In Din biblioteca

Așteptându-l pe Bojangles

Mă bucur ca am profitat de newsletterul care promitea romanul de debut al lui Olivier Bourdeaut cadou din partea editurii Nemira la orice comandă. În bibliotecă au mai apărut câteva titluri pe care îmi doream să le citesc iar romanul primit cadou a depășit cu mult așteptările. Ce debut! Ce roman! O poveste de dragoste la fel de intensă ca cea din romanul Spuma zilelor de Boris Vian(una dintre cărțile de căpătâi pentru mine), care însă nu te sufocă. Gâtuie de emoție însă atmosfera e mai degrabă de o culoare caldă și energică, precum galbenul de pe copertă, portocaliul și roșul unei veri însorite și nu rozul plămâniu, melancolic și bolnav al Spumei zilelor. Însă ca orice mare poveste de dragoste și aceasta este una tragică și, la fel ca și în marele roman al lui Boris Vian, ne reîntâlnim cu anumite teme și senzații. La fel ca și Colin, Georges nu lucrează. Pentru că nu există poveste de dragoste fără flori; Colin își cheltuie întreaga avere pentru a a-i cumpăra lui Chloe florile de care are nevoie pentru a trăi. Personajul feminin din romanul lui Bourdeaut este concediat de florăria unde lucra pentru că refuza să încaseze bani pe buchete.

Dar pe ce lume trăim?! Florile nu se vând, florile sunt ceva frumos și gratuit, nu trebuie decât să te apleci și să le culegi. Florile sunt viață și, din câte știu eu viața nu se vinde!

O familie își trăiește dragostea într-un mod neconvențional, oscilând între un Paris care evocă perioada anilor nebuni și o Spanie toridă care prevestește mistuirea. Viața lor este o continuă petrecere, un dans neîntrerupt, un cocktail plin de efervescentă, care în curând se va răsufla. Normele sociale sunt pentru cei plictisiți, pentru cei care nu iubesc, nu trăiesc. Facturile, corespondența, grijile materiale nu își au locul în această bulă în care boemul refuză orice tangență cu realitatea. Nici munca, nici școala. Pentru a trăi omul are nevoie doar de dragoste, imaginație, frumos și muzică. Acordurile lui Mr. Bojangles al Ninei Simone răsună de la începutul și până la sfârșitul cărții și chiar după. Însă cine este Mr. Bojangles și cine sunt protagonisții acestei piese învăluită într-un aer de suprarealism, absurd, umor și tragedie?

Mister Bojangles al Ninei Simone, laitmotivul romanului, era “o muzică pentru sentimente” și, la fel ca și Bojangles din New Orleans care dansa pentru a-și aduce înapoi partenerul de dans pe care l-a pierdut, un câine, Mama dansa pentru a-l aduce înapoi pe mister Bojangles. Și pentru asta dansa tot timpul, pentru ca el să se întoarcă, pentru ca să nu uite, la orice oră din zi sau din noapte, Mama fiind “supărată cu ceasurile”. Iubește să își “ciugulească” copilul, își găsește liniștea în vocea lui Georges iar companie îi ține Domnișoara Superfluă, un condor rănit, salvat într-o vacanță, după un oarecare zbucium birocratic, încât e imposibil să nu rezonezi cu întrebările Mamei:

De ce toate aiurelile astea? Să nu-mi spuneți că de fiecare dată când o pasăre survolează frontierele trebuie să completeze toate aceste formulare și să-i suporte pe toți acești funcționari! Chiar și viața păsărilor este un calvar!

Mama debordează de energie, râsete, aplauze și extravaganță. În fiecare zi are un alt prenume, uneori chiar mai multe într-o zi, este când Georgette, când Marilou, când Josephine și într-un final, Necessite. “Așa era ea, mama mea, și era bine așa.” Întreaga poveste a părinților ne este narată în primul rând de copil, aflat în pragul dintre copilărie și adolescență, fascinat de povestea părinților. Mama îl trata “nici ca pe un adult, nici ca pe un copil, ci mai degraba ca pe un personaj de roman. Un roman pe care îl iubea mult și tandru și în care se cufunda în orice clipă. Nu voia să audă vorbindu-se nici de griji, nici de tristeți.” Un roman din care într-un final va face parte, pentru a nu uita niciodată povestea. Tatăl îl amenința rar că îl va pune să desfacă și să trieze corespondența, sau îi va deschide televizorul, însa nici una dintre aceste amenințări nu erau puse în practitcă, pentru că Tatăl nu era atât de crud. Desigur, școala atât de conformistă și limitativă nu a fost bine privită de către părinți, astfel că fiul lor a fost retras, urmându-și educația acasă. Din petrecere în petrecere copilul putea alege dintr-o paletă largă de artiști, scriitori, politicieni și filozofi pentru a-și completa educația.

Invitații strigau că aici chiar că era fiesta tot timpul, iar Tata răspundea că așa e bună viața.

Din multitudinea de invitați se remarcă Gunoiul – care în ciuda numelui, se va dovedi un prieten de nădejde, la finalul petrecerii -, un senator care în timpul vacanței parlamentare mari venea să îi viziteze spunând că “senatorii erau ca niște copii, aveau nevoie de enorm de multă odihnă” și despre care, multă vreme copilul crezuse că acesta își striga neîncetat o prietenă din Rusia, pe Caipirowska. În rest, când nu îi însoțea la petreceri, “ziua se ducea să lucreze la Luxemburg, care se găsea însă într-un palat din Paris”, din motive greu de înțeles pentru copil. “Zicea că se duce să lucreze până târziu dar se întorcea întotdeauna foarte devreme.” Acest simț de observație ingenuu pe care îl au copiii este minunat subliniat de către autor în mai multe ocazii.

Când rămânea singur, doar cu părinții și Domnișoara Superfluă, aceștia nu duceau lipsă de imaginație în predarea aritmeticii, fizicii, geografiei sau a altor științe utile. Nicio umbră nu a deranjat viața familiei până ce a apărut Impozitul, semn că nicio nebunie nu rămâne netaxată în viață iar copilul va înțelege rapid că “nu puteam băga toată apa dintr-o cadă într-o sticlă de plastic.”

O a doua narațiune este oferită de Tată, dând romanului adâncimea detaliilor ascunse de ochiul copilului, până la un punct. Mama și Tata s-au cunoscut la un eveniment corporatist care avea toate șansele să fie cât se poate de plictisitor. Despre prima întâlnire, Tatăl, care este Georges în fiecare zi, spune: “Vedeam bine că nu era în toate mințile, că ochii ei verzi deliranți ascundeau falii secrete, că obrajii ei de copil, ușor bucălați, disimulau un trecut de adolescentă rănită, că această tânără și frumoasă, aparent nostimă și lipsită de griji, își văzuse probabil viața trecută aruncată la pământ și călcată în picioare. Îmi zisesem că de-asta dansa nebunește, ca să-și uite chinurile, pur și simplu.” Însă, “cât ai bea un cocteil si ai dansa un dans, o femeie nebună și coafată cu aripi mă făcuse să ajung nebun după ea, invitându-mă să îi împărtășesc demența.” 

Hai să ne căsătorim imediat, că pe urmă o să uităm!

Cu repeziciunea cu care se întâmplă dezastrele întreaga viață a familie se prăbușește. Lucrul de care Tatăl se temuse atât de mult se întâmplase, lucrul pe care “nu a vrut nicioadată cu adevărat să îl creadă se prăvălise asupra lor însoțit de fum negru și de flăcări, pe care ea le propagase intenționat în apartamentul nostru pentru a-și arde disperarea.” Întreaga viață a familiei “pieri ca fumul într-o după-amiază banală și comună.”

Isterie, bipolaritate, schizofrenie, medicii o copleșiseră cu tot vocabularul lor savant pentru desemnarea nebunilor de legat. Și o legaseră de o clădire deprimantă, și o legaseră chimic cu tone de medicamente, și o legaseră de demența ei printr-o simplă rețetă ștampilată cu un caduceu. O legaseră departe de noi, ca s-o apropie de nebuni.

Bula de fericire a familiei se sparge, Mama este închisă într-un ospiciu, iar familia se simte sufocată în noul apartament, cu mult mai mic și pe măsura noilor posibilități financiare. Neputința este bine pusă în evidență cu ajutorul Domnișoarei, care “avea și ea bâzdâcuri, izbea toți pereții cu ciocul de parcă ar fi încercat să-i împingă mai încolo, făcea găuri peste tot și se plictise așa de rău că uneori dormea de-a-n picioarelea în plină zi.” O pasăre exotică, simbol al unei libertăți fragile, de două ori încătușată. La fel ca și în romanul lui Vian, nenorocirea este accentuată de claustrofobie. Nici chiar Georges, care mințea atât de bine, atât pe față cât și pe dos, “anumite minciuni care valorează mai mult decât adevărul”, nu mai putea face față unei vieți atât de lipsite de nebunii, ducându-si fiul adesea la cinema, pentru a putea plânge în întuneric, crezând că nu va fi văzut. Privierea îi era stinsă, “părea că vine dintr-o altă epocă, epoca lui era terminată, tocmai ce se încheiase”. Apoi era recunoașterea și acceptarea faptului că această nebunie îi aparținea și lui. Și totuși, o viață trăită cu o asemenea intensitatea nu poate avea o încheiere dictată de alții și atât de lipsită de sclipire, motiv pentru care este pusă la cale operațiunea Liberty Bojangles, de “kidnapare” a Mamei, “o lovitura de picior în curul rațiunii”.

Vila ca un castel din Spania, un ultim refugiu și vocea Tatălui nu mai sunt însă suficiente pentru a-i calma supărările, care “veneau de foarte sus, supărările ei veneau de foarte departe, nu le putea ține piept. Nici machiajul ei nu le putea ține piept și se făcea pulbere răspândindu-i-se pe față”. Somnul este singurul care o păzea de demoni. Și dansul…

Părinții mei zburau, zburau unul în jurul celuilalt, zburau cu picioarele pe pământ și cu capul în nori, chiar zburau, aterizau ușor de tot și apoi iar decolau ca niște vârtejuri nerăbdătoare și iar începeau să zboare cu patimă într-o nebunie de mișcări incandescente. Niciodată nu-i văzusem dansând așa, arăta ca primul dans – și ca ultimul. Era o rugăciune de mișcări, era începutul și sfârșitul în același timp. Dansau cu răsuflarea taiată, pe când eu o rețineam pe-a mea ca să nu pierd nimic, să nu uit nimic și să-mi amintesc de toate aceste gesturi nebune. Își puseseră toată viața în acest dans, iar mulțimea înțelesese foarte bine(…).

Nu putea exista un alt final pentru această poveste! Tatăl se va ține de o ultimă promisiune, oferind fiului o încheiere la ceea ce fusese narațiunea. “Chiar nu puteam să fiu supărat pe el, nebunia asta îi aparținea și lui, ea nu putea exista decât dacă erau doi ca să o ducă.”, își spune fiul care trecuse deja pragul copilăriei.

Tuturor acelora care ai fost, dragoste și fidelitate pentru veșnicie.

Dacă vă era dor de un roman la sfârșitul căruia să plângeți cu aceeași intensitate cu care ați râs la începutul lui, ăsta e! Râzi în hohote, plângi cu muci și abia mai poți citi ultimele cuvinte. Romanul lui Bourdeaut e frumos construit, cu o gingășie apropiată de fragilitatea clipelor de fericire. Ușor suprarealist, ușor despre maturizare, ușor despre normalitatea care ne îngroapă fără să realizăm, ușor despre absurduri birocratice, ușor despre valoarea materială a lucrurilor, ușor despre efemeritatea momentelor de adevărată fericire care mai întotdeauna împlică si o doză de nebunie. Un roman la sfârșitul căruia nu poți să nu te întrebi cine e nebun, de fapt, în societatea noastră.

Așteptându-l pe Bojangles de Alivier Bourdeaut, Editura Nemira, Colecția Babel, 2017, traducere din franceză și note de Alice I. Georgescu

Găsești cartea pe Libris.ro unde ai și transport gratuit.

*Acest articol conține linkuri de marketing afiliat.

, ,

Lasa un gand:

%d bloggers like this: