. Nu libertatea, nu lunile în pușcărie, ci imposibilitatea de a arăta lumii colecția sa. Însă până unde este Gilkey cel care definește colecția, și de unde începe colecția să îl definească pe el? Căci de la un anumit moment Gilkey începe să urmeze anumite cursuri și prelegeri universitare, citește anumiți autori, se documentează, face tot posibilul pentru a deveni acel model de om pe care el îl consideră demn să fie posesorul unor astfel de comori. De unde, când, de ce și cum o pasiune se transformă în boală, în obsesie, în viciu, în infracțiune? Cu ce se deosebește un colecționar de carte de alți colecționari? Înțelegem doar că totul are legătură cu trecutul familiei. Însă nici Gilkey și nici autoarea nu ne lasă să pătrundem foarte adânc în intimitatea copilăriei sau a vieții de familie. Unele dintre cele mai interesante momente din viața lui Gilkey par a fi tratate pe repede înainte. Sunt câteva episoade pe care poate un psiholog le poate descifra ușor, dar pentru un simplu cititor nu reprezintă nimic mai mult decât o frântură dintr-un episod marcant. Într-un final, cu toate întrebările rămase fără răspunsuri clare, lectura cred că ar fi un deliciu pentru anticari și colecționari de carte sau de orice altceva. În orice caz, dacă aveți de gând să vă apucați de colacționat cărți rare, s-ar putea să găsiți aici o grămadă de sugestii de unde și cu ce să începeți!

Însă chiar dacă profilul psihologic al lui Gilkey rămâne cumva incomplet, el naște multe întrebări în sufletul și mintea oricărui iubitor de carte. Departe de mine a mă considera colecționar de carte. Iar dacă bibliofilă nu sunt, cel puțin nu în sensul din DEX, bibliomană nici atât! Și totuși atât eu, cât fiecare membru din familia în care am crescut are un mare atașament pentru fiecare carte din bibliotecă. Pentru biblioteca personală, biblioteca familiei, pentru biblioteca casei. Dacă ar fi să răspund la întrebarea de unde începe istoria mea în biblioteca casei, răspunsul ar fi simplu. În momentul botezului, primul meu cadou a fost o carte. Cartea maro îi spuneam eu, o ediție din 1979, din Marea Britanie a Walt Disney’s Treasury of Children’s Classics. O altă mare dragoste e o cărțulie “scratch and sniff“. Spre uimirea mea majoritatea fructelor ilustrate din carte încă mai miros! O altă favorită este “The Butterfly Ball and the Grasshopper’s Feast” cu ilustrații de  Allan Aldridge și versuri de William Plomer. Cu siguranță, de aici mi s-a tras fascinația pentru gâze dar și o oarecare dependență de cărți minunat ilustrate. Prima mea cameră, primul loc în care am avut pătuțul meu, în care am dormit singură noaptea, a fost biblioteca. Uneori, pentru a-mi veghea somnul, mama îmi punea în pătuț cărțile preferate și așa eram flancată de cărțile cu ilustrațiile mele preferate. Desigur, mă număr printre copiii fericiți cărora li s-au citit povești. Mama mi-a citit poveștile fraților Grimm din două volume care au fost ale ei în copilărie. Tata a fost responsabil cu Cartea Junglei. Îmi aduc și acum aminte fața disperată pe care a avut-o când l-am rugat să mi-o citească încă o dată! La întoarcerea din călătorii, se cumpără musai o carte; un album, un ghid, volume cu poezii de Omar Khayam atent ornate din Iran… De la târguri, la fel.

Apoi, indiferent de camera pe care am ocupat-o, întotdeauna în ea a existat și o mică bibliotecă în care să pot să îmi țin cărțile preferate și necesare școlii. Nu exista Crăciun, Paște, Moș Nicolae sau zi de naștere să nu primesc cadou o carte. Practic, m-am mutat cu biblioteca personală după mine, de mică. De unde însă nevoia asta de a-mi ști cărțile aproape? Poate pentru că întotdeauna am vazut cărți pe noptierele părinților mei. Poate pentru că o vedeam pe străbunica cum citea și recitea în germană, maghiară sau română cărți vechi pe care trebuia să le ating cu multă grijă. Sau pe bunica care aproape știa pe de rost romane istorice despre viața lui Napoleon. Apoi vedeam și la bunicii din partea tatălui, oameni simpli, câtă grijă aveau să nu dispară vreo carte din biblioteca lui Ticu. Nu am distrus cărți, am și acum toate cărțile din copilărie. Am fost învățată și încurajată să am biblioteca mea. Stăteam împreună cu mama la coadă la librărie! Oh, da! Înainte de ’89 se stătea la coadă și la librărie, nu doar la alimentară. De formație inginer, atât eu cât și tata, amândoi avem secțiunea noastră de lucrări tehnice. Posesia mea cea mai de preț de acum e un volum din 1936, a “deux cent trentiem Edition” a unui dicționar Larousse. O ediție ilustrată deoarece:

“Un dictionnaire sans examples est un squelette.”

Când mă plimb prin biblioteca mare și mă uit printre rafturi mă gândesc fascinată că aproape fiecare volum din casă a fost citit de cel puțin o persoană. Ce de timp în aceste rafturi! Multe dintre ele m-au definit, au devenit parte din mine și simt deseori nevoia să le ating, să le miros pentru a mă asigura că totul e bine. Acasă e unde sunt și ele. Îmi dau seama și că încep să o înțeleg tot mai mult pe mama de ce nu mai e dispusă să dea împrumut cărți, preferă să le ofere cadou. Gândindu-mă mai bine poate și eu, într-o oarecare măsură sunt un om obsedat de cărți. Și cred că am și puțin din lăudăroșenia și patima colecționarilor!

“Să-l lovească damblaua pe cel care fură cartea aiasta, o ia cu împrumut ori nu o dă înapoi stăpânului ei (…) și tot trupul să i se prefacă în praf și pulbere (…). Viermii să-i roadă măruntaiele în numele Viermelui fără de moarte și la sfârșit, când va ajunge la osânda cea de pe urmă, flăcările Iadului să-l mistuie pe veci.” – Blestem dintr-un manuscris medieval aflat în Mănăstirea San Pedro de la Barcelona

Omul obsedat de cărți de Allison Hoover, Editura Nemira, Colecția Babel, 2014, traducere din limba engleză de Dana Ionescu

Puteți cumpără cartea online de pe nemira.ro, elefant.ro sau cartepedia.ro.

*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

 

, ,

One Response to Cărțile fără de care nu putem trăi

  1. […] mă făcuseră să ezit și să amân momentul lecturii. Prin urmare, după ce am terminat cu Omul obsedat de cărți, aflându-mă încă oarecum sub influență unui Krauterbuch și a unor savuroase blesteme […]

Lasa un gand:

%d bloggers like this: