In Din biblioteca, Din lumea celor care nu cuvanta, Din mansarda

Bob si Dewey. Doi motani. Doua povesti de viata. Doua romane cu pisici. (I)

Doua lecturi usoare(sau poate nu) “de vara”. Doi motani, Bob si Dewey, amandoi roscovani, si doua povesti de viata care, pot trezi la fel de multe intrebari ca un roman “greu”, pentru ca desi acesti roscovani sunt in centrul atentiei, povestile sunt in primul rand despre oamenii din jurul lor si comunitatile din care fac parte.

La prima vedere par povestile unor pisoi salvati de la o viata pe strada. Dar oare, pana la urma cine pe cine a salvat?

un-motan-pe-nume-bob_1_produs

Recent am terminat de citit “Un motan pe nume Bob” de James Bowen, un roman care, nu de putine ori m-a facut sa ma rusinez. Autobiografia lui James Bowen ne prezinta drumul unui om obisnuit pe care deciziile luate l-au condus la o viata pe strazile Londrei, lupta cu dependenta de heroina, prietenia cu Bob si reintoarcerea la viata.

Gasim in roman potretul unei Londre, pe care nu doar noi, turistii nu dorim sa o vedem, dar pe care nu vor sa o vada nici locuitorii ei. De fapt acest portret e valabil pentru orice loc in care refuzam sa vedem lucrurile si/sau oamenii care ne “deranjeaza”.

James Bowen isi traieste copilaria si adolescenta, dupa divortul parintilor, intre Marea Britanie si Australia, fiind mai tot timpul pe drumuri impreuna cu mama lui, in cautarea unui job sau a unor oportunitati. Revenit in Marea Britanie, tanarul incearca o cariera in muzica dar intr-un timp scurt si apoape fara sa isi dea seama ajunge pe strazile Londrei. Dependenta de heroina il “ajuta” sa faca fata noului mediu. Dupa ce este prins cu cateva infractiuni este inclus intr-un program guvernamental de ajutorare a dependentilor de droguri. In aceasta perioada, intr-o seara, pe casa scarilor din adapostul in care locuieste acum, intalneste un ghemotoc de blana roscata aflat intr-o situatie precara. Il ia la el in locuinta, il hraneste, il ingrijeste si il numeste Bob, dupa unul dintre persoanejele celebrului serial Twin Peaks. Treptat, isi da seama ca Bob este catalizatorul de care are nevoie pentru a-si pune viata in ordine. Cei doi raman impreuna si devin cunoscuti calatorilor din autobuzul 73, personalului de la statia de metrou Angels, turistilor din Covent Garden. James devine din nou “vizibil” datorita lui Bob, reia legaturile cu familia si isi ia viata in maini, de data aceasta cu responsabilitate. O calatorie deloc usoara, de la invizibil la vizibil, cu multe peripetii.

“Am fost crecut in spiritul religiei, dar nu sunt un crestin practicant. Nu sunt nici agnostic nici ateu. Punctul meu de vedere este ca toti ar trebui sa luam cate o bucatica din fiecare relige, din fiecare filozofie de viata. Nu sunt budist, insa imi plac filozofiile religiei budiste in mod special. Iti ofera o foarte buna structura in jurul careia sa iti construiesti viata. De pilda, cu siguranta cred in karma, in ideea ca esti tratat asa um ii tratezi pe altii. M-am intrebat daca nu cumva Bob e recompensa mea pentru ceva bun, ceva ce am facut candva, in timpul vietii mele zbuciumate. – James Bowen.”

Cateva fragmente:

“Cum devenise el motanul care este astazi? Mi-ar fi placut sa stiu. Eram convins ca prietenul meu de pe strada avea ceva povesti de zis la viata lui. In multe feluri era inca ceva ce Bob si cu mine aveam in comun. Inca de cand ajunsesem sa traiesc viata cea grea a strazii, oamenii isi puneau intrebari despre trecutul meu. Cum de o sfarsisem intr-o asemenea postura? ma intrebau. Unii o faceau fiindca asta le este profesia, desigur. Vorbisem cu o multime de asistenti sociali, psihologi si chiar ofiteri de politie, care ma luasera la intrebari vrand sa afle cum am ajuns sa traiesc pe strazi. Dar si multi oameni obisnuiti ma intrebau acelasi lucru. Nu stiu de ce insa oamenii par foarte curiosi sa afle cum de ajung la pierzanie unii membrii ai societatii. Cred ca asta e in parte din cauza ca se putea la fel de bine, Doamne fereste, sa fie si ei in locul meu, se putea intampla oricui. Dar mai cred si ca asta ii face sa aiba o parare mai buna despre propriile vieti. Isi zic in sinea lor: “Ei, poate mi se pare mie ca nu duc o viata prea buna, dar ar fi putut sa fie mai rau, as fi putut sa fiu in locul amaratului aluia.” Oamenii ca mine ajung in strada din mereu alte motive, desigur. Dar de obieci exista si unele asemanari. deseori drogurile si alcoolul joaca un rol imporatnt. Si sunt o gramada de cazuri in care calea ce i-a condus catre viata pe strazi se intinde pana in copilaria lor si la relatiile pe care le-au avut cu familia lor.  Acesta este cu siguranta si cazul meu.”

“Sa traiesti pe strazile Londrei inseamna sa iti pierzi demnitatea si identitatea – sa pierzi totul, de fapt. Si cel mai rau, oamenii sa nu mai aiba nicio parere despre tine. Te vad ca treiesti pe strazi si te trateaza ca pe o non-persoana. Nu vor sa aiba nimic de a face cu tine. Curand nu mai ai nici un prieten adevarat pe lume. In timp ce dormeam pe unde apucam, reusisem la un moment dat sa-mi gasesc o slujba de baiat bun la toate in bucataria unui restaurant. Dar m-au dat afara cand au aflat ca n-am casa, desi nu facusem nimic aiurea la munca. Cand traiesti pe strazi, ai intr-adevar sanse foarte reduse. Singurul lucru care ar fi putut sa ma salveze era sa ma intorc in Australia. Aveam biletul de intoarcere, dar mi-am pierdut pasaportul cu doua saptamani inainte de zborul respectiv. Nu aveam nici un fel de acte la mine si nici bani sa-mi procur alele. Asa mi-a disparut orice speranta de a ma intoarce in Australia. Si odata cu asta, intr-un fel, am disparut si eu.”

“In mod obisnuit nimeni nu se uita in ochii mei, nu mi se arunca nici macar o privire. Nu eram decat un cantaret de pe strada si ne aflam in Londra. Practic nu existam. Eram o persoana de ocolit, ba chiar lumea se tinea departe de mine. Dar mergand pe Neal Street in dupa-amiaza aceea, aproape fiecare persoana pe langa care treceam se uita mine. Sau, mai exact, se uita la Bob. Unul sau doi avusesera niste expresii usor derutate pe chip, lucru de inteles, banuiesc. Trebuie ca aratam oarecum iesiti din comun –  un pletos inalt umbland cu un motan mare, roscat pe umeri. Nu vedeai asa ceva in fiecare zi, nici chiar pe strazile Londrei. Majoritatea oamenilor totusi reactionau cu mai multa caldura. In clipa in care il zareau pe Bob, pe chipuri le apareau zambete largi. Si, nu dupa multa vreme, a inceput lumea sa ne opreasca pe strada.”

“Multi oameni se opreau sa-mi arunce cate o moneda in cutia chitarei, altii doreau sa-i ofere lui Bob ceva. La un moment dat, o doamna foarte instarita s-a oprit gangurind deasupra lui Bob.
– E superb, a zis ea. Ce si-ar dori de Craciun?
– Nu stiu, doamna, am raspuns eu.
– Ei bine, hai sa o luam altfel, de ce anume ar avea nevoie? mi-a zis.
– Banuiesc ca i-ar prinde un ham de rezerva. Sau ceva care sa-i tina de cald cand o sa dea frigul. Sau pur si simplu luati-i niste jucarii. Tuturor baietilor le plac jucariile de Craciun.
– Minunat, a zis ea ridicandu-se si plecand.
Nu m-am gandit la ce se intamplase, insa dupa vreo ora doamna a reaparut. Avea un ranjet pe toata fata si un ciorap tricotat in mana, care arata foarte elegant, cu niste pisici desenate in partea din fata. M-am uitat inauntru si am vazut ca era plin de bunatati: mancare, jucarii si tot soiul de lucruri.
– Trebuie sa-mi promiti ca nu-l deschizi pana la Craciun, a zis ea. Il tii sub brad pana in dimineata de Craciun.
Nu m-a lasat inima sa ii spun ca nu aveam destui bani pentru un brad de Craciun si nici cu ce sa-l impodobesc la mine in apartamanent. […] In zilele urmatoare, insa, am luat o decizie. Femeia avea dreptate. Ar f trebuit sa am si eu o data un brad adevarat de Craciun. Acum aveam ceva de sarbatorit. Il aveam pe Bob.”

Ziceam mai sus ca romanul asta m-a facut sa ma rusinez de destul de multe ori. Cred ca din fragmentele alese se intelege si de ce. Recunosc, nu imi place sa privesc in ochi cersetorii, oamenii fara locuinta si altii pe care ii numim “scursuri ale societatii”. De fapt, ma intreb daca chiar ii consider(am) oameni. Prefer sa ma fac ca nu ii vad, ca nu exista. Desigur, si atitudinea mea poate avea anumite justificari, exista suficiente persoane care se prefac a avea un handicap si multi “falsi” cersetori care fac parte din diferite retele care se imbogatesc de pe urma lor. Si refuz astfel sa contribui sau sa ma las induiosata. Dar de unde stim noi daca sunt “cinstiti” sau “necinstiti” daca nici macar nu ii privim. Cum facem selectia? Sau cu ce drept o facem?

Apoi, de multe ori, daca vad o persoana fara adapost insotita de un animal al strazii, parca ma inmoi, la fel ca si doamna de mai sus. Doar ca o fac mai mult de dragul animalului… Stiu ca sunt si altii la fel ca mine, dar asta nu ma impiedica sa imi fie rusine de faptul ca gandesc asa. In schimb, ceea ce cred ca e cu adevarat trist, e faptul ca desi mi-e rusine, nu stiu daca voi putea sa ma schimb. De multe ori am mai multa compasiune pentru animale decat pentru oameni.

Un alt lucru de luat exemplu din romanul asta este “The Big Issue“, o revista care “exista ca sa ofere oamenilor fara adapost si celor ce traiesc in adaposturi puse la dispozitie de autoritatile locale oportunitatea de a castiga un venit legitim, vanzand revista marelui public. Credem in necesitatea de a oferi oamenilor o sansa de a se ajuta singuri si de a-i incuraja sa preia controlul propriilor vieti”. Gasiti multe povesti interesante ale celor care  au profitat de aceasta sansa, pentru a-si (re)organiza viata, la fel ca si James Bowen. Toata organizarea dar si modul in care ei inteleg asistenta sociala, atat de diferit fata de ce este la noi!

Mai multe articole despre povestea lui James si a lui Bob, gasiti aici. Ii puteti gasi si pe facebook sau pe twitter, sau cine stie, daca aveti drum prin Londra, poate dati de ei pe acolo. 🙂

Cartea “Un motan pe nume Bob” de James Bowen a aparut la editura Polirom – colectia  Junior,  Carti pentru adolescenti, carti pentru tinerii de toate varstele. Puteti achizitiona cartea de aici sau de aici.

Pentru ca m-am intins mai mult decat credeam cu Bob, despre “Dewey – Pisoiul din biblioteca unui mic oras cucereste lumea” de Vicky Myron in colaborare cu Bret Witter am sa va povestesc in alt articol. 🙂

Pana atunci, lectura placuta! Sper sa va placa si voua aceste 2 romane cu pisici.

A aparut si filmul! Numai bun pentru aceste zile friguroase de toamna. Vizionare placuta! 🙂

Un motan pe nume Bob de James Bowen, Editura Polirom, 2014, Colecția Biblioteca Polirom Junior, traducere din engleză de Ana-Maria Man

* Sursa imagine – James Bowen & Street Cat Bob Facebook Page.

  Acest articol contine linkuri de marketing afiliat.

, , , ,

One Response to Bob si Dewey. Doi motani. Doua povesti de viata. Doua romane cu pisici. (I)

  1. […] in articolul trecut v-am povestit despre motanul Bob si rolul pe care l-a avut in viata lui James, astazi am sa va vorbesc despre un alt motan roscovan, Dewey, un motan de biblioteca de data […]

Lasa un gand:

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: